America lansează strategia pe China. Beijingul emite „o declaraţie fermă cu privire la greşelile Statelor Unite în percepţia asupra Chinei” (I)
0
Secretarul de stat american Blinken (foto) a ţinut pe 26 mai, la Universitatea George Washington, în cadrul „Asia Society”, un amplu discurs despre politica Statelor Unite al Americii faţă de China .
Partea chineză s-a mobilizat şi a caracteriazat intervenţia Secretarului de Stat ca o acţiune ostilă la adresa ei, oficialul american „exagerând ameninţarea venită din partea Chinei printr-un limbaj ambalat cu atenţie, intervenind în afacerile interne ale Chinei, calomniind politicile interne şi externe ale Chinei şi încercând să suprime şi să îngrădească China”.
Strategia de răspuns a Chinei este tentativa de a demonta toate aserţiunile părţii americane, punct cu punct, rezultând un text amplu şi stufos, care nu face decât să reia şi să sistematizeze declaraţii anterioare punctuale la adresa Americii sau ale Vestului. În limbajul Beijingului, „să vorbim cu fapte şi cu cifre şi să dezvăluim lumii înşelătoria, ipocrizia şi nocivitatea SUA faţă de China”.
Remarcăm două aspecte din lunga reacţiei a părţii chineze, esenţială pentru a înţelege China de azi şi, mai ales, China de mâine:
- Tonalitatea ridicată, ofensată şi ofensivă a discursului, care aminteşte, de fapt, de stilul pe care a fost consacrat în relaţia bilaterală de către Directorul Biroului Comisiei Centrale pentru politică externă, Yang Jiechi, în faimoasa reuniune de la Alaska din 18 martie 2021, unde s-a întâlnit cei mai înalţi oficiali ai diplomaţiilor americane, respective chineze, şi au şocat audienţa – mai cu seamă partea chineză! - prin tonalitatea nemaivăzut a poziţiilor (analizele aici şi aici). China vrea să pară în ofensivă.
- Strategia de comunicare a Chinei este relativ identitcă în stil cu cea a Federaţiei Ruse: nu doar că nu îşi asumă nimic din poziţia Occidentului, pe care o respinge de plano, dar reacţionează încercând să acrediteze ideea că, de fapt, orice ar face Federaţia Rusă – şi China, în acest caz – este mult mai puţin decât a făcut Vestul în general şi America în special. Ideea de bază este că Occidentul nu mai are supremaţia morală pentru a apostrofa nicio altă ţară, pentru că şi el a greşit cel puţin la fel de mult şi, prin urmare, nu are autoritatea morală de a „da lecţii cuiva”.
- Dacă cele două strategii de comunicare, cea rusă şi cea chineză, sunt coordonate, nu putem ştii cu certitudine. Asistăm însă, indirect, la un „acord diplomatic”, mai mult sau mai puţin tacit, între Moscova şi Beijing care, în premieră, pe diapazoane diferite şi pe dosare diferite – Rusia pe cazul Ucrainei, China pe lumii întregi – practică acelaşi stil de diplomaţie şi pun pe masă acelaşi seturi de critici faţă de America şi faţă de Occident.
Cu ce rezultat şi câtă credibilitate? Greu de spus deocamdată, dacă ne raportăm la scara întregii planete.
Să trecem acum la răspunsul Chinei la strategia americană.
Prima greşeală: China reprezintă cea mai serioasă provocare pe termen lung la adresa ordinii internaţionale, pe care în prezent o compromite. SUA vor apăra legile, acordurile, principiile şi instituţiile internaţionale pentru a menţine pacea şi securitatea mondială şi pentru a proteja drepturile indivizilor şi ale naţiunilor.
Faptele: Ordinea internaţională despre care Statele Unite ale Americii vorbesc este, de fapt, o ordine care le serveşte propriilor interese şi menţine statutul lor de hegemon. SUA sunt cea mai mare cauză a haosului din ordinea mondială.
China a fost, este şi va fi un apărător al ordinii internaţionale. China este membru fondator al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi prima ţară care a semnat Carta ONU. A susţinut întotdeauna sistemul internaţional cu ONU în centrul său, ordinea internaţională bazată pe dreptul internaţional şi normele de bază ale relaţiilor internaţionale bazate pe scopurile şi principiile Cartei ONU. Cele cinci principii ale coexistenţei paşnice susţinute în comun de China, India şi Myanmar, au fost recunoscute pe scară largă de comunitatea internaţională şi au devenit principiile de bază care guvernează relaţiile dintre state.
China aderă la un multilateralism autentic şi menţine stabilitatea strategică globală. Este ţara care trimite cel mai mare număr de forţe de menţinere a păcii dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi al doilea cel mai mare contributor la operaţiunile de menţinere a păcii ale ONU. Participă în mod activ la procesul internaţional de control al armelor, de dezarmare şi de neproliferare. A semnat şi a aderat la peste 20 de astfel de tratate multilaterale, precum Tratatul de Neproliferare Nucleară şi la Tratatul privind comerţul cu arme şi se opune cursei înarmărilor.
După izbucnirea crizei financiare internaţionale din 2008, China a adoptat o politică macroeconomică responsabilă şi a devenit „stabilizatorul” economiei mondiale, aducând mari contribuţii în stimularea redresării globale. Furnizează în mod activ bunuri publice internaţionale altor ţări. A semnat acorduri cu 149 de ţări şi 32 de organizaţii internaţionale pentru a construi „Centura şi Drumul”.
