5 aprilie, ziua care trebuie să ofere un răspuns la întrebarea: „De ce am luptat acolo?“

După 11 septembrie 2001, 90% din americani sprijineau intervenţia militară din Afganistan. În iunie 2013, numărul lor scăzuse la 28%. Pentru Statele Unite, moştenirea Marelui Război este următoarea: peste 2.300 de vieţi pierdute şi aproximativ 650 de miliarde de dolari cheltuite pentru un teatru de operaţiuni aflat la peste 10.000 de kilometri de SUA. Apogeul acestei moşteniri este ziua de 5 aprilie.

Moştenirea Marelui Război

Hillary Clinton scria într-un articol că viitorul o să fie decis în Asia, nu în Afganistan sau în Irak. Dacă ţinem cont de ascensiunea Chinei şi comportamentul recent al Rusiei am putea spune că Asia se transformă într-un fel de epicentru al politicii globale. Poate că Afganistanul nu mai atrage atâtea priviri şi titluri de ziare, însă importanţa sa nu trebuie limitată sau trecută cu vederea. Pe 5 aprilie această ţară îşi va alege următorul preşedinte. Este unul dintre acele momente cruciale din istoria unui stat, o zi care poate aşeza ţara pe un drum al stabilităţii sau pe o cale a fragmentării şi polarizării. Dacă după aceste alegeri vom asista la instaurarea anarhiei într-o ţară cu cea mai mare reţea de trafic de narcotice (opiu), aflată lângă un Pakistan înarmat nuclear, în care tensiunile şi violenţele tind să se transforme într-o spirală, întreaga regiune va fi afectată. Lumea nu trebuie să uite Afganistanul. Vestul ar trebui să privească cu teamă spre un scenariu în care rezultatele alegerilor de pe 5 aprilie vor şifona ţara.

Pe 2 aprilie 2014, Ministerul Apărării din Afganistan a anunţat prin purtătorul său de cuvânt, Zahir Azimi, că 195.000 de oameni din forţele de securitate ale ţării au fost detaşate la nivel naţional pentru a asigura securitatea şi integritatea procesului electoral. Afganii se tem de 2014 şi de aceste zile, pentru că trăiesc cu impresia că Occidentul nu mai are voinţa necesară să îi ajute sau nu mai vrea să-i ajute. Pe de altă parte, Vestul nu-şi mai poate focaliza resursele înspre această ţară pentru că jocul geopolitic s-a mutat, aşa cum spunea şi Hillary Clinton, în Asia şi mai nou, în Ucraina.

Moştenirea Marelui Război nu este numai una întunecată. Există şi lucruri pozitive. Produsul intern brut a crescut în medie cu 10 procente din 2001. Această creştere este rezultatul direct al fluxului de capital provenit din donaţiile externe. S-au dezvoltat afaceri mici şi ferme la nivel local, care susţin comunităţile din care fac parte şi asigură creştere sustenabilă. 70% din populaţia ţării trăieşte din Agricultură, iar 1/3 din PIB este asigurată de agricultură. În ceea ce priveşte egalitatea dintre sexe, lucrurile s-au îmbunătăţit în ultima decadă. Procentul fetelor care merg la şcoală este de 40% din numărul tuturor elevilor, 27% din locurile din Parlament sunt ocupate de femei şi numai 1% din personalul Poliţiei Naţionale Afgane sunt femei. Bătălia pentru egalitatea de gen este departe de a fi încheiată. În ceea ce priveşte domnia legii, majoritatea cazurilor sunt încă decise de consiliile locale, ele fiind dominate de bărbaţi.

La ce ar trebui să se aştepte Vestul?

Occidentul nu trebuie să spere la un proces electoral liber, transparent şi corect. De ce? Afganistanul este o ţară trecută printr-un război, o ţară a culturii patronajului şi a corupţiei. Populaţia de 30 de milioane este divizată în 7 grupuri etnice: Paştuni, Tajici, Hazaras, Uzbeci, Aimaqs, Turkmeni şi gruparea locuitorilor din Baloch. Etnicitatea este unul dintre factorii esenţiali care vor modela alegerile din 5 aprilie, iar candidatul care va atrage de partea sa comunităţile pe considerente economice şi nu ideologice, naţionaliste sau secesioniste este singurul care ar putea să spargă această puternică barieră a etnicităţii. De exemplu, grupările non-Paştune s-au temut mult timp că Hamid Karzai va semna o înţelegere cu Talibanii Paştuni în detrimentul lor.

Principalele forţe de opoziţie, Frontul Naţional Afgan şi Coaliţia Naţională Afgană speră ca indiferent de rezultatul acestor alegeri să dilueze puterea executivă şi să transforme treptat ţara într-un sistem parlamentar. Dacă această situaţie va fi atinsă atunci autoritatea ar putea fi transferată dinspre Kabul înspre provinciile ţării. Pe linia de gândire occidentală, un asemenea scenariu ar produce mai multă stabilitate pentru întreaga ţară.

Cine candidează?

            Abdullah Abdullah este candidatul care a ocupat locul doi în alegerile din 2009. La acele alegeri a candidat ca independent. După ce forţele americane au înlăturat regimul Taliban în 2001, Abdullah Abdullah a obţinut conducerea Ministerului Afacerilor Externe. El şi-a păstrat această poziţie până în 2005 când a demisionat. La alegerile prezidenţiale din 2009, el a anunţat că se retrage din cauză că nu are încredere în abilitatea guvernului de a menţine alegerile corecte şi transparente. Abdullah Abdullah este Paştun.

Ashraf Ghani Ahmadzai este tot un candidat Paştun, cu o experienţă bogată la nivelul Băncii Mondiale şi profesor în Statele Unite, Danemarca şi Afganistan. În perioada de tranziţie a guvernului afgan, după invazia forţelor occidentale, Ashraf Ghani a deţinut funcţia de consilier economic al preşedintelui Hamid Karzai. Din 2002 până în 2004 s-a ocupat de finanţele ţării, iar în 2004 a demisionat şi a devenit profesor la Universitatea din Kabul.

Zalmai Rassoul este de etnie Paştună, iar numeroase voci îl plasează ca fiind favoritul lui Hamid Karzai. Sub administraţia lui Karzai a condus Ministerul Aviaţiei Civile, iar în 2010 a fost numit în Ministerul Afacerilor Externe.

Acestea sunt cele trei figuri care au cele mai mari şanse, statistic vorbind, să câştige alegerile prezidenţiale. Pe lângă aceştia printre candidaţi se mai află: Qutbuddin Hellal, un fost lider al grupării Hezb-i-Islami; Gul Agha Sherzai, fostul guvernator din Kandahar şi Nangarhar; Abdul Rab Rssoul – cărturar religios şi membru al Alianţei Nordului.

Ce ar trebui să facă Occidentul?

Diplomaţia occidentală ar trebui să sprijine acordarea de legitimitate a reţelelor de putere din Afganistan pe considerente populare şi nu etnice sau geografice. O asemenea iniţiativă este posibiliă prin sprijinirea programelor şi platformelor politice. Absenţa lor face ca la ora actuală guvernarea să fie dificilă. Oferirea tuturor grupărilor, inclusiv talibanilor, posibilităţii de a concura în mod legitim şi legal la nivel naţional ar asigura stabilitate la nivelul întregului sistem politic şi ar elimina temeri similare cu cea descrisă anterior (ecuaţia non-Paştuni-Hamid Karzai şi gruparea talibanilor).

Mai mult decât atât, Vestul ar trebui să mizeze pe mutarea puterii înspre regiunile ţării. Într-o ţară atât de puternic fragmentată, o asemenea reconfigurare a puterii ar aduce mai multă stabilitate şi mai multă legitimitate pentru toţi actorii politici.

În ultimul rând, includerea grupărilor extremiste şi a celor care declară pe faţă că luptă împotriva Occidentului şi a sistemului instaurat de acesta în Afganistan, va induce pe termen lung o stare de stabilitate. Un exemplu în acest sens este anul 2011, când oficiali din guvernul lui Karzai aparţineau grupării Hezb-i-Islami, grupare condusă de Gulbuddin Hekmatyar, un lider cu puternice sentimente anti-occidentale şi anti-americane.

Afganistanul are nevoie de un mediator al jocului electoral. Ziua de 5 aprilie 2014 va trece şi indiferent de rezultatul acesteia mediatorul trebuie să rămână vizibil, să se implice şi să direcţioneze forţele din interiorul ţării înspre realizarea unei arhitecturi de securitate economică. Stabilitatea economică şi creşterea sustenabilă trebuie să fie obiectivul oricărei guvernări, iar fără diplomaţie externă atingerea acestor două ţeluri este imposibilă.

Articol redactat de Alexandru Drăgoi, editor al Geopolitics.ro din anul 2012. Geopolitics.ro este un portal de analize geopolitice editat de Asociaţia ASAGRI (Asociaţia de Analize Strategice, Analize Geopolitice şi Relaţii Internaţionale).

Mai multe analize geopolitice puteţi citi aici.