Marea Neagră: este NATO pregătită să-şi consolideze dimensiunea navală?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Partea de nord a flancului estic se află în centrul atenţiei summitului de la Vaşovia. Si totuşi nu poate să lipsească sudul. În ultimii ani, Rusia şi-a consolidat semnificativ influenţa militară în Marea Neagră şi în Mediterană. Ce poate face NATO ?

Extrase dintr-un interviu cu Sinan Ülgen, visiting scholar la Carnegie Europe din Bruxelles. Interviul integral poate fi consultat pe FP România nr 52 (iunie/iulie 2016).

Pentru mult timp, poziţia turcă a fost aceea că puterile din afara regiunii (şi asta include în mod evident Statele Unite şi chiar NATO) nu trebuie să joace un rol major în spaţiul Mării Negre. Logica era că Marea Neagră este o regiune unde doar statele riverane trebuie să îi modeleze aranjamentele de securitate. Din această perspectivă, poziţia Turciei era mai aproape de cea a Rusiei decât de România sau Bulgaria. Totul s-a schimbat în noiembrie anul trecut pe fondul doborârii avionului rusesc, când relaţia dintre Turcia şi Rusia devine conflictuală. Motivul schimbării ţine de relaţia confruntaţională pe care Turcia o are acum cu Rusia şi care până anul trecut nu exista. Până atunci, în ciuda unor agende diferite – pe Siria sau Ucraina – cele două state şi-au putut compartimentaliza dezacordurile, reuşind să evite degenerarea globală a relaţiilor bilaterale. Impactul a fost semnificativ, schimbând percepţia Turciei inclusiv în ceea ce priveşte Marea Neagră. 

Orice prezenţă consolidată a NATO în regiune trebuie să se facă prin extinderea flotelor navale ale statelor aliate riverane - România, Bulgaria şi, desigur, Turcia.

Noul context apropie Turcia de agenda României, care susţine ideea că NATO ar trebui să-şi consolideze prezenţa în Marea Neagră. Desigur, există un mare „caveat” şi asta se numeşte Convenţia de la Montreux, care limitează prezenţa actorilor din afara regiunii, existând o serie de reguli privind tonajul, un regim de tranzitare a strâmtorilor sau staţionare. În mod ideal, orice prezenţă consolidată a NATO în regiune trebuie să se facă prin extinderea flotelor navale ale statelor aliate riverane - România, Bulgaria şi, desigur, Turcia. Este singura cale prin care NATO poate să-şi consolideze capacitatea globală în regiunea Mării Negre fără a încălca Convenţia de la Montreux. Conflictul dintre Turcia şi Rusia este unul de durată. Dacă ne uităm la comportamentul celor doi preşedinţi – Erdogan şi Putin –  este realist să ne aşteptăm ca relaţia de confruntare să persiste. La sfârşitul zilei, optica ţărilor privind regiunea este foarte diferită. Turcia nu a recunoscut niciodată anexarea Crimeei, iar acum îşi consolidează relaţiile inclusiv militare cu Kiev-ul.

Strategia regimului putinist

În ceea ce priveşte subiectul mai larg al unui nou aranjament de securitate în Europa, este naiv să credem că în actualele condiţii Rusia şi Vestul se pot aşeza împreună la masa negocierilor pentru a decide un nou set de reguli şi norme. Rusia a încălcat în mod flagrant regulile care se află la baza sistemului de securitate de astăzi, un produs al Actului Final de la Helsinki. Se ridică astfel întrebarea, în absenţa unei reveniri la statu-quo-ante, a unor rectificări a încălcărilor pe care Rusia le-a săvârşit, de ce ar vrea Vestul să accepte un nou aranjament de securitate, o mişcare care ar putea fi percepută drept o slăbiciune? 

Nu poţi avea încredere în Rusia atâta timp cât strategia lui Putin de a-şi conserva legitimitatea internă se bazează pe aventuri externe.

Al doilea motiv ţine de Rusia. La Moscova există credinţa că, pe termen lung, Rusia este o putere în declin. O serie de indicatori demografici şi de natură economică arată acest lucru. În consecinţă, singura cale prin care regimul putinist îşi poate asigura legitimitatea internă este printr-o politică externă asertivă, coercitivă şi aventuroasă. Dacă acestea sunt raţiunile comportamentului Moscovei, concluzia este că nu poţi avea încredere în Rusia atâta timp cât strategia lui Putin de a-şi conserva legitimitatea internă se bazează pe aventuri externe. În definitiv, este filozofia operaţională a lui Putin. Doar aşa poate să-şi consolideze tipul de susţinere internă de care are nevoie. Această stare de lucruri mă face să cred că nu vor putea exista discuţii ambiţioase cu Rusia asupra unei noi arhitecturi de securitate în Europa.

Nici măcar cu privire la viitorul Tratatului asupra Forţelor Convenţionale (CFE) nu pot fi foarte optimist. Dacă ne uităm la tiparul operaţional folosit inclusiv în Ucraina, vedem o mobilizare extinsă pentru exerciţii surpriză (snap-exercises) care ulterior au fost folosite în scopuri ofensive. Este un aspect înrădăcinat şi în acord cu doctrina lor de război hibrid non-liniar, aflat sub pragul războiului-fulger convenţional. Iar asta contrastează flagrant cu întreaga logică a Tratatului CFE, proiectat tocmai pentru a preveni mobilizări rapide de acest tip. Direcţia în care Rusia merge este complet opusă. Iar dacă asta este strategia sa militară predilectă şi dacă ne uităm şi la planurile sale privind modernizarea militară, accentul pe trupe aeropurtate care se transformă în instrumentul preferat pentru intervenţie rapidă, atunci pentru Rusia nu există niciun stimulent să revină într-un cadru normativ care îi reducă eficacitatea.

O nouă strategie maritimă

Flota rusă din Marea Neagră este principalul rezervor al ameninţărilor anti-acces şi de interdicţie regională. Aceasta are în componenţa sa submarine din clasa Kilo şi mii de puşcaşi marini. Totodată, forţele ruseşti sunt echipate cu rachete de croazieră Yakhont anti-navă care în sine reprezintă un mijloc redutabil de impunere a unei zone de excludere navală. Această structură militară anti-navală este întărită de o forţă anti-aeriană formată din sisteme sofisticate de rachete sol-aer, dar şi mijloace de război electronic.

Pentru a răspunde acestor provocări, NATO trebuie să-şi consolideze propriile sale capacităţi navale. În esenţă, Alianţa are nevoie de o transformare a doctrinei sale şi a capabilităţilor operaţionale. În 2011, Alianţa a adoptat Strategia Maritimă care se bazează pe patru piloni principali: descurajare şi apărare colectivă, gestionarea crizelor, securitate prin cooperare şi securitatea maritimă.

Contextul general de securitate de pe Flancul Sudic reclamă o nouă strategie maritimă cu accent pe opţiunile de contrabalansare a ameninţărilor de tip anti-acces şi de interdicţie regională.

Cu toate acestea, deşi documentul subliniază importanţa „menţinerii capacităţii de a desfăşura, susţine şi sprijini forţe expediţionare eficiente prin controlul liniilor maritime de comunicaţii”, el nu menţionează provocările de tip anti-acces. După summitul din 2016 de la Varşovia, contextul general de securitate de pe Flancul Sudic reclamă o nouă strategie maritimă cu accent pe opţiunile de contrabalansare a ameninţărilor de tip anti-acces şi de interdicţie regională.

Mai mult decât atât, Grupul Maritim Permanent al NATO (NATO Standing Maritime Group 2) cu responsabilităţi de sprijin maritim pentru misiunile NATO din Marea Mediterană şi Marea Neagră, are nevoie de mai multe capabilităţi şi de o creştere numerică semnificativă a flotei sale. Acest efort ar trebui să înceapă cu capacităţile de apărare anti-balistică şi care în prezent se reduc la cele 4 nave cu sisteme Aegis găzduite la Rota, în Spania. Totodată, capacităţile de lovire în adâncime, precum şi cele pentru atacuri de înaltă precizie cu rază lungă de acţiune ar trebui suplimentate prin muniţie şi platforme aeriene avansate.

O astfel de forţă ar trebui să fie susţinută de o arhitectură avansată de comandă, control, comunicaţii, computer plus infrastructură de culegere de informaţii, supraveghere şi recunoaştere (C4ISR).

Extrase dintr-un interviu cu Sinan Ülgen, visiting scholar la Carnegie Europe din Bruxelles. Interviul integral poate fi consultat pe Defence Matters.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite