FRAGMENT „Răzbunarea iertării”, de Eric-Emmanuel Schmitt, lansată miercuri

Miercuri, 20 februarie, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea volumului de nuvele „Răzbunarea iertării”, de Eric-Emmanuel Schmitt, recent apărut la editura Humanitas, în traducerea lui Laurenţiu Malomfălean. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul lui Schmitt.

Maestru al nuvelei – gen literar care i-a adus un Premiu Goncourt în 2010 – Eric-Emmanuel Schmitt le oferă cititorilor săi, cu acest nou volum, patru texte surprinzătoare şi tot atâtea ipostaze ale volatilei relaţii dintre vinovăţie şi iertare. 

Cele patru nuvele, Surorile Barbin, Domnişoara Butterfly, Răzbunarea iertării – care dă şi titlul acestei ediţiei–  şi Desenează-mi un avion, aduc în prim-plan patru destine ieşite din comun imaginate de Eric-Emmanuel Schmitt pentru a explora sentimentele intense, aproape niciodată mărturisite, care pot determina gesturile extreme. Scriitorul francez foloseşte aici aceeaşi tehnică despre care a mai vorbit în precedentele sale volume de povestiri:

„În ciuda a ceea ce se crede, o carte de povestiri este o carte adevărată, cu o temă şi o formă. Povestirile au o autonomie care le permite să fie citite separat, dar fac parte dintr-un proiect global, cu un început, un mijloc şi un final. Ideea cărţii precedă nuvelele, ea convoacă şi creează nuvelele în imaginaţia mea (…) Nu alcătuiesc un buchet din flori de ici-colo, caut florile în funcţie de buchet“ – Concert în memoria unui înger

La evenimentul de lansare, vor prezenta cartea Chris Simion – Mercurian, regizoare şi Cristina Stănciulescu şi Horia Ghibuţiu, jurnalişti. În partea a doua a evenimentului, actriţa Marcela Motoc va citi câteva fragmente din volum. Moderatorul întâlnirii va fi Raluca Popescu, redactor-şef Humanitas Fiction.

-FRAGMENT-

„Toată după-masa, Daphné şi Werner au vorbit despre vulpe. Nu despre o vulpe adevărată cu dinţi ascuţiţi, urât mirositoare, dăunătoare, care să fi dat iama prin grădină devorând păsările, ci despre vulpea din minunata carte a lui Saint-Exupéry.

Daphné credea că vulpea greşise când îl îmblânzise pe copil.

— O să plângă când micul prinţ va pleca. Se va simţi singură. Dacă n-ar fi ţinut să devină prietenă cu micul prinţ, vulpea nu s-ar fi mâhnit.

Werner i-a întors:

— A fi nefericit e o formă de a iubi.

— Glumeşti?

— Am pierdut-o pe Eva, nevasta mea, acum treizeci de ani, şi încă mă încearcă tristeţea. Tristeţea de a şti că nu se mai bucură de viaţă. Tristeţea de a constata cât de mult îmi lipseşte.

— Nu ţi-a trecut?

— Din fericire, nu.

— Ce?

— Îmi place durerea asta.

— Ce?

— Îmi alint tristeţea, ţin la ea. Dacă ar păli, aş fi ne fericit.

— Dar eşti deja nefericit!

— Nu în acelaşi fel. Există o nefericire caldă şi o nefericire rece. Cea caldă e când iubeşti. Cea rece, când nu iubeşti. În cea caldă, există cineva. În cea rece, nimeni. A suferi din cauza absenţei Evei o face să-mi fie alături. A nu mai suferi ar însemna ca ea să moară a doua oară, şi să dispară cu totul.

— Oricum… Ar fi mai bine cu ea mereu alături.

— Bineînţeles. Numai că nimeni nu e „mereu alături“.

— Ba da! Tu şi cu mine. A mângâiat obrazul copilei, mai catifelat decât o piersică.

— Am nouăzeci şi doi de ani, Daphné: nu voi fi „mereu alături“.

— Nu?

— Desigur! N-ar fi trebuit să mă îmblânzeşti…

Daphné a devenit serioasă şi s-a uitat în pământ.

— Când vei fi plecat, voi privi grădina şi mă voi gândi la tine; voi privi cerul şi mă voi gândi la tine. Nu vei mai fi alături, vizibil, însă vei fi peste tot, invizibil. Werner a tras-o pe Daphné lângă el şi au rămas aşa, sub teiul parfumat, aşezaţi în iarbă, abandonaţi fericirii pure de-a exista. Cât i-ar fi plăcut să o însoţească încă mult timp pe mica făptură! Numai în asta consta perversitatea bătrâneţii, în acea piedică, întrerupere, fisură ce avea să se facă una-două simţită.

Şi-a alungat melancolia şi i-a spus:

— Pe seară o să asist la o conferinţă despre tovarăşul micului prinţ.

— Aviatorul?

— Antoine de Saint-Exupéry. Nu ştiu nimic despre el. În centru, la Casa Literaturii, un scriitor din Berlin ne va retrasa existenţa lui. Am văzut anunţul în ziar.

— Mă duci?

— Începe la ora nouă.

— Când dorm? Ce păcat…

— O să mă concentrez ca să-ţi pot repeta mâine tot.

Impresionată, Daphné l-a aprobat.

Werner era şi el impresionat de acest demers: niciodată nu mai pusese piciorul într-un lăcaş cultural. Casa Literaturii aparţinea altei lumi decât alei sale. Dacă nu ar fi descoperit cartea asta, Micul prinţ, niciodată nu i-ar fi trecut pragul.

În seara aceea, aşezat în primul rând într-o sală ticsită, l-a ascultat pe conferenţiar relatând existenţa gloriosului scriitor. Fermecat, s-a mirat de unele similitudini cu acesta:

Antoine de Saint-Exupéry provenea dintr-o familie nobilă şi îşi pierduse tatăl în copilărie. S-a mândrit pe urmă cu faptul că reuşise ceea ce Antoine de Saint-Exupéry ratase: şcoala militară. Apoi, a împărtăşit frăţeşte cu el pasiunea pentru aviaţie şi s-a entuziasmat în legătură cu începuturile profesionale ale celui care a lucrat în Compania Aeropoştală. Având grijă să îşi ilustreze afirmaţiile, conferenţiarul cita extrase din Zbor de noapte şi Curierul de sud, primele romane, şi, de fiecare dată, în rezonanţă intimă cu ceea ce descria scriitorul aventurier, Werner şi-a promis să le cumpere.

În cele din urmă, s-a ajuns la război. Şi aici, Werner a remarcat diferenţe între Saint-Exupéry şi el. Francezul nu zburase decât câteva ore într-o escadrilă franceză în 1940, înainte de semnarea armistiţiului cu Germania victorioasă. Plecat la New York, încercase să obţină vreme de mai mulţi ani intervenţia americană în conflict şi nu zburase înapoi decât în primăvara lui 1944, împreună cu cei din Rezistenţă, în Sardinia, apoi în Corsica.

Werner a zâmbit la evocarea acelor momente. Cunoştea scena ostilităţilor fiindcă pe-atunci era în rodaj. Când oratorul a precizat că Saint-Exupéry conducea un Lockheed P-38 Lightning, şi-a adus aminte că îi întâlnise pe acei formidabili vânători americani pe care germanii îi numeau „diavoli cu coada despicată“.

Conferenţiarul a sfârşit evocând „misterul morţii sale“. Saint-Exupéry dispăruse în mare, cu avion cu tot, un Lockheed P-38 Lightning, în timpul unei misiuni de recunoaştere fotografică între Bastia şi Chambéry, pe 31 iulie 1944. Mult timp, nu se ştiuse nici unde, nici cum, dar, în anul 2000, nişte scufundători îi recuperaseră lanţul de la ceas şi nişte bucăţi din carlingă în largul Marsiliei.

Werner a pălit.

— În largul Marsiliei? a strigat el.

Conferenţiarul s-a aplecat asupra fişelor lui şi a răspuns:

— Înspre insula Riou, în faţa golfului cu maluri abrupte.

Corpul îi tremura, însă Werner s-a mai sforţat să întrebe:

— Oare ce avion l-a atins?

— O mărturie a unui locuitor vecin culeasă în 1950 vorbeşte despre un Focke-Wulf Fw 190.

Werner îşi amintea foarte bine: nu departe de Marsilia, doborâse un P-38 Lightning pe 31 iulie 1944, de ziua de naştere a Evei. Înainte să îşi piardă cunoştinţa, nu a mai avut timp decât să geamă:

— Nu…

Zăcuse la pat o săptămână. Fiul său Jochen îi aducea mâncare gătită de soţia lui, iar Daphné îşi făcea apariţia în fiecare după-amiază pentru a-i ţine companie. Din cauza stării de sănătate, nu putuse refuza menajera pe care i-o recomandase familia; aşa că suporta acum în casa lui o Maria-Magdalena, şvabă, distrugătoare de obiecte, zgomotoasă, a cărei trecere răspândea un iz de lapte acru. Ea îi era şi infirmieră.

I se părea că îmbătrâneşte.

Să vorbească despre asta? Cu cine?

Să scrie o confesiune pentru presă?

Să-i mărturisească fiului său că îl spulberase pe unul dintre marii scriitori ai secolului?

Să-i destăinuie lui Daphné că îl lichidase pe autorul ei preferat? Pe autorul lor preferat?

Se întorcea fără încetare la ziua aceea, la misiunea lui, la survolarea coastei, atunci când zărise, dedesubt, un avionde vânătoare american. Trăsese imediat, cu o precizie desăvârşită, după care P-38 Lightning-ul căzuse în picaj direct în apă. Totul durase nu mai mult de câteva secunde. O execuţie impecabilă. O clipă mai târziu, Werner nici nu se mai gândea la asta…

Mii de avioane patrulau pe atunci deasupra teritoriului francez, aşadar fusese ca o picătură în ocean: de ce se încrucişase tocmai cu acela?

La cererea lui, Jochen îi cumpărase cartea despre Saint-Exupéry a conferenţiarului. În peroraţia lui, berlinezul specula pe larg asupra morţii aviatorului. Detaliile pe care le prezentase în timpul cuvântării sale nu îi potoleau curiozitatea, fiindcă omul se încăpăţâna să propună cât mai multe ipoteze… Aducea în discuţie o oprire accidentală a aparatului – atât de comună pe-atunci, Antoine de Saint-Exupéry suferind mai multe. Sugera o stare de rău a pilotului. Mai rău, mergea până la a susţine ipoteza unei sinucideri: Saint-Exupéry, cu o sănătate precară, lipsit de forţă, nefiind în stare să închidă singur geamul apara tului de zbor, îngrijorat până la vertij de viitorul apropiat al Europei, pesimist, disperat, ar fi ales, precum Stefan Zweig, să părăsească lumea aceasta. Nu i-a scris el unui amic în ajunul morţii? „Dacă sunt doborât, nu voi regreta nimic, absolut nimic. Furnicarul de mâine mă îngrozeşte. Şi urăsc însuşirile lor de roboţi. Eu am fost făcut să fiu grădinar.“

Werner îi recitea şi cântărea cuvintele. Departe de un anunţ suicidar, găsea în ele nişte circumstanţe atenuante pentru el însuşi: pregătit pentru moarte, Saint-Exupéry pierise împăcat. Aşadar el, Werner, nici nu întrerupsese vreun proiect măreţ, nici nu tăiase elanul unei vieţi.

Totuşi, cu cât Werner von Breslau medita mai mult la acele cuvinte, cu atât îşi înţelegea mai mult apropierea faţăde inamicul pe care îl nimicise. În timpul războiului îmbrăţişase înţelepciunea de a accepta moartea. Cât de spre frica zilei de mâine, o resimţise atât de mult încât, de frică, îşi ascunsese avionul după înfrângere. Iar această ultimă reflecţie, „am fost făcut să fiu grădinar“, nu rezuma oare privilegiul lui Werner, care se dedicase plantelor după pensionare?” (Copyright: Editura Humanitas) 

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. 

Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. 

În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii şi distincţii literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

                                (Sursă Foto: Humanitas)