În ultimii ani, conceptul de construire a unei comunităţi de destine comune a omenirii propus de preşedintele Xi Jinping a stârnit reacţii entuziaste în cadrul comunităţii internaţionale şi a fost menţionat de mai multe ori în documente importante ale instituţiilor multilaterale precum ONU, Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai (OSC). Secretarul general al Naţiunilor Unite, Guterres, a declarat că R.P.Chineză a devenit un pilon important al multilateralismului, iar scopul practicii noastre de multilateralism este acela de a construi o comunitate de destine comune ale omenirii. Peter Thomson, preşedintele celei de-a 71-a sesiuni a Adunării Generale a ONU a declarat că conceptul de construire a unei comunităţi de destine comune ale omenirii susţinut de China este „singurul viitor pentru omenirea de pe această planetă”.
În faţa diferitelor noi provocări globale, preşedintele Xi Jinping a propus succesiv iniţiative de dezvoltare şi de securitate global şi a prezentat planul Chinei de a promova instituirea unui sistem de guvernanţă globală mai just şi mai rezonabil, care a primit răspunsuri pozitive şi sprijin larg din partea comunităţii internaţionale.
Bazându-se pe marea lor putere militară de a purta războaie peste tot, SUA au încălcat în mod vădit scopurile şi principiile Cartei ONU şi normele de bază ale relaţiilor internaţionale, creând conflicte care provoacă diviziuni şi aducând mari tulburări şi dezastre în lume.
În cei peste 240 de ani de istorie de la întemeierea Statelor Unite ale Americii, doar timp de 16 ani nu au fost implicate în război, ceea ce le face „cea mai războinică naţiune din istoria lumii”. Revista americană The National Interest a citat-o pe Dakota Wood, cercetător ştiinţific senior pentru Programele de Apărare în cadrul Heritage Foundation, care a declarat că SUA se implică într-un nou război aproximativ la fiecare 15 ani.
De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA au stârnit sau au participat la o serie de războaie precum Războiul din Coreea, Războiul din Vietnam, Războiul din Afganistan şi Războiul din Irak, provocând pierderi extrem de mari în rândul civililor şi daune materiale, ceea ce a avut ca rezultat un mare dezastru umanitar. Începând cu anul 2001, războaiele şi operaţiunile militare lansate de SUA sub pretextul luptei împotriva terorismului au provocat moartea a peste 900.000 de persoane, dintre care aproximativ 335.000 erau civili. Milioane de oameni au fost răniţi şi zeci de milioane şi-au pierdut adăpostul.
SUA au pus întotdeauna legile interne mai presus de cele internaţionale şi au adoptat o atitudine pragmatică de aplicare a regulilor internaţionale, folosindu-le pe cele conform cu acestea şi renunţând la cele care nu se potriveau. Începând cu anii 1980, SUA s-au retras din 17 organizaţii şi acorduri internaţionale precum: Consiliul Drepturilor Omului (CDO), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Acordul de la Paris, Acordul nuclear cu Iranul, Tratatul privind comerţul cu arme, Tratatul privind Forţele Nucleare cu Rază Medie de Acţiune (Tratatul INF) şi Tratatul privind cerul deschis.
De la venirea la putere a actualei administraţii americane, în pofida afirmaţiilor potrivit cărora „America is back” şi că a revenit la o serie de organizaţii sau acorduri internaţionale, în realitate, acestea nu au renunţat la politica „America First” şi mai degrabă au promovat „multilateralismul selectiv”. Actuala administraţie americană a continuat practica de „rupere şi retragere” din acordurile considerate a fi în detrimentul intereselor americane, cum ar fi Tratatul privind Cerul Deschis, care a fost numit „America First 2.0” de către presa europeană.
În ceea ce priveşte acordurile precum „Tratatul privind cerul deschis” (Treaty on Open Skies), care sunt considerate a fi în detrimentul intereselor Statelor Unite, actualul guvern american continuă practica „ruperii contractului şi retragerii din grup”, denumită de mass-media europeană „America First” versiunea 2.0. SUA au abuzat de hegemonia financiară şi de avantajele lor tehnologice pentru a se angaja în constrângere economică în numele apărării securităţii naţionale.
SUA au adoptat legi interne precum Legea internaţională a puterilor economice de urgenţă, Legea Magnitsky, Legea cu privire la combaterea inamicilor Americii (Countering America's Enemies with Sanctions Act) şi au născocit o serie de ordini executive pentru a sancţiona direct anumite ţări, organizaţii sau persoane specifice, utilizând norme ambigue, cum ar fi „principiul celui mai mic contact” şi „principiul efectului”, pentru a extinde în mod arbitrar jurisdicţia legilor interne ale SUA. De asemenea, au abuzat de canalele judiciare interne pentru a impune „jurisdicţia cu braţe lungi” asupra entităţilor şi persoanelor din alte ţări.
De mai bine de 60 de ani, SUA au ignorat numeroase rezoluţii ale Adunării Generale a Naţiunilor Unite şi au instituit un sistem cuprinzător de blocare împotriva Cubei, bazat pe politica de embargo şi pe legile interne precum Legea lui Torricelli şi Legea Helms, implementând cel mai lung şi mai sever embargo comercial sistemic, blocaj economic şi sancţiuni financiare din istoria modernă, cauzând pierderi economice directe de peste 100 de miliarde de dolari pentru Cuba, subminându-i grav dezvoltarea economică şi socială.
De la sfârşitul anilor 1970, SUA au impus blocaje şi sancţiuni pe termen lung împotriva Iranului. În mai 2018, guvernul SUA s-au retras unilateral din acordul cuprinzător privind problema nucleară iraniană, după care a reînceput, adăugând o serie de sancţiuni împotriva Iranului. Multe ţări şi entităţi aferente au fost forţate să renunţe la cooperarea cu Iranul, iar un număr mare de companii petroliere străine s-au retras unele după altele din Iran, ceea ce a îngreunat funcţionarea normală a sectorului de producţie iranian şi a dus la scăderea creşterii economice, provocând în acelaşi timp o inflaţie ridicată şi o devalorizare semnificativă a monedei.
De asemenea, SUA impun de ani de zile sancţiuni unilaterale împotriva Belarusului, Siriei şi Zimbabwe şi şi-au sporit „presiunea extremă” asupra Coreei de Nord şi Venezuelei.
Potrivit statisticilor, administraţia anterioară SUA a impus în total peste 3.900 de sancţiuni, echivalentul unei medii de trei sancţiuni pe zi. Până în anul fiscal 2021, numărul net de entităţi şi persoane sancţionate a fost de 9.421, ceea ce reprezintă o creştere de 933% faţă de anul fiscal 2000.
Impunerea unor sancţiuni unilaterale ilegale şi „jurisdicţia cu braţe lungi” a SUA subminează grav suveranitatea şi securitatea altor ţări, afectează grav mijloacele de trai ale ţărilor în cauză şi încalcă grav dreptul internaţional şi normele de bază ale relaţiilor internaţionale.
Într-un articol publicat în septembrie 2021 în revista Foreign Affairs, Daniel Drezner, profesor la Universitatea Tufts şi cercetător ştiinţific senior la Brookings Institution, a criticat administraţiile americane succesive ale SUA pentru că au folosit sancţiunile ca soluţie preferată la problemele diplomatice, care au fost ineficiente şi au provocat dezastre umanitare, afirmând că „Statele Unite ale Americii” au devenit „Statele Unite ale sancţiunilor”.
Aşa-numita „ordine internaţională bazată pe reguli” a SUA este, de fapt, o replică a politicii puterii, care îşi impune propria voinţă şi standardele asupra altora şi care înlocuieşte regulile universal acceptate ale dreptului internaţional cu „regulile” ale câtorva ţări.
Există un singur sistem în această lume - sistemul internaţional bazat pe ONU; o singură ordine - ordinea internaţională bazată pe dreptul internaţional; există un singur set de reguli - normele de bază ale relaţiilor internaţionale bazate pe scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.
Înainte de a vorbi despre reguli şi ordine, SUA ar trebui să plătească cotizaţiile de 1 miliard de dolari americani şi evaluările de 1,4 miliarde de dolari americani pentru menţinerea păcii datorate ONU, să ratifice cât mai curând posibil Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului şi Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, să înceteze să blocheze exclusiv negocierile privind un protocol de verificare la Convenţia privind interzicerea armelor biologice, să ridice sancţiunile unilaterale ilegale şi să îşi îndeplinească efectiv obligaţiile internaţionale în ceea ce priveşte respectarea regulilor şi reglementărilor.
Sursa aici
A doua greşeală: SUA nu caută un conflict sau un „nou Război Rece”. Nu caută să împiedice China să devină o mare putere. Nu urmăreşte să o împiedice să îşi dezvolte economia şi să promoveze interesele poporului său.
Faptele: SUA susţin că nu încearcă să împiedice China de a deveni o mare putere, saus ă îşi dezvolte economia, ci de fapt, îşi folosesc toate resursele interne sau externe pentru a controla şi a suprima complet China.
Fără a avea vreun fundament, guvernul american a generalizat conceptul de securitate naţională, a folosit puterea naţională pentru a suprima şi sancţiona Huawei fără niciun motiv, a restricţionat accesul produselor Huawei pe piaţa americană, a „tăiat” lanţul de aprovizionare cu cipuri şi sisteme de operare şi a constrâns alte ţări din întreaga lume să interzică Huawei să participe la construcţia reţelelor 5G. De asemenea, SUA au făcut presiuni asupra Canadei pentru a-l reţine pe directorul financiar al companiei Huawei timp de aproape trei ani, fără nicio justificare.
Încălcând principiile concurenţei loiale, ale economiei de piaţă şi ale normelor economice şi comerciale internaţionale, SUA au urmărit întreprinderile chineze de înaltă tehnologie competitive la nivel internaţional sub diverse denumiri nefondate şi au inclus până în prezent peste o mie de companii chineze pe diverse liste de sancţiuni; au delimitat tehnologiile-cheie de control, cum ar fi biotehnologia şi inteligenţa artificială, au consolidat controalele la export şi au efectuat revizuiri stricte ale investiţiilor; au suprimat aplicaţii chinezeşti de social media, inclusiv TikTok şi WeChat.
Sub pretextul „protejării drepturilor omului”, SUA au fabricat minciuni şi zvonuri despre Xinjiang, cum ar fi „munca forţată”, folosindu-le ca bază pentru aşa-numita „Lege de prevenire a muncii forţate a uigurilor”, şi având drept scop suprimarea în mod intenţionat a industriilor bumbacului, roşiilor şi fotovoltaicelor solare din Xinjiang, limitarea dezvoltării Chinei, tulburării ordinii comerciale internaţionale şi destabilizarea lanţului global de aprovizionare industrial.
Administraţia anterioară a SUA a lansat un război comercial pe scară largă împotriva Chinei, încălcând flagrant normele Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Pe baza aşa-numitei „investigaţii 301”, SUA au impus în trei runde tarife mari pentru bunurile chinezeşti în valoare de aproximativ 360 de miliarde de dolari americani destinate lor. În septembrie 2021, în timp ce mărfurile globale fluctuau la un nivel ridicat, actuala administraţie americană a anunţat deschiderea unei „investigaţii 232” pentru a stabili dacă materialele cu magneţi permanenţi din neodim-fer-brom au dăunat securităţii naţionale a SUA.
SUA se amestecă de mult timp în mod vădit în afacerile interne ale Chinei, în problema care implică interesele principale ale Chinei precum Taiwan, Xinjiang, Tibet şi Hong Kong, au tolerat şi au susţinut în mod explicit şi implicit activităţile separatiste pentru a submina securitatea şi stabilitatea Chinei.
„Legea bipartizană privind inovarea” examinată de Congresul SUA, sub pretextul îmbunătăţirii competitivităţii SUA, foloseşte de fapt China ca „inamic imaginar” pe tot parcursul textului, menţionând „China” de peste 800 de ori şi conţinând numeroase dispoziţii care sunt în detrimentul intereselor Chinei.
Pentru a-şi menţine puterea şi monopolul instituţional internaţional, SUA au denigrat şi au blocat promovarea unor concepte şi iniţiative precum construirea unei comunităţi de destine comune sau construirea iniţiativei „Centura şi Drumul” în cadrul instituţiilor multilaterale, împiedicând includerea acestor concepte şi iniţiative în documentele ONU şi ale altor organizaţii internaţionale.
SUA au adoptat o mentalitate de Război Rece, au urmat logica hegemoniei, au urmărit politica de grup, au inventat o poveste de „democraţie împotriva autoritarismului”, au adus alte ţări pentru a forma un „cerc restrâns”, au consolidat Alianţa „ celor Cinci ochi”, au promovat „Quad”, au creat un parteneriat trilateral de securitate între SUA, Marea Britanie şi Australia (AUKUS), precum şi înăsprirea alianţelor militare bilaterale care vizează în mod evident China.
SUA au promovat implicarea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în afacerile din Asia-Pacific, au lansat o nouă versiune a documentului „Conceptului strategic” pentru a evidenţia „ameninţarea venită din partea Chinei” şi, în încercarea de a crea o „versiune Asia-Pacific a NATO”, au invitat Japonia, Coreea de Sud, Australia şi alţi aliaţi din Asia-Pacific la summitul NATO de la Madrid. Aceasta reprezintă o ameninţare serioasă la adresa securităţii şi stabilităţii regiunii Asia-Pacific.
Dezvoltarea relaţiilor dintre ţări se bazează pe egalitate, respect şi beneficii reciproce. În prezent, relaţiile sino-americane se află la o răscruce importantă. Partea americană ar trebui să renunţe la mentalitatea de sumă nulă din timpul Războiului Rece şi să se concentreze pe punerea în practică a celor „trei principii” (respectul reciproc, coexistenţă paşnică şi cooperare reciproc avantajoasă) şi să pună în aplicare „cele cinci NU-uri” (SUA nu caută să ducă un „nou Război Rece”, nu caută să schimbe sistemul chinez, nu caută să se opună Chinei prin consolidarea alianţelor, nu sprijină „independenţa Taiwanului” şi nu intenţionează să se confrunte cu China.”)
A treia greşeală: Diplomaţia americană se bazează pe parteneriat şi pe respectul reciproc pentru interesele comune, în timp ce China practică o diplomaţie coercitivă împotriva altor ţări şi aplică represalii nejustificate. Sarcina noastră este de a demonstra că toate naţiunile sunt libere să îşi traseze propria cale fără constrângere.
Faptele: SUA sunt inventatorul şi creierul diplomaţiei coercitive. De-a lungul anilor, SUA au aplicat un caz de manual de diplomaţie coercitivă în lume prin intermediul blocadei economice şi al sancţiunilor unilaterale.
Conceptul de „diplomaţie coercitivă” a fost introdus pentru prima dată de către cercetătorul american Alexander George în 1971, pentru a rezuma politica SUA faţă de Laos, Cuba şi Vietnam la acea vreme. Guvernul SUA a descris înlăturarea forţată a guvernului militar din Haiti în 1994 ca fiind un „exemplu de diplomaţie coercitivă”, iar în 2003 a enumerat în mod explicit utilizarea a 30,3 miliarde de dolari în cheltuieli militare ca fiind „diplomaţie coercitivă”.
Guvernul SUA a îngheţat active în valoare de 7 miliarde de dolari americani ale Băncii Centrale a Afganistanului în SUA, pe motiv că pedepseşte talibanii afgani, luând pentru sine „banii de salvare” ai poporului afgan şi cauzând deteriorarea situaţiei umanitare din Afganistan. Purtătorul de cuvânt al biroului politic al talibanilor afgani din Doha, Mohammad Naeem, a declarat că acţiunile SUA au arătat „cel mai scăzut nivel de degradare umană şi morală”.
În încercarea de a forţa parlamentul nepalez să aprobe acordul SUA-Nepal privind Provocările Mileniului (abreviat MCC), SUA au lansat un „ultimatum” flagrant, conform căruia vor revizui relaţiile diplomatice SUA-Nepal dacă acordul nu va fi adoptat de parlament la timp.
După izbucnirea conflictului ruso-ucrainean, Departamentul de Justiţie al SUA a înfiinţat un „Grup operativ special de capturare a hoţilor” pentru a căuta iahturi, apartamente, avioane private şi depozite uriaşe ale cetăţenilor ruşi din SUA şi Europa, pentru a le îngheţa şi confisca, ceea ce ilustrează pe deplin faptul că aşa-numita „sfinţenie a proprietăţii private” în SUA este o minciună. Statele Unite forţează ţările să ia atitudine şi le presează să se alăture sancţiunilor împotriva Rusiei sau dacă nu, să „plătească pentru asta”.
De la semnarea acordului-cadru de cooperare bilaterală în domeniul securităţii între China şi Insulele Solomon, SUA a dispus ca oficiali de rang înalt din cadrul Consiliului Naţional de Securitate să viziteze ţara, în încercarea de a obstrucţiona cooperarea legitimă dintre China şi Insulele Solomon. Ziarul Solomon Star a comentat că SUA au uitat complet de Insulele Solomon din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar acum, în sfârşit, şi-au amintit, dar încearcă să forţeze Insulele Solomon să renunţe la acordul cu China.
În mai 2022, în ajunul unei videoconferinţe la nivel înalt a Grupului de prieteni ai Iniţiativei de dezvoltare globală, SUA au exercitat presiuni asupra mai multor agenţii de dezvoltare ale ONU pentru a bloca participarea şi au ameninţat că vor „reduce finanţarea”.
Program de reţea curată al precedentei administraţii americane a fost un exemplu perfect de diplomaţie coercitivă. Sub pretextul protejării securităţii naţionale şi a vieţii private a cetăţenilor SUA, planul prevedea în mod explicit eliminarea completă a companiilor chineze precum Huawei, Baidu şi Alibaba din cinci domenii: operatori de telecomunicaţii, magazine de aplicaţii, aplicaţii mobile, servicii cloud şi cabluri submarine de fibră optică. Politicieni americani, cum ar fi secretarul de stat Pompeo, au constrâns alte ţări şi regiuni să se alăture aşa-numitei „Alianţa Reţelei Curate”. Oficiali americani de rang înalt au ameninţat chiar ţări precum Cipru că nu li se va permite să lucreze cu furnizorii chinezi de 5G, în caz contrar vor exista consecinţe grave. Fostul ministru britanic al afacerilor Cable a declarat că decizia guvernului britanic de a interzice echipamentele şi serviciile 5G ale Huawei nu a avut „nimic de-a face cu securitatea naţională”, ci s-a datorat presiunilor din partea SUA, deoarece „SUA ne-a spus că ar trebui să facem acest lucru”.
SUA sunt, de asemenea, necruţătoare în ceea ce priveşte constrângerea aliaţilor lor. Din interese geopolitice şi energetice, SUA au impus sancţiuni asupra proiectului gazoductului Nord Stream-2 începând cu decembrie 2019. După izbucnirea conflictului dintre Rusia şi Ucraina, SUA au impus noi sancţiuni împotriva companiilor şi persoanelor implicate, deşi Germania anunţase suspendarea procesului de certificare a proiectului.
Cercetătorii americani subliniază că, de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace, politica externă a SUA s-a bazat pe o idee simplă: „ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră. SUA ar trebui să conducă, aliaţii ar trebui să le urmeze, iar ţările care se opun supremaţiei americane vor avea de suferit”. Acest lucru dezvăluie pe deplin natura diplomaţiei coercitive a SUA.
China nu s-a angajat niciodată în diplomaţie coercitivă şi se opune ferm ca alte ţări să se angajeze în diplomaţie coercitivă. China nu ameninţă alte ţări cu forţa, nu încheie alianţe militare, nu exportă ideologie, nu provoacă probleme, nu ia iniţiativa de a începe războaie comerciale şi nu suprimă întreprinderile altor ţări fără un motiv întemeiat. Cu toate acestea, China are dreptul de a reacţiona în mod necesar şi legitim la acte care subminează suveranitatea, securitatea şi drepturile de dezvoltare ale Chinei.
A patra greşeală: Modelul american de democraţie este unul dintre cele mai puternice capitaluri pe care SUA le au în competiţia cu China. Sarcina noastră este de a dovedi că democraţia poate înfrunta provocărilor presante şi că viitorul aparţine celor care cred în libertate.
Faptele: SUA au stabilit „modelul standard de democraţie” după propriul model, nu permit existenţa altor sisteme, s-au coalizat şi s-au amestecat în afacerile interne ale altor ţări sub steagul aşa-numitei „democraţii”, ceea ce nu înseamnă democraţie, ci o plagă a democraţiei.
Democraţia americană este un „joc al bogătaşilor” bazat pe capital. Politica banilor este prezentă în toate aspectele alegerilor, legislaţiei şi guvernării în SUA, ceea ce limitează de fapt dreptul oamenilor de a participa la politică. Potrivit statisticilor, 91% din alegerile pentru Congresul SUA sunt câştigate de candidatul cu cel mai mare sprijin financiar, iar marile afaceri, câteva persoane bogate şi grupuri de interese au devenit principala sursă de finanţare a alegerilor. Atunci când aceşti aşa-zişi „reprezentanţi” sunt aleşi, ei servesc adesea interesele oamenilor cu bani care se află în spatele lor, acţionând ca purtători de cuvânt ai unor interese mai degrabă decât ca voci ale oamenilor obişnuiţi. După cum a subliniat un senator american, „Unii oameni cred că Congresul SUA controlează Wall Street, dar adevărul este că Wall Street controlează Congresul SUA”.
Foto: Preşedintele SUA, Joe Biden, într-o întâlnire virtuală cu omologul său chinez, Xi Jinping, luna trecută. Fotografie: Mandel Ngan/AFP/Getty Images.
Într-un videoclip pe reţelele de socializare, congresmanul republican din Alabama, Mo Brooks, a respins public „sistemul corupt din Congresul SUA”, afirmând că parlamentarii americani trebuie să cumpere locuri în comisiile cheie ale Congresului dacă le doresc, iar costul depinde de importanţa comisiei, locurile pentru membrii de top pornind de la 1 milion de dolari americani. Boo a spus: „Dacă un legislator nu îşi permite să plătească această sumă, trebuie să accepte donaţii de la interese speciale şi apoi să mulţumească lobbyiştilor politici atunci când intră în funcţie, interesele speciale controlează Washingtonul, şi nu fac o analogie, vorbesc serios”.
Academicienii singaporezi spun că se vede clar că SUA este o ţară condusă de cei bogaţi, nu o ţară democratică. Democraţia înseamnă un guvern al poporului, de către popor şi pentru popor, în timp ce guvernarea de către cei bogaţi înseamnă că guvernul este deţinut, condus de cei unu la sută de bogaţi.
Alegerile prezidenţiale din SUA se bazează pe sistemul colegiului electoral, în cadrul căruia preşedintele şi vicepreşedintele sunt votaţi de colegiul electoral. Dezavantajele acestui sistem electoral sunt evidente: în primul rând, este posibil ca preşedintele ales să nu câştige majoritatea votului popular şi să fie subreprezentat; în al doilea rând, regulile specifice ale alegerilor sunt stabilite de fiecare stat, ceea ce este predispus la haos; în al treilea rând, sistemul „câştigătorul ia totul” exacerbează statutul inegal al statelor şi al partidelor, ceea ce duce la o risipă uriaşă de voturi şi suprimă prezenţa la vot, alegătorii din statele „deep blue” (statele cu o tendinţă îndelungată de susţinere a partidului democrat) şi „deep red” (statele cu o tendinţă îndelungată de susţinere a partidului comunist) fiind adesea ignoraţi, iar cei din statele „swing” (acele state în care niciun candidat sau partid nu are sprijinul covârşitor necesar pentru a obţine voturi electorale) capătă o importanţă asimetrică relativă şi devin obiectul competiţiei între cele două partide. Au existat cinci cazuri în istoria SUA în care votul popular naţional a fost câştigat, dar alegerile prezidenţiale au fost pierdute.
„Gerrymander” este recunoscută de publicul american ca fiind unul dintre principalele defecte ale sistemului electoral, ceea ce înseamnă că se recurge la un sistem electoral incorect pentru a ajuta partidul să câştige cât mai multe locuri şi să-şi consolideze poziţia dominantă. La fiecare 10 ani, SUA efectuează un recensământ, iar circumscripţiile sunt redesenate pe baza unei „populaţii aproximativ egale în fiecare circumscripţie” şi ţinând cont de schimbările demografice. Constituţia SUA dă puterea de a trasa circumscripţiile electorale legislativelor de stat, oferind astfel spaţiu de operare pentru partidul majoritar din legislativele de stat. Un sondaj YouGov din 2021 a arătat că doar 16% dintre alegători credeau că statul lor ar putea fi corect sub „Gerrymander”, 44% credeau că nu, iar restul de 40% erau nesiguri.
Democraţia americană se intitulează „o persoană, un vot”, dar, în realitate, este „guvernată de câteva elite”. „Politica pluralistă” este un fenomen superficial, în care elita deţine dominaţia politică, economică şi militară, controlează aparatul de stat, elaborează reguli şi reglementări, modelează opinia publică, domină companiile de afaceri, exercită tot felul de privilegii etc.
Potrivit Associated Press News, recensământul din 2020 din SUA a omis 18,8 milioane de persoane, dintre care 3,3% negri, aproximativ 5% hispanici şi 5,6% indieni. Această omisiune va duce la un dezavantaj clar pentru minorităţi în ceea ce priveşte accesul la resurse precum educaţia, sănătatea şi locuinţele, precum şi la „Gerrymander”, reflectând ipocrizia democraţiei americane şi a „rasismul sistemic”.
Noam Chomsky, comentator politic şi activist social la Massachusetts Institute of Technology (abreviat MIT), subliniază că SUA este o „democraţie capitalistă în viaţa reală” şi că există o corelaţie pozitivă între influenţa americanilor în procesul de elaborare a politicilor şi nivelul lor de bogăţie, aproximativ 70% dintre americani neavând nicio influenţă în procesul de elaborare a politicilor. Aceştia sunt dezavantajaţi din punct de vedere al veniturilor şi al averii şi sunt privaţi de dreptul de a participa la viaţa politică.
Wertheimer, preşedintele organizaţiei non-profit americane „Democracy 21”, a declarat fără menajamente că, în SUA, corupţia este sistemică în cadrul procesului politic în sine şi că, atunci când ai la dispoziţie miliarde de dolari, dintre care o mare parte este folosită pentru a cumpăra influenţă, sistemul este subminat şi este mai greu să menţii reprezentarea americanilor obişnuiţi.
Jurnalistul american independent Danny Haiphong susţine că democraţia de tip occidental consideră alegerile ca fiind cea mai mare realizare în sine şi că întrebarea dacă sistemul serveşte nevoilor poporului în general este adesea ignorată şi folosită pentru a ascunde faptul că interesele occidentale puternice au stabilit agenda politică înainte de vot.
Controalele şi echilibrele de putere democratice de tip american devin „veto”. În cartea sa „Political Order and Political Decline”, politologul american Francis Fukuyama susţine că există o paralizie politică adânc înrădăcinată în SUA şi că există atât de multe mecanisme de control şi echilibru în sistemul politic american, încât acţiunea colectivă este mult mai costisitoare şi, uneori, dificil de realizat. Procesul democratic din SUA este fragmentat şi îndelungat, cu atât de multe puncte de veto încât vetourile individuale pot afecta acţiunea sistemică, iar prezumţia că „controalele şi echilibrele reciproce implică capacitatea de a le corecta” este din ce în ce mai deplasată în practică. Politicienii de la Washington sunt atât de preocupaţi de păstrarea intereselor de partid, încât ambiţiile de dezvoltare naţională au fost de mult lăsate în urmă. Obsesia celor două partide pentru „veto” le-a dus într-un cerc vicios din care nu pot ieşi, cu rezultatul că eficienţa guvernului este slăbită, justiţia şi statul de drept sunt călcate, dezvoltarea şi progresul sunt întârziate, iar diviziunile sociale sunt amplificate.
Potrivit rezultatelor unui sondaj realizat de grupul de reflecţie Pew Research Center în octombrie 2021 în 17 economii dezvoltate, inclusiv SUA, Germania şi Coreea de Sud, printre care SUA sunt considerate cea mai polarizată ţară din punct de vedere politic, 90% dintre respondenţii americani considerând că există diferenţe serioase între susţinătorii diferitelor partide şi aproape 60% dintre respondenţii americani considerând că oamenii nu numai că nu sunt de acord în ceea ce priveşte domeniile politice, dar şi că este dificil să ajungă la un consens asupra unor fapte de bază.
Pe măsură ce disputele politice şi partizane devin tot mai polarizate, republicanii şi democraţii devin mai „opuşi de dragul de a fi opuşi”. Ca urmare, atitudinile alegătorilor din ambele partide faţă de arme au devenit din ce în ce mai polarizate, 76% dintre alegătorii republicani apărând dreptul de a purta arme, iar 81% dintre democraţi considerând că este mai important controlul armelor. În ultimii 10 ani, membrii democraţi ai Congresului au propus în fiecare an zeci de proiecte de lege privind violenţa armată şi controlul armelor de foc, dar numai câteva au ajuns în Senat sau în Camera Deputaţilor pentru dezbatere din cauza intransigenţei Partidului Republican.
Asociaţia Naţională a Armelor (abreviat NRA) are 5 milioane de membri şi cheltuieşte anual sute de milioane de dolari americani pentru publicitate şi lobby, ajungând până în ţesătura societăţii americane. Potrivit unui raport CNN din 2018, 307 dintre cei 535 de membri ai Congresului au primit contribuţii politice din partea asociaţiei şi a afiliaţilor săi sau au beneficiat de campaniile sale publicitare. Toate eforturile de control al armelor de foc au fost zadarnice în faţa beneficiilor masive.
SUA nu sunt un elev superior al democraţiei, iar practica democraţiei americane este în dezordine. La 6 ianuarie 2021, mii de americani s-au adunat pe Capitoliul din Washington şi au intrat cu forţa în Capitoliu pentru a împiedica o sesiune comună a Congresului să îl confirme pe noul preşedinte ales al SUA. Incidentul a dus la întreruperea tranziţiei prezidenţiale americane şi s-a soldat cu cinci morţi şi peste 140 de răniţi. Incidentul a fost cel mai grav act de violenţă din Washington de când Casa Albă a fost incendiată de trupele britanice în 1814 şi a şocat comunitatea internaţională. Liderul republican al Senatului american a descris incidentul drept o „rebeliune eşuată”.
Cercetătorii de la Council on Foreign Relations spun că SUA nu sunt atât de diferite pe cât cred mulţi americani şi că luarea cu asalt a Congresului ar trebui să pună capăt „excepţionalismului american” şi naraţiunii „Oraşul de pe deal”.
Într-un articol publicat în New York Times, un expert internaţional american afirmă că, deşi liderul american a reunit Occidentul, s-ar putea să nu fie capabil să reunească America. Prin negarea prin minciună a regulilor şi normelor constituţionale stabilite în SUA, Trump şi susţinătorii săi ar putea submina capacitatea guvernului american de a transfera puterea în mod paşnic şi legal, ducând la un haos politic şi financiar în care nicio instituţie americană nu poate funcţiona pe termen lung.
Eşecul democraţiei de tip american a dus la o criză de încredere. Democraţia de tip american, cu strigătele sale pentru popor şi înţelegerile din spatele scenei, cu partizanatul, politica banilor şi politica veto-ului, pur şi simplu nu oferă calitatea de guvernare pe care o doresc oamenii. Publicul american a devenit din ce în ce mai dezgustat de politica americană şi negativ faţă de democraţia de tip american.
În octombrie 2020, un sondaj Gallup Poll a arătat că doar 19% dintre respondenţii americani erau foarte încrezători în alegerile prezidenţiale, cel mai mic procent înregistrat în acest sondaj din 2004 încoace. Potrivit unui sondaj Wall Street Journal din 2022, 60% dintre oameni sunt pesimişti în ceea ce priveşte visul american.
Potrivit sondajului Pew din 2021, 65% dintre americani consideră că democraţia americană are nevoie de o reformă semnificativă; încrederea în democraţia americană a scăzut în 16 ţări dezvoltate, iar 57% dintre respondenţi consideră că SUA nu mai reprezintă un model de democraţie.
Potrivit „Indicelui de percepţie a democraţiei” din 2021, publicat de un institut de sondaje german, 44% dintre respondenţii din 53 de ţări consideră că SUA reprezintă o ameninţare pentru democraţia lor.
Pentru o lungă perioadă de timp, SUA au ignorat defectele structurale ale propriului sistem democratic şi deficienţele practicilor democratice, susţinând aşa-numita „coaliţie a ţărilor democratice” şi promovând aşa-numita poveste a „democraţiei împotriva autoritarismului”. În esenţă, este o democraţie falsă şi o adevărată hegemonie, care foloseşte ideologia şi valorile ca instrument pentru a suprima alte ţări şi pentru a avansa în geostrategie sub steagul democraţiei. Fostul oficial de rang înalt al CIA din SUA a declarat în public că „este în interesul securităţii noastre naţionale să intervenim (în afacerile interne ale altor ţări). Nu-ţi place? Te abţii.”
În numele „promovării democraţiei”, SUA promovează „Noua doctrină Monroe” în America Latină, instigă „revoluţii colorate” în Eurasia, controlează de la distanţă „Primăvara arabă” în Asia de Vest şi Africa de Nord. „Primăvara arabă” a adus haos şi dezastru în multe ţări şi a afectat grav pacea, stabilitatea şi dezvoltarea lumii. Presa online franceză a subliniat că „democraţia” în mâinile SUA a devenit de mult timp o „armă de distrugere în masă” împotriva ţărilor disidente.
Cheia democraţiei unei ţări constă în faptul că oamenii sunt cu adevărat sau nu la conducerea ei. Este important să vedem dacă regulile şi procedurile de funcţionare a puterii sunt democratice şi, mai important, să vedem dacă puterea este cu adevărat monitorizată şi limitată de către popor.
PCC a condus poporul să realizeze o democraţie populară la scară largă, care are nu numai proceduri instituţionale complete, ci şi practici complete de participare, formând un sistem cuprinzător, extins şi organic conectat de stăpânire populară şi construind canale diverse, netede şi ordonate de democraţie. Poporul, în ansamblul său, exercită alegeri democratice, consultări democratice, decizii democratice, conducere democratică şi control democratic şi gestionează afacerile de stat, întreprinderile economice şi culturale şi afacerile sociale prin diferite canale şi forme, în conformitate cu legea. Democraţia populară integrală din China realizează unitatea dintre democraţia de proces şi democraţia de rezultat, democraţia procedurală şi democraţia de fond, democraţia directă şi democraţia indirectă, precum şi unitatea dintre democraţia populară şi voinţa statului, şi este o democraţie cu lanţ complet, cuprinzătoare şi cu acoperire totală, cea mai extinsă, autentică şi eficientă democraţie socialistă. Democraţia populară chineză este din ce în ce mai mult recunoscută şi lăudată pe scară largă de către comunitatea internaţională.
Cercetătorii britanici au afirmat fără menajamente că democraţia electorală nu aduce poporul şi guvernul într-o relaţie strânsă, deoarece aceasta presupune doar participarea poporului la alegeri. Democraţia în stil chinezesc, pe de altă parte, are o abordare foarte diferită, iar consultarea este o componentă foarte importantă în democraţia în stil chinezesc.
Democraţia este istorică, concretă şi în evoluţie. Democraţia este înrădăcinată în tradiţiile istorice şi culturale ale fiecărei ţări şi se dezvoltă prin explorarea practică şi înţelepciunea poporului său, cu diferite căi spre democraţie şi diferite forme de democraţie. China insistă să respecte suveranitatea şi integritatea teritorială a tuturor ţărilor, să se abţină de la a se amesteca în afacerile interne ale altor ţări şi să respecte căile de dezvoltare şi sistemele sociale alese în mod independent de către popoare. China nu are nicio intenţie de a se angaja într-o competiţie instituţională sau într-o confruntare ideologică cu SUA. China nu şi-a exportat niciodată ideologia, nu a intervenit niciodată în afacerile interne ale altor ţări şi nu a încercat niciodată să schimbe sistemul american.
Sursa chineză: https://hqtime.huanqiu.com/share/article/48UL6gvTuxW, din data de 19.06.2022.
(va urma)
Traducere: Paula Toma (coordonator proiect „China la zi”), Diana-Maria Ghinea, Yu Zhan.
Se încarcă comentariile...
