Acordul China-Iran, „game changer“ de 400 de miliarde de dolari sau un nou „Tratat de la Turkmenceai“?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ali Khamenei şi Xi Jinping FOTO IRNA
Ali Khamenei şi Xi Jinping FOTO IRNA

Un acord care, potenţial, poate schimba foarte multe lucruri în partea aceea de lume pe care Alexandru cel Mare o considera, pe drept cuvânt, centrul de echilibru (sau de dezechilibru) al structurii de putere a lumii.

Un acord pe 25 de ani care se va numi „Sino-Iranian Comprehensive Strategic Partnership“ şi al cărui text complet va fi semnat şi dat publicităţii în câteva zile, iniţiat în momentul vizitei din ianuarie 2016 a Preşedintelui Xi Jinping la Teheran, moment în care a avut şi o foarte substanţială întâlnire în doi cu Ayatollahul Khamenei (vezi foto).

Au fost gândit atunci un proiect de mare complexitate de cooperare politică, economică şi militară. Textul final, fie şi numai ca element necesar de procedură, trebuie să mai fie ratificat de Parlamentul iranian, fiind acum considerat drept o modalitate de a deschide „o cale regală“ pentru orice tip de investiţie chineză în zonele libere din Iran sau, extrem de important din punct de vedere geo-strategic, pentru susţinerea de către China a unor mari proiect de cooperare comune cu Iranul în străinătate, spre exmeplu în Siria sau Irak, „întărind substanţial şi activităţile comune în zona apărării şi contra-terorismului“.

Desigur, vorbim acum pe baza a ceea ce au lăsat să filtreze diverse surse (contradictorii ca şi interesele unor ţări care-şi văd ameninţată supremaţia în regiune), dar o serie de date sunt convergente, aşa cum este valoarea investiţiilor chineze de 280 miliarde $ în dezvoltarea sectoarelor petrolier, extracţie gaze şi al industriei petrochimice. În plus, se scrie în schiţa de proiect care a fost lăsată să „transpire“ către corespondenţii de presă occidentali, care circulă acum şi în diverse cercuri de presă la Bruxelles, este posibil ca, în funcţie de acordul părţilor, la fiecare 5 ani să poată fi alocate sume suplimentare pentru investiţii. O altă sumă impresionantă de 120 miliarde $ - va fi destinată îmbunătăţirii calităţii infrastructurii iraniene de transport şi a industriei manufacturiere, plus finanţarea electrificării căii ferate (900 km) între Teheran şi Mashhad şi a unei linii feroviare de mare viteză Teheran-Qim-Ispahan. Se conturează astfel conectarea pe Noul Drum al Mătăsii între oraşul Urumchi, capitala provinciei chineze Xinjiang, prin Teheran, cu Kazahstanul, Kirghistanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, şi apoi, via Turcia, înspre Europa, prin hub-ul de transport deja construit de chinezi în Serbia, vecina României care nu există pe harta marilor proiecte chineze.

Dimensiunea militară

 Pentru Oil Price, Simon Watkins, citează „surse iraniene“ care spun că, săptămâna trecută, Liderul Suprem iranian a „fost de acord cu extinderea acordului existent pentru includerea de noi elemente militare...care vor implica o cooperare militară completă aeriană şi navală între Iran şi China, Rusia având de îndeplinit în acest cadru un rol-cheie... şi dacă lucrurile merg cum este plănuit, începând cu 9 noiembrie bombardierele chineze şi ruseşti, avioanele lor de vânătoare şi de transport vor avea acces nerestricţionat la bazele militare din Iran. Acest proces va începe cu construcţia unor facilităţi duale lângă aeroporturile existente de la Hamedan, Bandar Abbas, Chabar şi Abadan“. Foarte interesantă apare sugestia că în textul final se va găsi confirmarea ofertei chineze de a realiza structura completă de telecomunicaţii a Iranului, oferind iranienilor noul GPS chinez, Beidou, oferind în acelaşi timp Teheranului tehnologie militară specifică războiului cibernetic. Dar se vorbeşte şi despre posibila prezenţă permanentă a 5000 de militari chinezi pe teritoriul iranian, prezenţă oficială în baze pe care este arborat steagul chinez şi a căror atacare înseamnă casus belli împotriva Chinei. Iar implicaţiile de securitate sunt evident şi, în orice caz, schimbă fundamental gândirea de securitate pentru orice tip de planificare de acţiuni eventuale împotriva Iranului. Este, spun unii comentatori, partea finală a gândirii strategice a partenerilor ruşi, chinezi şi iranieni care a justificat intervenţia din Siria şi care s-a încadrat într-un plan mult mai amplu pus în lumină de-abia acum, printr-o posibilă planificare strategică superioară, la nivelul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai.

Dar, în Iran, există şi o opoziţie foarte clară, nu ştiu cât de amplă şi nu ştiu cât doar de faţadă pentru a apăra ideea democraţiei locale, că acest acord cu China ar fi, de fapt, o cedare cvasi necondiţionată în materie de principii, o vânzare a idealurilor contra bani pentru redresarea economiei, totul ca o măsură disperată în situaţie disperată. Pentru Arab News, dr. Majid Rafizadeh spune că „regimul iranian, prin acordul cu China, îşi trădează principiile“ deoarece, spune el, „acordul pare a fi un acord de tip colonial prin care molahii aflaţi la putere oferă unei puteri străine drepturi semnificative privind resursele iraniene... China va investi 400 miliarde $ în petrolul, gazele şi industria petrolieră iraniană şi, în schimb, va avea prioritatea absolută în licitaţiile privind orice proiect iranian în aceste sectoare... China va avea 5000 de membri ai forţelor sale de securitate pe teritoriul iranian. Este o concesie fără precedent în istoria Republicii Islamice“.

Şi merge cu mult mai departe, comparând acest moment, textul acestui acord, cu unul dintre episoadele cele mai dureroase ale istoriei iraniene moderne, „căci aceste concesii au fost comparate cu acordul umilitor făcut înainte de Revoluţie, atunci când, în 1872, conducătorul iranian Nasir Al-Din Shah a oferit bancherului britanic Borul Iuliu de Rotschild un control semnificativ asupra drumurilor din Persia, a fabricilor, extragerii de resurse naturale, telegrafului, morilor şi altte zone publice în schimbul unor venituri garantate 20 de ani“. Mai mult, adversarii din Iran şi, mai ales, cei din exterior, vorbesc acum despre o posibilă similitudine între atitudinea de acum a guvernului iranian şi episodul din 1828, acordul de la Turkmenceai prin care Persia a fost nevoită să cedez Rusiei o parte însemnată de teritoriu din zona Caucazului, teritorii care cuprind Armenia de azi şi zone din sudul Azerbaidjanului.

Să vedem textul final şi ne vom lămuri în ce priveşte amănuntele. Dar ce este cert e că, din momentul finalizării juridice a tuturor aspectelor tehnice, este vorba despre mişcarea cea importantă din ultimii ani şi deschide, foarte posibil, paginile nunei cărţi noi scrisă în termenii desfăşurării impresionantului proiect chinez, din ce în ce mai aproape de Europa şi investind continuu mii de miliarde în noi şi noi zone strategice aflate pe traseele terestru şi maritim ale Noului Drum al Mătăsii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite