Andrei Măjeri: „De asta mi-e cel mai teamă, să fiu încadrat. E, pe undeva, o moarte creativă“ (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Adi Tudose
FOTO Adi Tudose

L-am invitat pe tânărul regizor Andrei Măjeri la o discuţie. Despre şcoala de regie, despre teatru, despre critică, despre ce crede el despre teatru şi, desigur, despre spectacolele sale.

 - Andrei, fiindcă am folosit foarte des şi tu, şi eu în prima parte a conversaţiei noastre cuvântul „critic“, te întreb în ce relaţie te afli cu critica de teatru? Te interesează ce se scrie despre spectacolele tale, te influenţează? Poţi să îmi dai un exemplu de spectacol în cazul căruia crezi că ai fost nedreptăţit de critici? Dar de spectacole pe care le-ai greşit? Adică le-ai conceput eronat sau le-ai montat în teatre unde nu le era locul.

- Breasla criticii e una foarte mică, într-o breaslă a teatrului care nici ea nu este foarte numeroasă. Cred că trebuie păstrată o distanţă sănătoasă între practicieni şi cei care analizează operele. Sunt câţiva critici pe care îi apreciez, îi citesc, şi chiar mă ghidez după anumite paradigme de lectură pe care le propun. Dumneavoastră vă aflaţi printre ei. Ce mă cucereşte la o cronică este dacă simt că respectivul om e un iubitor de teatru, iar dacă „îmi coace ceva“, s-o facă văzând la orizont spectacolul ideal, mergând pe propunerea mea şi analizând ce nu a funcţionat în el. Atunci am ce învăţa/corecta. Altfel, ni se povesteşte spectacolul, mai cu virgulă între subiect şi predicat, mai cu semnificative carenţe de lectură sau pur şi simplu cu rea-voinţă şi parti-pris-uri.

Din cele 10 spectacole scoase la public (am făcut de fapt 11, unul fiind sistat de mine înainte de premieră), aş spune, cu mintea de acum, că trei au fost ratate. Unul din cauza unui text mai slab decât ideea lui de bază, altul din cauza unui loc neprielnic teatrului profesionist (spectacolul sistat) şi un al treilea montat cu o distribuţie neacoperită la un nivel calitativ ideal (deşi în momentul respectiv credeam că nu e aşa), acesta din urmă fiind şi semnificativ sabotat de producător, pentru că mi-am permis să contest lipsa de profesionalism, ba chiar bădărănia unora. Sunt o dulceaţă de om până când mă calci pe coadă. Am intoleranţă la nesimţire şi lipsă de graţie. Am marele defect (sau marea calitate) că nu prea disting între artist şi om. Nu pot avea o mentalitate de secol XIX prin care un artist genial e totodată o persoană de toată jena. Mă scurtcircuitează în fascinaţia faţă de cineva mizeriile care apar pe drum, şi astfel nu-l mai pot iubi.

Ce mi-e clar e că în eşec eşti totdeauna singur. Nici cei care, aparent, îţi sunt cei mai apropiaţi nu-ţi vor fi atunci alături. Regizorii sunt nişte lupi singuratici. Nu există un detector de suflete din păcate, ci doar networking şi mult lobby.


FOTO Nicu Cherciu

Imagine indisponibilă

- Te-aş invita să faci o scurtă recapitulare a spectacolelor tale din şcoală.

- „Cât pământ îi trebuie unui om“ de Lev Tolstoi, „Bacantele“ de Euripide, „Livada de vişini“ de A. P. Cehov, „Sonetul 29“ de W. Shakespeare, „Aşteptându-l pe Godot“ de Samuel Beckett (licenţa). La oricare dintre ele aş reveni cu mare drag pentru a le regiza în teatre profesioniste.

- Cum, unde şi în ce condiţii ai debutat pe o scenă profesionistă?

- La Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, prin spectacolul „Cutia Pandorei“ de Katalin Thuroczy. Debutul, dar şi două dintre proiecte ulterioare („Agamemnon“ şi recentul „Meşterul Manole“) îmi sunt marcate de colaborarea cu doamna Miriam Cuibus, căreia îi sunt recunoscător în mod special. Dumneaei are ceva din frumuseţea şi graţia marilor spirite. Tangenţial, iată o persoană despre care pot spune că mi-a fost mentor. Sper să colaborăm şi în viitor, pentru că este o sursă majoră de inspiraţie, dar şi un exemplu de profesionalism, de respect faţă de meserie.

- Participi foarte des la concursuri de proiecte. Ai şi câştigat vreo câteva. Le găseşti utile? Favorizează ele, într-o măsură cât de mică, un tânăr regizor care, de pildă, a absolvit Facultatea la Cluj şi aspiră să regizeze la Bucureşti?

- N-aş spune că foarte des, pentru că sunt doar câteva. Ce-i drept, le-am câştigat pe toate „din peisaj“, la Teatrul Naţional din Craiova (unde am montat „Exploziv“ şi ulterior „Nunta însângerată“), la Teatrul Naţional din Bucureşti („Organic“), la Apollo111 –programul SATELIT („Pulverizare“) şi la Teatrul Maghiar de Stat Cluj (unde voi monta spectacolul „Las Meninas“ de Ernesto Anaya, la începutul anului viitor). Totodată, am câştigat recent o finanţare AFCN pentru imediat următorul meu show: „Medea’s boys“, lucrând cu jurnalistul Ionuţ Sociu, aici în calitate de dramaturg. Singurul concurs la care nu am participat este cel de la Teatrul de Comedie. M-am blocat la cerinţa „fără limbaj vulgar“.

Concursurile mi-au adus un plus de vizibilitate, iar pe mine, care nu am deloc tehnica auto-invitării prin teatre, m-au ajutat să îmi exercit practic meseria. Fără ele, cred că făceam doar spectacole imaginare.

Cât despre Bucureşti, deşi locuiesc aici, nu am prea montat. În Capitală se face un teatru de actor sau ceea ce eu numesc montări de text, două direcţii care nu mă atrag absolut deloc. Desigur, vorbim despre o majoritate, nu de unanimitate. Urmează să lucrez din nou la Apollo111, dar şi într-un teatru de stat bucureştean în stagiunea viitoare. Bucureştiul nu este un scop în sine pentru mine ca regizor, caut întotdeauna să fac textele potrivite pentru teatrele/locurile în care merg.


FOTO Dragoş Mălăescu

Imagine indisponibilă

- Ai montat texte de facturi diferite. Scrise de autori de literatură dramatică din epoci diferite. Ai montat şi Blaga, şi Garcia Lorca, şi Gombrowicz, şi Rodrigo Garcia, şi Saviana Stănescu, şi Alexandra Badea, şi Elise Wilk. Astfel, te deosebeşti de mulţi dintre colegii tăi de generaţie. Care spun că fiind tineri, se simt mai apropiaţi de literatura dramatică extrem- contemporană. Cum se explică altfelismul tău?

-Eu nu fac distincţia clasic/contemporan. Citesc enorm de multe texte de toate tipurile. Îmi dau seama foarte rapid dacă un text mă cheamă. Am proiecte gata făcute pe câteva texte, cărora le caut un loc. Dar am învăţat, în scurta mea experienţă, că ele îşi găsesc singure locul. Mă atrag textele care vorbesc despre tipuri de alienare, despre amnezie (în relaţii, în societate, în interiorul omului). Personajele care se lipesc de mine au o forţă teribilă în prăbuşire.

- Te interesează teatrul social, teatrul militant, tendinţele de stânga? Dacă da, cum poate face un regizor ca spectacolele din această zonă să fie pe mai departe artă şi nu editoriale scrise cu cuvinte şi trupuri de actori?

- Nu ştiu cum ar trebui să facă alţi regizori. Teatrul e politic şi prin refuzul de a fi implicat. Orice, în artă, impune o poziţionare. Cred în eroi, cred în poveşti, dar caut eroi care denunţă, şi poveşti spuse inedit. Mă interesează viziunile coşmareşti, chiar dacă ele sunt nişte imagini sumbre ale zilelor noastre, dar nu o fac programat. Mi-am încercat şi „veleităţile baroc“ pe textele extrem-contemporane. Uneori a ţinut surprinzător de bine. Indiferent ce am alege să aducem pe scenă, trebuie s-o facem în plin, curajos, şi cu un aport ideatic serios. N-aş pune accentul în teatrul pe care-l fac pe tematici militante, deşi cam jumătate din textele regizate au o latură acut socială. Sunt un om al contradicţiilor, iar prin imersiunea recentă în opera lui Blaga, mi-am dat seama că mă simt bine aşa. Voi trece la un nivel tot mai personal, chiar prin proiectul viitor – „Medea’s boys“.


FOTO Liviu Popovici

Imagine indisponibilă

- Ce fel de raporturi stabileşti cu actorii în repetiţii? Le dai totul de-a gata sau aştepţi mult de la ei?

- Le dau totul mură în gură. Clar! Uneori chiar le pun filmări cu mine jucând respectivele partituri. Glumesc. (Doamne fereşte, deşi am auzit despre astfel de cazuri!). Mă feresc să le joc eu însumi viitorul spectacol. Gândesc cumva arhitectural (dacă e să revenim la o întrebare anterioară). Povestim despre conţinutul scenei, iar apoi încerc să le clădesc imaginar volumetria respectivului moment, traiectele juste, imagini ajutătoare, direcţii de research, să le vorbesc despre cheie (când nu e de la sine înţeleasă şi nu ne prefacem din neputinţă sau mofturi că n-o înţelegem). Ador ca în economia unui spectacol să se schimbe măcar o dată cheia de joc, abrupt. Am făcut asta în absolut toate spectacolele pe care le-am regizat. Îmi păstrez un grad de vulnerabilitate în faţa actorilor, cu toate riscurile de rigoare. Aştept enorm de la actori, dar în direcţiile propuse. Lucrez bine cu oamenii inteligenţi, lucrez bine cu oamenii. PUNCT. Nu cu semi-zeii.

- Îţi aminteşti, desigur, noi doi ne-am cunoscut pe Facebook. M-au interesat postările tale, uneori m-au intrigat ori m-au scandalizat de-a dreptul. Foarte adesea, puneai şi pui şi astăzi videoclipuri muzicale. Aşa mi-am dat seama că ai ascultat muzică de mic, muzică diversă. De la Amalia Rodriguez la Maria Lătăreţu şi Domnica Trop. Apoi, când ţi-am văzut spectacolele am apreciat caracterul ilustraţiei muzicale, bogăţia, diversitatea. Nu eviţi muzica retro. Ce rol acorzi muzicii în spectacolele tale? Te-ai gândit vreodată să îţi încerci mâna şi în muzical?

-Sincer, nu mi-aduc aminte să fi fost obsedat de muzică copil fiind, ci mai degrabă de pictură şi de lectură. Dar acum, e altă poveste. De ani buni, nu pot trăi fără muzică.


FOTO Nicu Cherciu

Imagine indisponibilă

- Moricz Zsigmond are o piesă care se cheamă „Nu pot trăi fără lăutari“...

- Muzica este cel mai intim partener în momentele anterioare repetiţiilor, dar şi pe parcursul lor. De cele mai multe ori, actorii ajung şi ei obsedaţi o vreme îndelungată de muzicile pe care le propun într-un spectacol. Încerc să pun în dialog spectacolul cu muzicalitatea lui ideală. Muzica apare doar atunci când e absolut necesară, când leagă sau clarifică ceva, are de cele mai multe ori text şi nu e niciodată ambientală în spectacolele mele.

Da, m-am gândit şi la muzical şi cel mai probabil voi face pasul acesta stagiunea viitoare.

- Ai 28 de ani şi ai montat, cum spuneai mai înainte, 10 spectacole. Multe? Puţine? Ai obsesia cantităţii?

- Nu am dorit să montez în teatre profesioniste imediat după licenţă. Am aşteptat să termin ciclul de Master. Cred că cinci ani sunt necesari pentru o formare temeinică, ulterior urmând să înveţi cele mai multe lucruri practice, direct în repetiţii. Au trecut patru ani de la prima montare. Am montat unul, două sau cel mult trei spectacole pe an. N-aş vrea să depăşesc patru pe an. E un ritm perfect pentru mine. Am nevoie să mi le imaginez anterior o vreme bună.

- Andrei Măjeri, îţi mulţumesc pentru această convorbire.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite