Obiectul de artă numit „Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band“

Totul s-a schimbat în percepţia noastră despre muzicieni din momentul în care ei au avut posibilitatea de a îşi conserva munca şi starea pe diverse tipuri de fonograme, de la ebonita frustrant de fragilă şi neîncăpătoare până la ”streamingul” total lipsit de suport fizic.

„Un moment decisiv în istoria civilizaţiei occidentale.” – Kenneth Tynan

Aşa am ajuns să îi cunoaştem mai bine, să îi luăm acasă, să le găsim un loc special în spaţiul propriu şi să apelăm la ei oricând avem nevoie. Pe vremea discurilor cu 78 de turaţii oamenii puteau asculta o singură piesă, după care trebuiau să întoarcă discul, pentru a asculta o a doua piesă, de obicei mai puţin interesantă decât prima. Cei mai chinuiţi erau iubitorii de muzică simfonică, nevoiţi să schimbe câteva discuri pentru a asculta o simfonie şi să păstreze înregistrarea într-o mapă pe care să o manevreze cu mare grijă. De aici a venit şi denumirea de album, care să ţină laolată opera coerentă a unui artist, sub forma unei lucrări de durată sau a unui set mai consistent de piese, pe câte discuri e nevoie.

Discul de vinil a apărut cu posibilitatea de a ţine aceste piese sub forma unui repertoriu definit, a unui concept, reprezentat de un titlu şi ilustrat de o copertă care la rândul ei să fie obiectul admiraţiei estetice. Astfel, artiştii pop puteau să ofere publicului un repertoriu care să-i reprezinte, nu doar piese transmise sporadic prin radio. Ei se arătau într-o formă integrală, cu sunet şi imagine, fiind în mare măsură responsabili de rezultat. Albumul ajunsese parte integrantă, obligatorie, din activitatea unui muzician.

Apoi a apărut Phil Spector, un producător pe cât de îndrăzneţ pe atât de speculativ şi total dus cu pluta, care a venit cu reţeta albumului cu două hit-uri completate cu piese de complezenţă. Un fel de single cu umplutură. Se întâmpla destul de rar să fii captivat total de un album, să-i asculţi toate piesele cu acelaşi interes, deşi se poate spune că unii precum Sinatra sau Jobim reuşeau această performanţă într-o oarecare măsură. Nu prea se gândea nimeni la un disc perfect, cu piese legate de o poveste, o idee comună, o declaraţie rezonantă, ci mai degrabă la o melodie-două care să fie frumos ambalate.

Asta până în 1967, când The Beatles, care ne obişuiseră deja cu ideea că un album poate conţine mai mult de două piese bune, au lansat ”Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band”, albumul absolut, primul care a fost conceput fără intenţia de a extrage vreun single care să fie promovat separat sau cântat în concerte în momente de vârf, cu piese reunite sub forma unei lucrări complete.

Nu avea rost să extragi vreun titlu mai comercial, la fel cum nu are rost să extragi vreun single dintr-o simfonie. De data asta, ei nu au adunat câteva piese bune pe un disc, ci au conceput un album în adevăratul sens al cuvântului, iar asta a schimbat definitiv mersul lucrurilor în muzica înregistrată. De aceea, ”Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band” nu a rămas doar prin repertoriu, ci prin maniera influentă în care a fost conceput. E posibil ca unele discuţii să ajungă la concluzia că există albume Beatles mai bune (la fel ca în cazul ”Ziggy Stardust” / Bowie), dar niciunul nu are aceeaşi importanţă istorică, aceeaşi influenţă masivă asupra muzicii care a urmat, a regulilor care o constituie. ”Pepper” a redesenat direcţia muzicii pop pentru totdeuna. Până şi Frank Zappa a răspuns la acest impuls prin parodia numită ”We’re only in It for the Money”.

Cu ”Revolver”, The Beatles au făcut marele pas înainte, atingând un nivel de sofisticare şi experimentare fără precedent. ”Tomorrow Never Knows” semnala deja încercarea limitelor muzicii pop moderne. În acest sens nu au fost primii, Bob Dylan o luase uşor înainte sfidând tabieturile, The Beach Boys lucrau în lumea lor (mai exact Brian Wilson, la rându-i stimulat de ”Revolver”) iar The Byrds se jucau cu şabloanele. ”Sgt Peppers” amplifică acest pas în mai multe direcţii, sintetizând caleidoscopic şi mai sofisticat influenţe disparate precum muzica clasică, cântecul de artă, rock’n’roll, psychedelia şi musichall, de multe ori pe parcursul aceleiaşi piese. Nu doar o dată avem impresia că această diversitate pare forţată. Asta e una din sclipirile albumului: ”When I’m 64”, scoasă parcă dintr-un vodevil, pare o continuare firească la ”Within You Without You”, bântuită de sitar şi deschide calea către chitarele din ”Lovely Rita”. Nominal, albumul reprezintă recitalul trupei din titlu, dar numai începutul, trecerea la ”With a Little Help From My Friends” şi revenirea de la final ne trimite la acest concept. Orchestra de estradă nu se rezumă la ambientul carnavalesc din ”Being for the Benefit of Mr.Kite!”, ci poate trece prin emoţiile din ”She’s leaving Home” sau prin perspectiva de lentilă convexă din ”Lucy in the Sky with Diamonds”. Dinamica poate trece de la riff-ul punctat solid de suflători din ”Good Morning, Good Morning” la minunăţia lirică din ”A Day in the Life”, apărută când totul părea încheiat. Nu erau doar piese bune, ci o colecţie care provoca şi deruta prin felul în care a fost alcătuită. O noimă mai greu de pătruns, dar finalmente fascinantă, ţinută laolaltă de George Martin şi purtată de basul inventiv al lui McCartney. Totul suna atât de bine, încât nu mai interesa pe nimeni dacă exista sau nu un concept bine susţinut.

În esenţă, proiectul a fost ideea lui McCartney. Asta se simte în ponderea compoziţiilor, dar mai ales în atitudinea de detaşare faţă de ce a însemnat Beatles până în acel moment. Cum era ca trupa devenită atât de faimoasă să-şi schimbe numele şi să facă orice trece prin cap din punct de vedere muzical fără presiunea aşteptărilor din jur? Pentru asta era nevoie de un nou nume. Paul a venit cu pseudonimul ”Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band”, inspirat de modul complicat de numire a formaţiilor de pe scena psihedelică din San Francisco (Quicksilver Messenger Service, Country Joe & The Fish, The Grateful Dead, Jefferson Airplane) şi de moda uniformelor militare vechi care defilau pe străzile Londrei, pentru a marca şi reprezentarea vestimentară. Tocmai ideea lui Paul de a deghiza identitatea trupei a dat membrilor ei libertatea de a fi cât se poate de diverşi şi imaginativi. Evident, oricine şi-ar fi dat seama că e vorba de Beatles, deci nu avea rost să ascundă nimic, dar în plan muzical, psihologia şi-a făcut efectul. Albumul era echivalentul auditiv al mustăţilor şi costumelor fistichii pe care le-au ales ca nouă imagine. Tot Beatles, dar nu aşa cum erau ştiuţi. De aceea a apărut ca album oficial al trupei şi nu ca proiect solo al lui Paul McCartney, chiar dacă John Lennon a contribuit doar cu patru piese iar George Harrison, care nici nu a prea dat pe la studio, a venit cu un singur titlu. Emblema Beatles rămâne clară: melodiile bogate şi acele armonii unice, pe trei voci, care au ilustrat viaţa multora dintre noi, de la adolescenţă până târziu, cât se poate de târziu.

”Chitara asta e OK, dar nu cred că ai să reuşeşti vreodată să trăiesti din ea” – Mimi, mătuşa lui John Lennon

Beatles au fost populari şi înainte de ”Sgt Peppers”, chiar la o diferenţă clară faţă de toţi ceilalţi aleşi, dar acest disc a reprezentat un crescendo de admiraţie a publicului şi a muzicienilor deopotrivă. Asta şi pentru că niciun alt artist cu nume popular nu a avut atât de mult spaţiu la dispoziţie în acel moment. După ce au încheiat ultimul turneu în august 1966, aveau timp să respire şi să înregistreze, legând ideile adunate. Cele 700 de ore acumulate în patru luni petrecute în studio pentru completarea albumului nu înseamnă mare lucru în percepţia zilelor noastre, dar pe atunci însemna ceva fără precedent. Bineînţeles că primii îngrijoraţi au fost cei de la casa de discuri, care nu ştiau exact pe ce dau banii şi invocau pierderea interesului publicului în lipsa unui material apărut o dată la trei luni. Prin urmare, Parlophone a lansat cam forţat un single (”Penny Lane”/”Strawberry Fields Forever”) cu piese extrase de pe ”Magical Mystery Tour” care avea să apară tot în 1967, la câteva luni dupa ”Sgt peppers”. Un demers care nu a ajutat pe nimeni, în schimb a provocat indignarea lui George Martin care ţinea la unitatea producţiilor şi bârfele presei care acuzau grupul de izolare şi auto-suficienţă.

Deşi în 1967 nu exista nimic din marketing-ul de azi care anunţă o lansare importantă, lumea putea afla că Beatles urmează să scoată un album nou. Apăreau poze cu cei patru prin studio, îmbrăcaţi diferit şi cu mustăţi crescute natural, lumea vorbea prin pub-uri iar revistele de specialitate începeau să ofere detalii mai mult sau mai puţin documentate. Brusc, ştirile oferite de televizoarele alb-negru nu mai erau atât de importante, chiar dacă războiul din Vietnam era în plină desfăşurare iar Francis Chichester, primul om care a navigat de unul singur în jurul planetei era primit la Greenwich de însăşi regina care avea la vremea aceea 41 de ani. Celelalte apariţii discografice erau aproape complet eclipsate, era irelevant că Deram, casa de discuri, lansa primul album al unui artist aspirant pe nume David Bowie. Prima difuzare integrală a noului album Beatles a avut loc pe 12 mai prin intermediul unui post de radio pirat, Radio London. În sâmbăta de dinaintea lansării, Kenny Everett de la BBC a prezentat un interviu cu Paul şi John, apoi a derulat întregul set de piese, cu o singură excepţie, considerată prea evident referitoare la droguri. ”Lucy in the Sky with Diamonds” suna ca o piesă pop, dar şi cu un efect pe care Lennon îl numea ”double flanging” iar Everett l-a numit ”psycho-delia”, devenind astfel primul care a lansat această denumire. Fără pauze între piese, produs mai sofisticat dar la fel de atractiv, cu un sound nou care nu atenuează identitatea grupului, englezesc ca un biscuite, ”Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band” a devenit pentru mulţi, după doar câteva ascultări, cel mai bun album pop făcut vreodată. Şi chiar merita perceput ca un ”long play”, un volum care chiar dacă nu spunea o poveste clară, creea continuitate şi nevoia audiţiei repetate. Faptul că discul se încheie cu aceeaşi piesă cu care începe forma un ciclu, menţinea o energie care nu se epuiza, nu avea cum să te plictisească. Majoritatea pieselor durează mai puţin de trei minute, sunt în tempo vioi şi optimist, textele aveau propria logică, fără a avea prea mult sens sau valoare poetică profundă, totul pulsa de viaţă şi era cu o clasă peste tot ce-a fost înainte. ”Sgt Peppers” era apogeul formei de artă pe care ei şi George Martin au început să o formeze începând cu 1963, când au transformat abilităţile de a scrie, a cânta şi a înregistra într-o instituţie nouă, cu o putere nemaiîntâlnită. Produsul devenise mai carismatic decât cei care l-au conceput. Apăruse însumarea perfectă a tuturor dorinţelor consumatorului de muzică, sub forma desăvărşită, palpabilă a unui obiect de artă pe care să-l ţii în mână, să-l împarţi cu alţii sau să-l agăţi pe perete. Nu era primadonna însoţită de figuraţie, nu era hit-ul completat de balast, nici muzică de fundal. Era LP-ul fundamental, central şi în prim plan, cel mai puternic liant social. Criticii căutau gomos profunzimea, analizând discul ca pe lucrarea unui student, scăpând esenţialul, bucuria într-un cântec scurt, geniala simplitate pop care a fost întotdeauna asociată cu numele Beatles.

”Pepper” nu este doar o excepţie muzicală, ci o apariţie exotică în totalitate. Tot ce era legat de el părea ciudat şi minunat, de la tipicul englez până la somptuozitatea lui ca obiect de artă. Bizar până la obişuinţă. Titlul, coperta explodând prin culori, versurile de pe spate, o premieră care aduce aminte de ”libretto”-ul prezentat la operă, designul de mijloc extins pe două feţe, mustaţa caraghioasă din carton a sergentului pe care oricine o putea purta dar pe care mulţi au uitat-o sau coloritul psihedelic al plicului din interior conceput de Peter Blake, toate au sporit importanţa artistului, influenţa ideilor bune, i-au putut oferi o altă dimensiune estetică prin album.

Înainte de vara lui 1967, nicio trupă cu membri întregi la minte nu ar fi închiriat un studio fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce va fi înregistrat. După jumătatea lui ’67, tot mai multe formaţii credeau că un album se va forma după cum visează, printr-o magie automat declanşată imediat după intrarea în studio. Clişeul care spune ”if you can remember the sixties you weren’t there” se aplică perfect celor care au tras albume în perioada aceea. Toţi credeau că a sosit momentul ieşirii din tiparul single-ului ales pentru a fi hit, se gândeau aproape obsesiv la ideea de ”concept” (prima folosire documentată a noţiunii de ”album concept” a avut loc într-un interviu din New York Times în 1968, când Pete Townshend de la The Who spunea că rock-ul e în pericol de a deveni prea serios) şi se instalau într-un studio, eventual cu un buget nelimitat şi un producător prietenos şi aşteptau să vadă ce se întâmplă. Puţini avea însă disciplina de a se ţine de o poveste. Unele elemente caracteristice au rămas, cum ar fi trecerea directă de la o piesă la alta, titlurile anunţau bombastic sau criptat diverse teme care să bubuie mintea dincolo de urechi, dar mulţi au avut buna idee de a renunţa la ”concept” când simţeau că piese merg oricum într-o direcţie bună şi producţia e ceea ce şi-au dorit. Toţi şi-au dat seama că ştacheta fusese ridicată şi că nu era suficient să apari cu un set de piese noi. Fiecare încerca să adauge ceva repertoriului, un fir narativ sau un element care să facă diferenţa, să reiasă că munca lor nu e doar despre câteva cântece. În acelaşi an au apărut albume excepţionale cu Beach Boys (”Smiley Smile”), Rolling Stones (”Their Satanic Majesties Request”), Cream (”Disraeli Gears”), Traffic (”Mr. Fantasy”), The Moody Blues (”Days of Future Passed”), The Who (”The Who Sell Out”), primul album solo al lui Scott Walker sau debutul discografic al lui Jimi Hendrix (”Are You Experienced?”) urmat la câteva luni de ”Axis: Bold As Love”. Toate sunt capodopere, producţii esenţiale care reflectă efervescenţa creativă a anilor ’60, unicitatea celor care au găsit momentul potrivit pentru a face ceva pentru prima oară. Toate au aspirat la întregul care înseamnă mai mult decât suma părţilor, dar nimic nu s-a ridicat peste ”Sgt Pepper”. The Beatles au fixat un standard pe are nici ei un l-au mai depăşit. ”All you need is Love”? Sub nicio formă. ”Magical Mistery Tour”? Divers, dar nu la fel de magic. ”White Album”? Doar dacă ar fi fost mai unitar, cu un fir care să lege acele piese din acea perioadă şi desigur, fără ”Revolution 9”. Poate doar ”Abbey Road” s-a ridicat la aceeaţi marcă de evoluţie, într-o perioadă diferită, cu un rol diferit, cu o forţă relativ egală, dar fără aceeaşi unitate de ”magnum opus”. Acum, ”Pepper” e mai puţin popular decât celelalte producţii de la ”Rubber Soul” încoace, dar atunci a avut un impact inegalabil, fiind poate primul pe lista schimbătorilor de reguli. Cei care nu am fost prin preajmă în perioada lansării acestui album putem fi puţin surprinşi de suprlativele care i se atribuie, mai ales dacă ascultăm varianta cosmetizată stereo de pe CD, dar la vremea aceea era tot ce putea fi mai bogat, mai inventiv şi colorat, lumea muzicală a fost atât de surprinsă, încât impresiile au rămas la fel de puternice mult timp după prima dezvăluire. După părerea mea, dintre toate exploziile memorabile din acea vreme, un singur album apărut înainte de ”Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band” conţine o doză sensibil egală de geniu creativ, distribuit unitar pe o producţie perfectă şi vizionară. Acesta vine din afara sferei Beatles, aparţine grupului The Beach Boys şi se numeşte ”Pet Sounds”, lansat în 1966. Paul ştie mai bine. Iar George Martin ştie şi mai bine, fără inspiraţia lui Brian Wilson, ”Sgt Peppers” nu ar fi fost fenomenul care a devenit.

Un album inevitabil, pur şi simplu nu-l poţi ocoli într-o viaţă, nu ai cum să te faci că nu-l auzi. La fel de inevitabile sunt şi cârcotelile de care are parte fiecare producţie de asemenea importanţă. Unii au de comentat în privinţa cochetăriei de a face o trupă în cadrul unei trupe, alţii bâzâie despre artificiile prea elaborate din studio, unora nu le convine ponderea cântecelor semnate de McCartney şi marginalizarea lui Harrison ( Paul a tras multe din părţile de chitară), la care se adaugă interesul episodic al unui Lennon aproape tot timpul împiedicat. Cât din aceste întâmplări se datorează acidului lisergic, câte din aceste capodopere nu ar fi existat fără intervenţia psihotropă nu putem şti exact. Influenţa e evidentă, implicând ambele feţe ale monedei. Ar fi o discuţie complexă, care cere mult timp. Important e că ele fac parte din viaţa noastră şi de câte ori avem 40 de minute pentru a ne scunde urechile în căşti sau un fotoliu pe care să-l plasăm strategic între doua boxe, dornici de a ne derula amintiri multi-senzoriale sau curioşi să ştim ce poate stârni atât de mult interes, ”Sgt Peppers” va continua să-şi manifeste considerabilul efect.