Melania Medeleanu: „Televiziunea a compensat anii în care am stat retrasă“

CONFESIUNE Melania Medeleanu, prezentatoarea jurnalului de weekend de la Prima TV, îşi analizează episoadele care i-au marcat evoluţia profesională şi personală.

Întoarsă recent la pupitrul de ştiri, după o pauză de aproape trei ani, Melania Medeleanu are, în rolul prezentatoarei de la  „Focus 18“, la Prima TV, acelaşi entuziasm ca la început de carieră. Îi place să flirteze cu aparatul de filmat şi zâmbeşte mult, uneori fiindu-i greu să rămână serioasă, iar în viaţa reală îşi păstrează acelaşi optimism contagios care o ajută să depăşească momentele de cumpănă. La aproape 35 de ani, jurnalista Melania Medeleanu spune că viaţa i-a dăruit tot ce-şi putea dori şi recunoaşte că o bună parte din energia pe care o emană se datorează copiilor din Clinceni şi proiectelor de voluntariat pe care le desfăşoară constant.

„Weekend Adevărul“: Vineri, sâmbătă şi duminică eşti la pupitrul jurnalului „Focus 18“. Cum te pregăteşti?
Melania Medeleanu: Citesc presa, ca să fiu mereu la curent cu evenimentele, mă uit cu atenţie peste toate capetele video şi toate ştirile, ca să ştiu despre ce vorbesc la televizor şi, cu 5-10 minute înainte, fac „brabrebribrobru“.

Bănuiesc că sunt şi pregătiri emoţionale, dacă ai o zi mai proastă...
Nu există zi proastă. Când ajungi la serviciu, ai treabă, n-ai timp de zile proaste.

Cum a fost revenirea la Prima TV, după ce la 16 ani ai lucrat la Amerom, televiziunea care s-a transformat în Prima TV?
Neaşteptat de lină. După ce te-ai obişnuit 10 ani cu televiziunea de ştiri, cu nebunia şi agitaţia, să vezi că toată lumea e calmă şi aşezată şi că nu trebuie decât să ceri şi ţi se va da ce-ţi doreşti e mai mult decât poţi să ceri de la un loc de muncă. Acomodarea a fost foarte uşoară.

Ai avut timp să mai respiri, pentru că la Realitatea TV lucrai într-un ritm mai alert.

Da. Cu toate că am avut o groază de timp să respir, am intrat cu nişte probleme de respiraţie în primul jurnal... Aveam nişte emoţii... Simţeam că dacă o să-mi desprind mâinile de pe masă o să înceapă să tremure. 

Cum ai decis să te întorci după o pauză de la pupitrul de ştiri?

Acum s-ar fi făcut trei ani. Atunci când am plecat de la Realitatea, mă gândeam unde aş vrea să lucrez, pentru că teoretic sunt multe opţiuni pe piaţă, dar practic sunt puţine. Mă gândeam la Prima, dar era un singur jurnal, iar locurile erau ocupate. Am fost plecată la bursă, iar la un moment dat, am intrat pe net şi am văzut ştirea „Cristina Ţopescu pleacă de la Prima TV“. Aia a fost secunda în care mi-am luat telefonul şi am zis: „O să sune, o să sune!“. Şi a sunat.

Te aşteptai să primeşti propunerea?
Nu pot să zic că mă aşteptam, ci că speram să primesc propunerea.

Ai recunoscut că la Realitatea TV ai parcurs un drum plin de satisfacţii, tristeţi şi lupte. Povesteşte două-trei episoade care te-au marcat.
M-a marcat echipa de la Realitatea. În 2004, au reuşit să strângă nişte oameni foarte bine pregătiţi şi uniţi, o echipă cum rar mai poţi găsi în ziua de azi. Am avut momente în care eram foarte mândră că lucrez la Realitatea TV, ori asta e o satisfacţie pe care nu o ai în multe joburi. Alte repere sunt transmisiunea în direct de la Roma, când a murit Papa Ioan Paul al II-lea, „Reporterii Realităţii“ şi „România Politică“. Am făcut emisiuni sociale şi politice cu invitaţi de marcă şi politicieni importanţi. Să faci analiză la zi cu Emil Hurezeanu este un moment important. 

Ai modele jurnalistice?
Privesc cu admiraţie la BBC sau CNN. Mi-am propus să fac tot ce sunt eu în stare ca la televizor să fie o ştire corectă, verificată şi cu impact.

Încredere şi siguranţă la pupitrul ştirilor de la Realitatea TV. FOTO Arhivă Adevărul

Ai recunoscut că ai avut momente în care te-ai implicat emoţional, de exemplu, când ai prezentat ştirea cu incendiul de la maternitatea din Giuleşti. Cum reuşeşti să te detaşezi?
Nu reuşeşti cu adevărat să te detaşezi, dar trebuie să-ţi fie foarte clară misiunea pe care o ai. În momentul ăla nu eşti Melania Medeleanu care stă în faţa televizorului şi plânge, ci omul care culege informaţie. Trebuie să fie o informaţie corectă şi, mai ales, difuzată cu tact, pentru că în faţa televizoarelor sunt nişte oameni care pot afla informaţii referitoare la copiii lor.

Timiditate adolescentină: la 16 ani, în studiourile Amerom TV.

FOTO Arhivă personală

Debutul tău în jurnalism a fost la Radio Delta. Mai ţii minte cum erai atunci?
Eram atât de timidă încât colegii de clasă şi-au dat seama hăt, târziu, că sunt cu ei în liceu (râde). Nu scoteam un cuvânt, în pauze mă ascundeam într-un colţ şi îmi luam o carte cu mine şi asta era tot. Scriam foarte multe compuneri şi poezii. Mi-era suficient, dacă-mi dădeai o hârtie şi un creion puteai să uiţi liniştit de mine câteva ore. Concursul de literatură a fost şansa vieţii mele, pentru că am trimis un text scris de mine, am câştigat, iar premiul consta în a-ţi citi lucrarea pe post. A fost o schimbare semnificativă în viaţa mea. Mi-a plăcut la nebunie să constat că pot fi şi altfel. După ce am început să lucrez la Amerom, era o diferenţă semnificativă între omul care se ducea la şcoală şi tăcea în continuare şi omul de la televizor, dezinvolt în faţa camerei şi care făcea asta cu o bucurie nebună.

Televiziunea a fost o modalitate de a „evada“, după anii în care ai stat retrasă?
A compensat, cumva, mai ales că dintotdeauna am visat la televiziune.

Cum s-a transformat adolescenta timidă în femeia aflată în centrul atenţiei?
Contrar aparenţelor, nu-mi place să fiu în centrul atenţiei. Îmi place să fiu în faţa camerelor de luat vederi, să fie o cameră de luat vederi şi trei oameni.

Ai spus că relaţia cu aparatul de filmat se bazează pe fidelitate: camera surprinde fiecare greşeală sau succes. Ce este cel mai greu când prezinţi?
Să nu râzi, să fii serios când trebuie să fii serios. Pentru mine este uneori o problemă pentru că eu şi camera de filmat avem o relaţie, flirtăm foarte mult. E complicat, ajung să-mi muşc limba ca să mă pot abţine.

Între radio şi televiziune ce alegi?

Televiziunea.

În meseria de jurnalist lucrezi cu mulţi oameni. Cum reuşeşti să te găseşti pe tine în mulţime?
Dacă eşti cel care şi-a ales meseria, asta e parte din tine şi nu te gândeşti că e un sacrificiu. Pur şi simplu, n-ai putea trăi altfel.

Pregătită, înainte de a prezenta „Focus 18“. FOTO Prima TV

Tu ţi-ai ales meseria sau ea te-a ales pe tine?
A fost magie: ea m-a strigat, eu am venit alergând.

„Copiii mi-au arătat ce înseamnă să fii autentic şi să râzi în hohote“ 

Din dragoste pentru cei mici ai iniţiat proiectul after-school de la Clinceni. Care sunt premisele programului?
Proiectul constă într-un after-school social. De la şcoală, copiii vin la noi, mănâncă, se joacă, se relaxează şi îşi fac temele. În fiecare zi au o altă activitate: pictură, modelaj în lut, şah, fotografie, engleză, iar la ora 17.00 pleacă acasă. Lucrez cu patru profesoare nemaipomenite de la şcoala din Clinceni şi cu voluntarii care ţin aceste lecţii. Am început cu 15 copii şi au ajuns la 57. Ne înmulţim de la an la an.

„Cloşca“ îşi învaţă puii diverse jocuri şi activităţi. FOTO Arhivă Melania Medeleanu

Eşti ca o mamă pentru copii.
Să nu exagerăm, nu îmi spune niciunul mamă. Sunt cloşca lor. Ei se joacă cu mine şi eu mă joc cu ei. Când spun: „Linişte!“, se face linişte. Şi când spun: „Acum ne jucăm!“, începe nebunia. E un proiect care funcţionează deja fără mine şi e vremea să mă îndrept şi către alte proiecte, cum este cel cu Fundaţia Motivation, care se ocupă de persoane cu dizabilităţi şi îi ajută pe oameni cu tratamente şi cărucioare gratuite.

Sunt puţini cei care se implică la nivel social cu sinceritate sau pentru care voluntariatul este o parte din viaţă. Unii epatează cu faptele caritabile.
Nu mă interesează motivaţia pentru care ei fac aceste lucruri. Dacă ei spun: „Dau 20.000 de euro şi vreau să apar în ziare“, e OK. Ştii câte lucruri pot să fac pentru after-school cu 20.000 de euro? Nici nu ştiu ei ce pierd, dar asta e altceva. Numai cine n-a făcut voluntariat nu îşi dă seama cum poate să-ţi schimbe viaţa o activitate de genul acesta, pentru că tu te implici, iar la un moment dat ai o senzaţie de îngâmfare şi zici: „Mamă, ce fac eu pentru ei!“. Uşor, uşor, îţi dai seama că ei fac ceva pentru tine. Oamenii ăştia, copiii, îţi schimbă viaţa. Cel puţin în cazul meu aşa a fost. Copiii mi-au arătat ce înseamnă să fii autentic, mi-au arătat ce înseamnă un zâmbet cu  gura până la urechi, lucru pe care îl făceam pe jumătate. Acum, eu nu mai ştiu să râd decât în hohote.

Lucrurile bune au început să mi se întâmple când am renunţat să fiu egoistă

Ţi-au arătat sinceritate.
Şi asta. Cuvântul cel mai puternic e autenticitate.
N-au avut timp să-şi pună masca. Mi-ar plăcea din tot sufletul să rămână aşa cât mai mult. E o onoare, o bucurie şi o lecţie pentru mine să-i întâlnesc. 

Printre ei te relaxezi.
Nu e întotdeauna relaxant să stai cu 57 de copii (râde).

Cu toţi deodată?
Se întâmplă, uneori, dacă învăţătoarele sunt la o şedinţă, să mă roage să stau cu copiii şi atunci găsim
doi-trei voluntari şi ne apucăm să citim poveşti. Dacă lipsesc vreo săptămână şi vin apoi la şcoală, îmi place foarte tare când copiii se ridică şi zic: „Doamna! A venit doamna!“. Mă bucur că se bucură să mă vadă. În clipa în care n-o să mai văd bucuria asta la ei atunci o să cred că locul meu nu mai e acolo.

Ai spus că ai primit lucruri bune de la viaţă şi de aceea ţi-ai dori să dăruieşti la rândul tău. Crezi în legea compensaţiei?

Nu ştiu dacă există o lege în sensul ăsta, dar mie aşa mi s-a întâmplat. Lucrurile bune au început să mi se întâmple când am renunţat să mai fiu egoistă, să mă gândesc numai la mine şi la pătrăţica mea şi am început să văd că există şi altceva în univers în afară de mine.

În prezent eşti şi profesoară de dicţie.

Sunt trainer. Am făcut un curs care mi-a dat dreptul de le a împărtăşi adulţilor din cunoştinţele mele şi am urmat un master în logopedie. După 19 ani de joacă cu cuvintele, îmi place să cred că am învăţat ceva despre dicţie.

Pe lângă trucurile de dicţie, ce îi mai înveţi pe cursanţii tăi?
Vorbim despre lume şi viaţă. Cursanţii ajung să se implice în proiecte sociale sau să înţeleagă că uneori e important să ieşi din tine şi să-ţi pui sufletul pe tavă, dar asta e altceva, nu predau aşa ceva, doar vorbim.

Profesoara de dicţie şi cursanţii cu care se distrează învăţând. FOTO Arhivă Melania Medeleanu

Mă gândeam că aveţi şi discuţii jurnalistice, pentru că aceia care participă la aceste cursuri par a avea preocupări din acest domeniu.

Eu aşa am crezut la început, dar, în realitate, sunt avocaţi, medici, oameni de PR, oameni din IT care stau prea mult în faţa calculatorului şi îmi spun că au uitat să vorbească.

Cum e o zi obişnuită pentru tine?
Cu soare. Şi când plouă e cu soare, pentru că eu râd mult. Mi-am propus să nu las să treacă nicio zi fără să mă bucur. Ultima zi cu tristeţe totală în care n-am reuşit să schiţez nici măcar un zâmbet a fost acum o lună, când a murit Tasha, un câine minunat. Avea 6 ani, era foarte tânără, dar a muşcat-o un ţânţar şi i-a dat o boală şi pentru că era Paşte, nu am reuşit să găsim în timp util un medic, iar zece zile mai târziu a murit. Aia a fost singura zi în care n-am putut zâmbi după ani. Nu-mi amintesc o alta la fel de grea în ultimii trei-patru ani.

Ai un vis, o dorinţă foarte mare?
Am tot ce-şi poate dori un om, sunt foarte fericită. Dacă se mai adaugă ceva, să fie primit, dacă nu, viaţa mea e foarte frumoasă.

DICŢIE DE NOTA 10
Cei care doresc să-şi îmbunătăţească abilităţile de dicţie, indiferent de domeniul în care activează, se pot înscrie la cursurile de specialitate coordonate de Melania Medeleanu. Detaliile despre acest program se găsesc pe pagina oficială de Facebook, „Dicţie fără cusur“.