FOTO În mijlocul războiului civil, dictatorul Siriei îşi clădeşte un stat în stat: Alawistan
0
Cât timp va mai rezista preşedintele sirian Bashar al-Assad la Damasc? Cu fiecare deces şi dezertare din rândurile mai-marilor sirieni, regimul său se subţiază pe zi ce trece, motiv pentru care Al-Assad a început deja să-şi aşterne culcuşul în „Alawistan”, un stat în stat pe care a început deja să-l consolideze.
După un an şi jumătate de război civil, regimul preşedintelui Bashar al-Assad din Siria devine din ce în ce mai fragil. Confruntările violente s-au soldat cu moartea multor apropiaţi ai liderului sirian. Săptămâna trecută, cumnatul lui şi alţi trei „seniori” au murit în urma unui bombardament. Dezertorii se înmulţesc iar forţele rebele care cer destituirea lui şi a regimului au reuşit să ia cu asalt mai multe localităţi siriene, inclusiv capitala Damasc şi oraşul Alep.
În acest context, principala întrebare ridicată de comunitatea internaţională nu este dacă va pierde Al-Assad capitala, ci când.
Aparent, liderul sirian nu are nicio intenţie să părăsească Damascul, cel puţin nu fără o luptă acerbă. De la bombardamentele de săptămâna trecută efectuate de a patra divizie a Armatei, condusă de fratele lui, Maher, preşedintele a lansat o campanie şi mai violentă pentru a restabili controlul asupra capitalei şi asupra zonelor din împrejurimi.
Pentru a securiza Damascul, regimul a mobilizat trupe din regiunea de sub-vest a Siriei, dar şi din estul ţării. Deţinerea controlului asupra capitalei este esenţială pentru Al-Assad, în condiţiile în care nu vrea să fie considerat doar un dictator militar, ci o întruchipare a statului.
Despotul sirian pierde treptat bătălia, scrie „Foreign Policy”. În timp ce lupte acerbe au loc în Damasc şi Alep, regimul pierde controlul asupra interiorului ţării şi a nord-estului locuit de kurzi. Regiunile locuite în mare parte de suniţi scapă controlului său şi nu există nicio cale viabilă pentru a-şi restabilit autoritatea în zonele respective.
Ultima redută alawită
Dar Al-Assad mai are o ultimă opţiune de salvgardare, pe care o păstrează cu scopul de a se salva pe sine şi de a proteja marea familie alawită care conduce de câteva decenii Siria.
Regimul sirian îşi planifică de câteva luni retragerea în regiunea montană a ţării, situată pe coastă Mediteranei. Acesta este leagănul sectei alawite, unde timp de secole a stat retrasă pentru a se proteja de represaliile comise asupra lor de majoritatea sunită de pe teritoriul sirian.
„Este clar că aici se îndreaptă conflictul sirian. Mai devreme sau mai târziu, Al-Assad va abandona Damascul”, scrie „Foreign Policy”.
Declinul regimului sirian a accelerat acest proces. Linia alawită a suferit pierderi importante în ultimele luni. Pentru a preveni alte astfel de pagube, alawiţii au migrat către zonele de unde provin de fapt şi unde procentul lor în rândul populaţiei este, în continuare, mai mare decât în teritoriile sunite.
Oraşele Latakia şi Tartus, aflate pe coasta mediterană, sunt două dintre principalele localităţi (cu împrejurimile lor cu tot) unde populaţia majoritară este alawită. Potrivit Reuters, numărul locuitorilor din Tartus a crescut în ultimele luni de la 900.000 la peste 1,2 milioane iar piaţa imobiliară abia mai face faţă cererilor numeroase de locuinţe. Regiunile şi oraşele alawite sunt renumite şi pentru stilul de trai mai liberal. Femeile pot purta costume de baie occidentale iar restaurantele vând, fără restricţii, alcool.
Însă, nu Tartus este oraşul ales de liderul sirian pentru refugiu. Surse diplomatice ale Reuters susţin că, după asasinarea unui înalt oficial al securităţii, Bashar al-Assad s-a mutat din Damasc în Latakia, împreună cu familia. Deşi informaţia nu a putut fi confirmată, „zvonul supravieţuieşte de vreme bună”.
Ce condiţionează autoritatea regimului
„Foreign Policy” sublianză faptul că, în ciuda tuturor eforturilor regimului de a controla Siria ca întreg, autoritatea lui Al-Assad este condiţională de împărţirea demografică, geografică şi religioasă a ţării. În pofida armatei masive pe care o deţinea cândva, forţele militare ale liderului sunt, mai degrabă, o miliţie sectantă alawită. Din acest motiv, era clar de la bun început că autoritatea preşedintelui şi a regimului va fi subminată odată cu pierderea controlului asupra suniţilor, majoritari în centrul ţării, dar şi în unele regiuni periferice.
Susţinerea lui Al-Assad venită din partea compatrioţilor alawiţi îi permite liderului să menţină controlul şi să-şi întărească poziţia în zonele montane aflate pe coasta Mării Mediterane, în regiunea cuprinsă între oraşul Jisr Ash-Shughur, situat la nord (în apropierea graniţei cu Turcia), şi oraşul Talkalakh, amplasat la sub (lângă graniţa cu Libanul).
Scopul ascuns al masacrelor
Pentru a asigura securitatea redutei sale, Al-Assad a acţionat astfel încât să protejeze punctele naturale de acces în regiune. El a ordonat eliminarea comunităţilor de suniţi din interiorul şi de la marginea acestui teritoriu, urmând să se folosească ulterior de protecţia zonei de câmpie care separă coasta montană de restul ţării.
Această strategie a reprezentat, de fapt, motivaţia din spatele masacrelor comise în localităţile Hula, Taldou, Al-Haffeh şi Tremseh, locuite cândva de suniţi, potrivit publicaţiei online „Now Lebanon”.
Regiunile apropiate localităţilor Homs şi Al-Haffeh sunt rute istorice de acces pe coasta montană a Mediteranei, în timp ce satele Taldou şi Tremseh marchează linia exterioară care mărgineşte aşezările alawite şi sunt poziţionate strategic chiar pe axa nord-sud care leagă Alep de Damasc.
Varianta unei enclave alawite în Damasc a fost, din start, scoasă din discuţie. În capitală, regimul nu deţine o resursă demografică formată dintr-o comunitate alawită loială, din acest motiv a optat pentru forţă militară pentru a menţine controlul în zonă.
Francezul Fabrice Balanche, specialist în geopolitică, descrie capitala ca un „oraş încercuit”. Afluxul de refugiaţi suniţi în Damasc a complicat şi mai mult ecuaţia demografică din capitală.
Din aceste motive, abandonarea Damascului este iminentă.
Asul din mâneca lui Al-Assad
Crearea unei enclave alawite în zona montană de coastă a Mediteranei va genera, cel mai probabil, o luptă pentru pământ în care Al-Assad este dependent de ajutorul extern venit, mai ales, din partea Rusiei şi a Iranului.
O enclavă alawită, un stat în stat, nu este viabilă pe termen lung, dar liderul sirian Bashar Al-Assad mai deţine un as în mânecă pe care l-a afişat ostentativ lumii întregi: arsenalul chimic.
Deşi mulţi actori de pe scena internaţională se îngrijorează la gândul că Al-Assad ar oferi armele chimice unei terţe părţi (precum grupării paramilitare libaneze Hezbollah), el le va păstra, cel mai probabil, pentru uz personal. Acest arsenal este cel mai puternic şi ultimul factor descurajant în lupta împotriva duşmanilor suniţi, dar şi o pârghie preţioasă prin care poate ţine la distanţă comunitatea internaţională.
Cu această „poliţă de asigurare”, Bashar al-Assad şi-ar putea menţine poziţia de stăpân pe coasta montană a Mediteranei siriene, sub protectorat iranian şi rusesc.
În pofida materialor de presă care anunţăfrecvent inevitabila prăbuşire a lui Al-Assad şi a regimului său, sfârşitul conflictului din Siria nu se întrevede la orizont. Asistăm, mai degrabă, la o nouă etapă a jocului, al cărui final nu se va juca la Damasc, ci mai spre vest.
Se încarcă comentariile...
