Asia

articolul anterior articolul urmator

Germania, în Războiul Rece dintre SUA şi China

31
7 Jul 2020 09:26:06
Alexandru Grumaz
Portavion chinez în misiune
Portavion chinez în misiune

Sub umbrela Războiului Rece dintre SUA şi China, pe care cu onestitate trebuie să-l recunoaştem, criza coronavirusului nu a făcut decât să sporească antagonismul între cele două. Sunt puţine zone de pe glob unde cele două nu sunt în conflict. Mediterana este în flăcări, iar Germania este prinsă între cele două mari puteri China şi SUA. Rusia continuă războiul hibrid împotriva Estului.

Fiecare analogie istorică este imperfectă, dar dacă esenţa Războiului Rece este o luptă globală, multidimensională, pe termen lung între două superputeri cu ideologii diferite, confruntarea China SUA este un nou Război Rece. Şi ca să argumentăm vom prelua câteva lecţii din fostul Război Rece (1947–1991). 

În primul rând, avem nevoie de o strategie pe termen lung. Cei peste 40 de ani ai Războiului Rece au fost o perioadă de tensiuni şi confruntări politice şi ideologice, o stare de tensiune întreţinută care a apărut după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi a durat până la revoluţiile din 1989 care au eliberat Estul de sub dominaţia sovieticilor. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean”. Celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean”. Blocul apusean era reprezentat de către Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varşovia. China spre deosebire de URSS este în plin progres tehnologic devenind cel mai mare mafucaturier de produse de pe glob ajungând a doua economie după SUA fiind condusă de un partid leninist care a învăţat sistematic de la prăbuşirea Uniunii Sovietice pentru a evita aceeaşi soartă. De când şeful de partid Xi Jinping a preluat în urmă cu şase ani conducerea ţării, influenţa partidului asupra economiei private a sporit semnificativ. Guvernul nu lasă nimic la voia întâmplării pentru a-şi atinge obiectivele de a deveni independenţi tehnologic de Occident şi de a atinge nivelul de creştere economică necesar[1]. Capitalismul de stat domină în continuare politica economică a Chinei.

Se merge atât de departe încât companiile private sunt obligate să cumpere participaţii la concernele de stat. Companii private online ca Alibaba, Baidu sau Tencent au preluat în vara lui 2017 pachete investiţionale ale gigantul de telecomunicaţii China Unicom. Implicarea lor a asigurat concernului de stat o injecţie de capital de 12 miliarde de dolari. Un raport declasificat al Departamentului Apărării din SUA susţine că Beijingul a făcut progrese enorme în domeniul militar în ultimii ani, parţial din cauza legislaţiei interne care forţează partenerii străini să dezvăluie secretele tehnice la schimb cu accesul pe piaţa imensă a Chinei. Ca rezultat al „achiziţionării tehnologiei prin orice mijloace”, China este acum vârf de lance într-o arie diversă de domenii economice printre care şi construcţiile navale. Mă refer aici, în primul rând, la navele militare care acum sunt dotate cu rachete cu rază medie şi intermediară de acţiune şi cu arme hipersonice, rachetele având caracteristica tehnică de a zbura cu mult peste viteza sunetului şi de a evita sistemele de apărare anti-rachetă. Construcţia a 3 portavioane (unul operaţional, unul în probe şi unul în şantierul de la Shanghai în construcţie) face ca proiecţia forţelor militare chineze de-a lungul şi de-a latul globului să fie posibilă.

China a depăşit marina Statelor Unite ale Americii la număr de nave şi chiar dacă acestea sunt mai mici şi mai puţin avansate tehnologic, sunt suficiente pentru apărarea intereselor în Marea Chinei de Sud. Conform informaţiilor de la finalul anului 2018, marina chineză are peste 700 de nave, printre care 2 portavioane, 75 de submarine, aproximativ 40 de distrugătoare, aproape 100 de fregate şi corvete, plus un număr impresionant de nave de desant şi nave auxiliare. Acestor nave li se adaugă şi sistemele de radare şi rachetele anti-navă precum şi aviaţia militară. China Shipbuilding Industry Corporation are proiecte noi pentru forţele navele ale Chinei. Cea mai importantă navă din portofoliul este primul portavion nuclear chinez. Acesta e cunoscut ca programul Tip 003 şi va fi cea mai mare navă de război ”non-americană” din lume, când va fi lansată, spre finele anului 2020. Tip 003 va avea o masă de 90-100.000 tdw şi va avea un sistem de catapulte cu asistenţă electromagnetică – EMALS – pentru a lansa avioanele. Va găzdui avioane de luptă J-15, avioane invizibile J-31, avioane de suport KJ-600, elicoptere anti-submarin şi drone de atac invizibile. Alături de distrugătoarele Tip 055 se află în pregătire un nou submarin nuclear, cel mai probabil Tip 095. Acesta va fi construit în docurile Bohai, iar în comparaţie cu predecesorul Tip 093, va avea noi sisteme de reducere a zgomotului (mai mult ca sigur furate de la submarinele americane de atac clasa Los Angeles)[2]. China a investit resurse considerabile în flota sa de submarine.

Începând cu 2002, a construit 10 submarine nucleare: şase submarine de atac cu propulsie nucleară Shang I şi II - capabile să tragă rachete anti navă şi rachete de atac terestru - şi patru submarine dotate cu rachete balistice clasa Jin, conform unei evaluări a Departamentului Apărării SUA 2017. China menţine, de asemenea, o mare flotă de submarine diesel-electrice avansate, care sunt puternic înarmate şi care permit Beijingului să proiecteze forţa militară în întregul Pacific şi în Oceanul Indian. Aceste submersibile ar trebui să ajute China să treacă peste dezavantajul istoric pe care îl are faţă de SUA şi de Japonia. 2019 a fost un an profitabil pentru Noul Drum al Mătăsii (One Belt, One Road). În Grecia şi Franţa, oficialii chinezi de top au promovat această iniţiativa, sfidând scepticismul americanilor privind programul şi arătându-şi clar intenţia de a-şi cimenta poziţia din Europa. În 2016, cea mai mare firma de transport maritim a Chinei, Cosco, a achiziţionat o participaţie majoritară în cadrul portului Pireu. În urma acestei decizii preşedintele chinez Xi Jinping a efectuat o vizită de trei zile în Grecia, între 11 şi 13 noiembrie 2019, şi a anunţat prin vocea preşedintelui Xi, că va investi 6000 de milioane de dolari în portul Pireu, port pe care acum chinezii vor să-l transforme în cel mai mare din Europa. Din punct de vedere strategic portul este situat între continentul asiatic şi cel european. Statele Unite şi-au exprimat îngrijorarea că China ar putea folosi portul Pireu pentru scopuri militare, însă Beijingul consideră că acesta face parte dintr-un proiect major, de succes, acela al iniţiativei One Belt, One Road. Navele chineze de război au efectuat deja o vizită ”amicală” în portul Pireu, iar acest lucru ridică o întreagă pleiadă de semne de întrebare. De asemenea navele chineze au participat la exerciţii militare navale în Marea Neagră şi în Marea Mediterană alături de Flota Mării Negre a Rusiei. Portul Pireu face legătura între Orient-Rusia-Marea Mediterană prin Marea Neagră.

În aceste condiţii, SUA a reacţionat rapid. Parlamentul Greciei a ratificat cu o largă majoritate acordul militar cu SUA iniţiat de tatăl actualului premier în 1991. Acordul deschide drumul spre o colaborare mai strânsă între cele două ţări şi consolidează prezenţa militară americană în Europa de Sud. Printre altele acordul prevede reconstrucţia bazelor deja folosite de americani pentru marina de război şi aviaţia militară din Creta. Golful Souda de la Hania este singura bază a flotei americane în estul Mediteranei care poate primi portavioane. În plus, SUA pot acum utiliza şi două baze aeriene, şi anume bazele de la Larissa din Grecia centrală şi cea de la Stefanovikeio de la Volos. Iar Alexandroupoli este adăugat ca un nou punct de acostare pentru flota americană din Mediterana. Militarii americani doresc să utilizeze portul ca bază pentru flotă şi nod de operaţiuni în Balcani şi estul Europei. În favoarea portului Alexandroupoli pledează bunele legături de comunicare. Oraşul se află pe Autostrada Egnatia care este cea mai importantă axă rutieră est-vest a Greciei, legând graniţele turceşti cu Adriatica, precum şi pe coridorul feroviar care duce de la Salonic în Turcia. Un alt coridor feroviar duce în Bulgaria. În plus, se proiectează noi legături rutiere şi feroviare de la Alexandroupoli până la porturile bulgăreşti de la Marea Neagră, Varna şi Burgas.

La Alexandroupoli însă, americanii nu au doar interese strategice. Compania elenă Gastrade proiectează acolo un terminal plutitor pentru gaz natural lichefiat (LNG). O navă cisternă de gaz care va funcţiona ca staţie de tranzit şi care va putea stoca 170.000 metri cubi de LNG se spune că va fi ancorată permanent la 18 km de Alexandroupoli. De acolo gazul va fi transportat prin conductă submarină pe uscat şi va alimenta două conducte. Una din ele va duce la vest spre Adriatica şi apoi în Italia. În ultimul deceniu, companiile chineze au achiziţionat participaţii în cadrul a 13 porturi din Europa, inclusiv în Grecia, Spania şi mai recent în Belgia, aşa cum relevă un studiu realizat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. China este cea mai importantă sursă de importuri a Uniunii Europene şi a doua mare piaţă de export iar transportul naval îl devansează pe cel feroviar sau aerian. Preşedintele francez Emmanuel Macron a avertizat în mod repetat că Franţa şi UE cer „reciprocitate“ şi „comerţ corect“ cu China, criticând implicit modurile adesea opace de a face business ale Beijingului. Manfred Weber, conservator german şi şeful grupului de centru-dreapta al PPE din Parlamentul UE, a declarat pentru ziarul german Welt am Sonntag că este în favoarea declarării unei interdicţii de 12 luni pentru investitorii chinezi care doresc să cumpere firme europene. „China va fi cel mai mare concurent în viitor, din punct de vedere economic, social şi politic”, a spus Weber. „China este concurentul strategic pentru Europa, care  doreşte să-şi extindă puterea cu scopul de a detrona Statele Unite”. Europa ar trebui să ia în serios China, „dar mai ales trebuie să fim vigilenţi”, a spus Weber.


Xi Jinping FOTO EPA-EFE

În al doilea rând, cauza principală a acestui nou Război Rece este cotitura întreprinsă de conducerea partidului comunist chinez sub preşedintele Xi Jinping începând cu anul 2012: o politică consolidată la intern şi una agresivă în exterior. Trebuie să înţelegem de ce statul chinez a decis această întorsătură de la o strategia pragmatică şi evolutivă care, timp de zeci de ani, a permis ascensiunea paşnică a ţării şi a câştigat respectul Chinei pe plan internaţional la ora Jocurilor Olimpice de la Beijing. Şi ce forţe sau circumstanţe ar putea s-o readucă la o astfel de cale? Greu de spus. Cu cât criticăm, pe bună dreptate, politica partidului chinez în provincia Xinjiang, Hong Kong sau Marea Chinei de Sud, cu atât trebuie să subliniem că acesta nu este un atac asupra poporului chinez, cu o cultura şi o istoria bogată, fascinantă. Fiecare acţiune şi declaraţie trebui evaluată pentru impactul său asupra societăţii chineze, precum şi asupra partidului aflat la putere. Aici Cancelarul Merkel, mai ales în următoarele şase luni la cârma UE, are un cuvânt esenţial faţă de politica pe care UE ar trebui să o aibă referitor de China. Cert este că la final, numai chinezii vor schimba China, nu noi.

În al treilea rând, una din lecţiile Primului Război Rece înseamnă şi înţelegerea modului în care relaţiile internaţionale evoluează astăzi. La fel cum Uniunea Sovietică a fost un amestec de politică leninistă şi istorie rusă, tot aşa, China combină leninismul lui Xi cu cultura şi tradiţia chineză. Francis Fukuyama susţine că China a fost „prima civilizaţie mondială care a creat un stat modern” şi că, timp de secole, „regimurile chineze au fost centralizate, birocratice şi bazate pe merite”. Punctele forte şi punctele slabe ale Chinei provin, de asemenea, dintr-o combinaţie fără precedent de leninism şi capitalism al cărei autor a fost Deng Xiaoping. Alte comparaţii istorice sunt lămuritoare, cum ar fi cu Germania Wilhelmiene de dinainte de 1914, modernă din punct de vedere economic, dar conflictuală din punct de vedre social, Germanie care a contestat Marea Britanie Imperială. Acum Beijingul contestă puterea economică şi militară a SUA.

China vrea relaţii cu UE dar şi cu inamicul principal al SUA, Iranul. China şi UE au lansat negocieri cu privire la un acord global de investiţii în 2013 iar una din condiţii a fost de acces reciproc pe piaţă şi o concurenţă echitabilă. Germania şi Uniunea Europeană  sunt prinse la mijloc în noul Război Rece dintre Washington şi Beijing.  Aliaţi în NATO ai americanilor, europenii (şi mai ales germanii) au, însă, interese economice majore în ceea ce priveşte China. E o situaţie pe care cancelarul german, Angela Merkel, încearcă s-o rezolve. În timp de şase luni, Berlinul va stabili agenda pentru Uniunea Europeană şi e clar  că Merkel consideră China drept cea mai mare prioritate a politicii externe. Într-adevăr, ea a planificat un summit la Leipzig, în perioada 15-16 septembrie, dar zilele acestea au convenit să amâne Summitul lor anual din cauza pandemiei coronavirusului, a declarat Steffen Seibert, purtătorul de cuvânt al cancelarului german Angela Merkel. Purtătorul de cuvânt a declarat că Merkel a purtat discuţii telefonice separate cu preşedintele Chinei Xi Jinping şi preşedintele Consiliului UE, Charles Michel în vederea luării acestei decizii. Politica externă a UE pe care Angela Merkel vrea să o promoveze este “un simbol pentru modul în care influenţa şi alianţele internaţionale se schimbă în prezent într-o Nouă Ordine Mondială, care este din ce în ce mai bine definită de concurenţa dintre SUA şi China”. Ce presupune această nouă linie de politică externă? Germania şi Europa încearcă să-şi identifice rolul dintre un aliat oficial, care se comportă din ce în ce mai puţin ca un partener şi o putere hegemonială autoritară care nu poate fi considerată sub nicio formă ca un partener. Germania nu este pregătită să se alăture politicii de „decuplare” pe care preşedintele Trump vrea să o folosească în relaţia cu China

 „Într-o lume globalizată şi într-o reţea de cooperare internaţională, izolarea nu este instrumentul corect”, spune ministrul Economiei, Peter Altmaier, de la CDU.

Norbert Röttgen (CDU), preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Parlamentul german, e de aceeaşi părere: „O politică care vizează izolarea Chinei nu este în interesul Germaniei sau al Europei”, spune el.

Ca de obicei, Germania pare să se aştepte ca UE să o urmeze. „Europa trebuie să dezvolte în sfârşit o politică comună în legătură cu China”, declară Röttgen. O nouă alianţă a Beijingului cu Teheranul schimbă geopolitica Orientului Mijlociu Lărgit. Iranul şi China vor un parteneriat extins (aşa numeşte China parteneriatele strategice). Într-un comunicat comun, cele două ţări au convenit să negocieze un acord de cooperare extins pe 25 de ani", care să prevadă „investiţii reciproce" în diverse domenii precum „transporturile, porturile, energia, industria şi serviciile". În aceste condiţii sistemele de rachete iraniene vor putea fi modernizate, la fel ca în trecut, cu tehnologie chineză[3]. De-a lungul timpului Iranul a apelat la Coreea de Nord, Rusia şi la China, iar, relativ recent, a achiziţionat ilegal, din Ucraina, un lot limitat de rachete (de croazieră, Kh 55, de producţie sovietică). Programul rachetelor balistice[4], completat, relativ recent, de cel al rachetelor de croazieră, reprezintă una dintre capacităţile militare cele mai puternice pe care le are Iranul, atât pentru un răspuns militar de amploare asupra bazelor sau altor obiective americane din regiunea Golfului şi din regiunile limitrofe (dar şi din centrul şi sud-estul Europei), precum şi asupra Israelul sau a altor aliaţi ai SUA din regiune. În ultimele atacuri asupra bazelor americane din Irak, Iranul a folosit rachete rachetele balistice sol-sol care au fost lansate din Iran, de la Tabriz şi Kermanshah şi au fost identificate drept Fateh-110 şi Qiam-1, cu rază scurtă de acţiune, între 300 şi 500 de kilometri dar care au avut montate sisteme giroscopice de ghidare ruseşti, mult mai precise decât cele utilizate până acum.


FOTO Shutterstock

În al patrulea rând, un răspuns eficient la provocarea chineză necesită o unitate strategică, care trebuie să fie mai largă, din punct de vedere geografic, decât alianţa occidentală anterioară anului 1989 dintre Europa de Vest şi America de Nord. UE, Marea Britanie post-Brexit şi o nouă administraţie a SUA ar trebui să stea cu reprezentanţii altor democraţii la începutul anului viitor pentru a pune bazele comune unei alianţe puternice. 

În al cincilea rând, de departe, cel mai important lucru pe care democraţiile liberale l-au făcut să prevaleze în Primul Război Rece a fost să facă propriile societăţi să prospere, libere, deschise şi atractive. Acelaşi lucru va fi valabil şi de această dată.

În al şaselea rând, competiţia militară este în plină desfăşurare iar alianţele se fac şi se desfac cu rapiditate în zona Asiei. Începând cu războiul din Golf, din 1991, Armata Populară de Eliberare a Chinei a trecut la redimensionare şi dotare forţelor militare proprii, a dezvoltat un set extins de abordări asimetrice pentru a submina puterea militară a SUA şi a exploatat vulnerabilităţile acesteia. Cea mai mare preocupare este investiţia substanţială pe care Beijing a făcut-o în capacităţile „anti-acces / acces-interzis” (A2 / AD) unde se includ printre altele şi rachetele sol-navă (YJ-18B). Surse cu acces direct la rapoarte ale serviciilor de informaţii ale SUA indică prima desfăşurare de rachete chineze în insulele Spratly, insule care sunt revendicate şi de Taiwan şi de Vietnam. Este vorba de rachete YJ-12B, care pot lovi nave la o distanţă de 295 de mile marine, şi de rachete sol-aer cu rază lungă de acţiune HQ-9B eficiente împotriva aeronavelor, dronelor şi rachetelor de croazieră pe o rază de 160 de mile marine.

Doctrina militară chineză susţine acum că partea care poate lua şi executa cel mai rapid deciziile în câmpul de luptă va obţine un avantaj decisiv în orice conflict. Teoria Chinei despre victorie se bazează tot mai mult pe „războiul de distrugere a sistemului de comunicaţii” – paralizând adversarul la începutul conflictului, prin implementarea unui război electronic sofisticat, război anti-satelit şi utilizarea de capacităţi cibernetice pentru a perturba ceea ce sunt cunoscute sub numele de reţele C4ISR (comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, supraveghere şi recunoaştere) şi, prin aceasta, îi zădărnicesc Americii proiecţia de putere. Printre altele, acest lucru înseamnă că Statele Unite nu mai pot utiliza sateliţii săi esenţiali pentru navigaţie, comunicaţii şi avertizare timpurie. Având în vedere capacitatea Chinei de a interfera, distruge, sau deteriora sateliţii americani, Washingtonul nu mai poate considera spaţiul ca pe un domeniu de necontestat în timpul unui eventual război. De exemplu, planificarea militară chineză pentru preluarea Taiwanului prin forţă prevede atacuri timpurii împotriva reţelelor electrice din jurul bazelor militare cheie din Statele Unite, pentru a preveni dislocarea forţelor americane în regiune. Dar aceleaşi reţele electrice sprijină şi populaţia civilă din jur, inclusiv spitale, servicii de urgenţă şi alte funcţii critice pentru siguranţa publică. Orice astfel de atac ar avea un risc ridicat de a ucide cetăţeni americani. Deci, mai degrabă decât să descurajeze acţiunile SUA, cyber atacurile ar putea creşte, de fapt, determinarea SUA de a răspunde. Capacităţile A2 / AD ale Chinei au fost gândite ca având diferite inele de intensitate, care corespund, în general, primului lanţ insular (primul arc de arhipelaguri la est de continentul Asiei de Est, care se întinde de la Insulele Kurile, până la Japonia şi Taiwan şi apoi către nordul Filipinelor şi Borneo) şi celui de-al doilea lanţ insular (mai departe spre est, format din Insulele Bonin, Insulele Vulcanice ale Japoniei şi Insulele Mariane).

Dincolo de inelul exterior, Statele Unite vor putea menţine baze de logistică, fortificate împotriva ameninţărilor. De asemenea, este esenţială  abordare strategică a cooperării în materie de securitate, evaluând cu ce fiecare aliat şi partener american poate contribui la descurajarea şi elaborarea de planuri multianuale de cooperare pentru securitatea din zonă. SUA doresc să se întoarcă în Golful Cam Ranh, în Vietnam. Golful Cam Ranh este un golf cu ape adânci din Vietnam, în provincia Khanh Hoa. Portul este situat la o intrare a Mării Chinei de Sud, situată pe coasta de sud-est a Vietnamului, între Phan Rang şi Nha Trang, la aproximativ 290 de kilometri nord-est de oraşul Ho Chi Minh. SUA are în vedere închirierea portului Cam Ranh sau a unor insule din Marea Chinei de Sud, pe termen lung, ca bază logistică la intrarea în Marea Chinei.

Între timp, informaţiile potrivit cărora SUA ar putea să-şi reînnoiască structura trupelor în Asia de Est, fac ca Beijingul să fie din ce în ce mai nervos. Raportul Strategiei Indo-Pacific  din 2019 al Pentagonului descrie China ca o „putere revizionistă” care „subminează sistemul internaţional din interior prin exploatarea beneficiilor sale”, în timp ce caută „hegemonia regională în zona Indo-Pacific”. La rândul ei, China, în propriul raport “Apărarea naţională şi noua eră” susţine că Beijingul „îşi exercită suveranitatea naţională pentru a construi infrastructură şi a implementa capacităţile defensive necesare pe insulele şi recifele din Marea Chinei de Sud”. Un subiect ultra sensibil pentru marina SUA. În practică, s-a ajuns la construcţia unor piste aeriene şi a altor structuri permanente pe litoralele şi insulele nelocuite precum Insulele Spratley şi Paracels, într-o zonă strategică contestată de Filipine, Malaezia, Brunei şi Vietnam. SUA şi-a mărit prezenţa militară în zona Pacific.

Aproximativ 250 de baze militare americane (dintr-un total de peste 800 la nivel global) sunt situate în Asia de Est, cu 113 în Japonia, 83 în Coreea de Sud şi 47 pe insula Guam. Însă cea mai atractivă opţiune se poate dovedi a fi fostul inamic Vietnam, întrucât o astfel de alianţă le-ar oferi americanilor acces reînnoit la portul de mare adâncime al Cam Ranh Bay, cel mai mare din Asia, în contextul în care SUA şi-a pierdut accesul în Filipine. De câţiva ani, navele de război ale Statelor Unite au vizitat Vietnamul, ultima astfel de vizită a fost când  portavionul USS Theodore Roosevelt a aruncat ancora în portul Da Nang în martie 2020.  O nouă clauză din Cartea Albă a Apărării Naţionale din Vietnam (2019) relevă că Hanoiul va lua în considerare dezvoltarea relaţiilor militare necesare şi adecvate cu alte ţări”. SUA în mod sigur vor acces acolo dar  guvernul de la Hanoi va avea grijă să nu irite Beijingul: China este cel mai mare partener economic al Vietnamului care nu are vreun interes s-o transforme în duşman permanent. Vietnamul ocupă între 49 şi 51 de avanposturi, răspândite pe 27 de insule şi atoli în Marea Chinei de Sud. Acestea includ facilităţi construite pe 21 de stânci şi recife în Insulele Spratly. Insula Truong Sa este cea mai mare dintre cele 21 de stânci cu o suprafaţă de 15 hectare. Are un port mic şi o pistă de aviaţie de 1.200 de metri. Celelalte insule ale Vietnamului sunt în jur de opt hectare sau mai puţin. În concluzie, pare puţin probabil ca oricare dintre avanposturile şi rocile care aparţin Vietnamului, din arhipelagul de Insulele Spratly, să poată oferi o „bază de aprovizionare şi / sau oprire a navelor Marinei SUA care tranzitează zona, datorită infrastructurii şi locaţiei lor inadecvate. Vietnamul nu se va alinia cu Statele Unite împotriva Chinei şi este puţin probabil să închirieze portul de ape adânci dar în mod sigur va permite acostarea si realimentarea navelor americane.

În al şaptelea rând, continuă lupta sistemelor! Chiar dacă actualul conflict comercial cu SUA va fi rezolvat, chiar dacă statul chinez va importa mai multe boabe de soia şi alte produse agricole americane, disputa de principiu cu capitalismul de stat chinez rămâne nerezolvată. Administraţia americană pare foarte decisă să se asigure că Republica Populară Chineză îşi va respecta promisiunile şi obligaţiile asumate referitor la protecţia proprietăţii intelectuale şi la tratamentul corect aplicat firmelor străine în China iar dacă mecanismele de control americane vor semnala noi nereguli, nimic nu va putea opri SUA să impună oricând noi taxe vamale punitive împotriva Chinei. Pe 14 mai, preşedintele american Donald Trump a ameninţat că va rupe relaţia economică a Statelor Unite cu China. „Sunt multe lucruri pe care le-am putea face”, a declarat el pentru gazda Fox Business, Maria Bartiromo. „Am putea întrerupe întreaga relaţie. Dacă am face asta, ce s-ar întâmpla? Am economisi 500 de miliarde de dolari.


FOTO Shutterstock

Atât republicanii, cât şi democraţii sunt de acord că China s-a transformat dintr-un concurent într-un adversar şi poate chiar într-un inamic.  Întrucât tensiunile s-au înmulţit ca urmare a pandemiei coronavirusului, originară din China, şi pe care Beijingul a încercat iniţial să o ascundă, administraţia Trump a luat măsuri pentru a reduce relaţiile economice. Luna trecută, a direcţionat Federal Retirement Thrift Investment Board ( Consiliul Federal de Gestionare a Fondului de Pensii), care gestionează sute de miliarde de dolari ai pensionarilor americani, să stopeze investiţiile în companii chineze. De asemenea, Casa Albă a împiedicat producătorul chinez de telecomunicaţii Huawei să folosească tehnologia SUA pentru a proiecta sau produce echipamentele necesare pentru reţelele 5G. SUA a cerut Taiwan Semiconductor Manufacture, cel mai mare producător de chip-uri (circuite integrate) performante să renunţe la contractele cu Huawei. Firma produce 90% din circuitele folosite în telecomunicaţii în lume. Firma va deschide o fabrică în SUA şi a oprit onorarea comenzilor către Huawei. Fabrica chineză Semiconductor Manufaturing International Corportaion crede că, în calitate de producător de circuite integrate pentru telecomunicaţii, este cu 10 ani în urma taiwanezilor. Supravieţuirea Huawei este acum în joc.  După ce China a impus în Hong Kong noua lege de securitate naţională, preşedintele Trump a anunţat că va revoca privilegiile comerciale speciale ale teritoriului.

În al optulea rând Washingtonul a devenit obsedat de „decuplare” adică de ideea că Statele Unite şi China ar trebui să rupă lanţurile de aprovizionare complexe care le leagă între ele. În cazul în care Statele Unite nu vor „reloca” aceste lanţuri de aprovizionare în urma pandemiei, consilierul comercial al lui Trump, Peter Navarro, care a scris o carte numită ”Death by China” (Moarte cu ajutorul Chinei), a avertizat recent, ca SUA „se va scufunda în prăpastie” în cazul unei decuplări. Cu tot entuziasmul oficial al Administraţiei SUA referitor la decuplare, nu există un acord privind modul de a executa acest lucru. Ce însemnă decuplarea: poate înseamnă reducerea vulnerabilităţilor economice ale SUA sau poate înseamnă ca Statele Unite să fie mai puţin dependente de China din punct de vedere al producţiei de părţi componente. Transformarea oricăreia dintre aceste propuneri în politici eficiente ar necesita un nivel de cunoştinţe tehnice pe care nici guvernul american şi nici sectorul privat nu le au în acest moment. Riscul unei decuplări fără o cercetare atentă există.

Decuplarea ţărilor cu relaţii economice complexe este ca şi cum ai efectua o operaţie chirurgicală dificilă. Întâi trebuie să afli unde sunt organele vitale ale pacientului înainte de „începerea tăierile”. Administraţia Trump s-a aflat într-o poziţie similară în aprilie 2018, când a impus sancţiuni pentru gigantul rus al aluminiului Rusal Company ca represalii pentru interferenţa Moscovei în alegerile din 2016 din SUA. Rusal s-a dovedit a face un ”produs specializat din aluminiu”, care a fost vital pentru producătorii europeni de maşini, care, dintr-o dată, au trebuit să se îngrijoreze de plata unor amenzi mari dacă continuă să facă afaceri cu compania rusă. Întârzierea din industria automobilelor a presat în cele din urmă administraţia Trump să retragă sancţiunile. Factorii de decizie ai Statelor Unite fac acum o descoperire similară despre China: economia sa nu este un organism care poate fi uşor separat de economia globală, ci mai degrabă un geamăn siamez, conectat prin-un ţesut nervos, organe comune şi un sistem circulator comun.

Pandemia coronavirusului a evidenţiat vulnerabilităţile ascunse ale acestui sistem interconectat de lanţuri de aprovizionare, în special pentru echipamentele medicale şi produsele de tehnologie avansată. Tăierea greşită a lanţului de aprovizionare poate avea efecte neaşteptate, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Rusal. Şi apoi, doar tăierea nu este suficientă. Este de asemenea necesar să reconectezi lanţurile de aprovizionare în moduri care să le facă rezistente. Economia globală a devenit mult mai complexă şi mult mai interconectată în ultimele decenii, dar expertiza în politică externă a rămas în urmă. În timpul Războiului Rece, factorii de decizie care au lucrat la strategia nucleară au vorbit în mod regulat cu oamenii de ştiinţă din domeniul nuclear ei fiind cei care au înţeles funcţionarea sistemelor de arme desfăşurate în diferite silozuri nucleare.

Lanţurile de aprovizionare sunt aproape la fel de complexe precum fizica nucleară, dar cei care le studiază se angajează rar în discuţii cu factorii de decizie.Rezultatul este că liderii actuali se confruntă acum cu o dilemă similară cu cea a chirurgilor în zorii epocii medicinei moderne: cererea presantă de a remedia problemele, dar cunoaşterea limitată a modului de a face acest lucru. Conducătorii din ziua de astăzi pot înţelege vag că unele relaţii economice care par sănătoase au devenit periculoase şi unele chiar adevărate cangrene. Se ştie oare care relaţii ar trebui salvate, care ar trebui să fie întrerupte şi care ar trebui să fie reorganizate? Nu se ştie precis! În mod cert reconstrucţia, la nivelul sec XXI, a relaţiei Transatlantice şi încheierea unui acord economic şi comercial între UE şi SUA ar da un răspuns pozitiv pentru recrearea lanţurilor economice viabile şi decuplarea de China. Deocamdată se lucrează cu „fierăstrăul de tăiat oase” şi cu „rugăciuni” şi de o parte şi de cealaltă a Atlanticului!

PS două portavioane americane Ronald Reagan şi Nimitz au navigat în Marea Chinei de Sud pentru ceea ce oficialii armatei americane au descris drept o operaţiune de libertate a navigaţiei în timp ce militarii chinezi efectuau exerciţii în apropiere. Potrivit unei declaraţii a Flotei a-VII-a a Marinei SUA ele s-au desfăşurat „în sprijinul unui Indo-Pacific liber şi deschis” şi au implicat exerciţii pentru a îmbunătăţi apărarea aeriană şi atacurile cu rachete pe distanţe lungi în „o zonă de operaţii cu evoluţie rapidă”. Desfăşurarea unui portavion american şi a forţei sale de atac este adesea folosită ca semnal pentru a descuraja adversarii. Desfăşurarea a două portavioane simultan este recunoscută ca un spectacol semnificativ de forţă: în 2016, Secretarul Apărării de atunci Ashton B. Carter a vizitat cele două portavioane care traversau Marea Chinei de Sud ca aducere aminte a angajamentului de securitate al Statelor Unite ale Americii pentru aliaţii din regiune. Autorităţile maritime chineze au declarat la sfârşitul lunii iunie că o porţiune a Mării Chinei de Sud în jurul insulelor Paracel - numite Insulele Xisha în chineză - va fi în afara limitelor altor nave pentru primele cinci zile ale lunii iulie, în timp ce acolo vor avea loc exerciţii militare chineze. Guvernul chinez nu a avut nicio reacţie publică imediată la anunţul despre cele două portavioane americane, dar cel mai puţin probabil este ca Beijingul să perceapă că patrualrea a fost doar o coincidenţă. Statele Unite şi China au efectuat simultan manevre militare în zona disputată a Mării Chinei de Sud.


[1] Teamă de "linia roşie": pentru următorii doi ani, guvernul de la Beijing are nevoie de o creştere de 6,3% pe an pentru a-şi atinge obiectivul de a dubla PIB-ul şi veniturile cetăţenilor între 2010 şi 2020. Este vorba deci de o linie roşie sub care nu are voie să scadă creşterea economică. Acest lucru este necesar şi pentru a asigura locurile de muncă pentru un număr record de absolvenţi ai universităţilor chineze. Creşterea şomajului este o grijă serioasă pentru guvern. În 2018, piaţa muncii din China a dat dovadă de stabilitate: au fost create 13,6 milioane de noi locuri de muncă urbane, depăşind lejer angajamentul statului de a crea 10 milioane de noi joburi. Între timp, se înmulţesc relatările potrivit cărora piaţa chineză a muncii ar reduce serios turaţia. Guvernul se aşteaptă ca 15 milioane de chinezi să caute un loc de muncă la oraş. În plus, în 2019 au fost disponibili pe piaţa muncii un număr record de 8,3 milioane de absolvenţi de facultăţi, potrivit experţilor economici de la Merics.

[2] Hoţii cibernetici, sponsorizaţi de guvernul chinez, au furat sute de gigabyte de date sensibile referitoare la programele de război ale submarinelor marinei SUA date furate de la un antreprenor guvernamental la începutul anului 2018. Detaliile au fost confirmate oficial. Hackerii au preluat „614 gigabyte de materiale referitoare la un proiect secret cunoscut sub numele de Sea Dragon, precum date ale senzorilor, informaţii despre camera submarină referitoare la sistemele criptografice şi biblioteca de război electronică a unităţii de dezvoltare a submarinului Marinei. Datele sunt descrise în poveste ca fiind sensibile, dar nu sunt clasificate. O preocupare deosebită este informaţia legată de programul de rachete anti-navă Sea Dragon, un proiect al Oficiului de Capabilităţi Strategice al Pentagonului, dezvoltat de constructorul de submarine General Dynamics Electric Boat.

[3] Geneza programului de dezvoltare are legătură cu trecutul relativ recent al Iranului, când Teheranul a trebuit să găsească o soluţie militară de răspuns Irakului condus de Sadam Hussein, în războiul sângeros care a durat aproape un deceniu şi în care Irakul a beneficiat de sprijinul URSS, Franţei şi al majorităţii ţărilor arabe din Golf (protejate, la rândul lor, de SUA în „războiul tancurilor petroliere”). Atunci, pentru a răspunde atacurilor irakiene asupra oraşelor sale, Iranul a achiziţionat, din Siria, rachete Scud cu care a replicat prin atacuri asupra oraşelor irakiene.

[4] Iranul are trei clase de rachete mai importante, rachete balistice cu rază scurtă de acţiune, SRBM, rachete balistice cu rază medie de acţiune, MRBM, şi rachete de croazieră lansate de la sol, LACM:  1) o gamă largă de rachete balistice tactice, cu raze de până la 100 km, folosite în mod curent de către proxi săi din regiune în atacuri asupra Israelului; 2) rachete pentru lansarea sateliţilor (SLV); 3) rachete anti-navă, dintre care cea mai eficientă este racheta de provenienţă chineză C-802 (cu care Hezbollah a lovit o corvetă israeliană din clasa Sa’ar 5 în 2006).De menţionat, unele dintre rachete balistice au capacitatea de a transporta încărcătură nucleară (dar pe care Iranul nu le are, încă). Oricum, Iranul lucrează la creşterea preciziei, cu ruşii, astfel încât efectul la ţintă să fie maximizat, chiar şi cu o încărcătură convenţională(vezi ultimele lovituri la bazele americane din Irak). Rachetele balistice MRBM iraniene au raze între 1300 km şi 2000 km, putând lovi obiective în întreaga regiune a Orientului Mijlociu, inclusiv Israel, până în partea sud-estică a Europei. Acestea sunt în principal, racheta Shahab 36 (cu rază de acţiune de 1.300 km) şi variantele sale, Emad (cu rază de acţiune de 1.700 km) şi Ghadr 1 (cu rază de acţiune de 1.950 km), precum şi Sejjil7 (cu rază de acţiune de 2.000 km) şi Khorramshah (cu rază de acţiune 2.000 km, în dezvoltare).

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

31 Comentarii

Victor Nagy
7.07.2020, 10:01:33

„„Beijingul a făcut progrese enorme în domeniul militar în ultimii ani, parţial din cauza legislaţiei interne care forţează partenerii străini să dezvăluie secretele tehnice la schimb cu accesul pe piaţa imensă a Chinei. Ca rezultat al „achiziţionării tehnologiei prin orice mijloace”, China este acum vârf de lance într-o arie diversă de domenii economice ” O fi adevărat ?

0 (8 voturi)
Lucifer
7.07.2020, 11:02:33

Mda, "Europa noastră" în frunte cu Germania şi Franţa se depărtează tot mai mult de SUA+UK+NATO în ideea practicării unei politici de "mare putere" la concurenţă tocmai cu binefăcătorul ei istoric SUA-UK care au salvat-o în două războaie mondiale şi au câştigat( SUA+UK) "războiul rece" din care Europa de Vest a fost principalul beneficiar. Capul răutăţilor este Germania aliată cu Franţa, care deja vor să tragă după interesele lor ÎNTREAGA UE contra SUA+UK+NATO. Adversitatea SUA-China este normală, mai ales că China a devenit a doua putere economică şi militară mondială. Este vorba de o hegemonie mondială, dar şi de o luptă ideologică între capitalismul comunist al Chinei şi capitalismul democratic al SUA. Dacă SUA+UK, China şi Germania+Franţa s-au poziţionat deja, rămân câteva mari necunoscute: Rusia, Japonia, India şi alte ţări asiatice ca Filipine, Vietnam, Indonezia, etc. Să nu neglijăm aici nici Commonwealt-ul britanic. Pentru ţările din Estul Europei situaţia devine critică. În curând vor trebui să se decidă: SUA+UK SAU Germania+Franţa. Iar problema lor esenţială este cine acordă "garanţii de securitate" în contra unei Rusii din ce în ce mai agresive şi curtată de toţi( de Europa de Vest, de China, de Turcia, etc). Dar şi Rusia va trebui să opteze, trebuie să se lege de cineva. Ar vrea cu Europa de Vest contra SUA, dar asta nu i se va permite de SUA. Relaţia cu China nu poate fi sigură din cauza unei părţi din Siberia, un diferend istoric Rusia-China pentru care s-au purtat şi războaie. Vom vedea o apropiere SUA+UK cu Rusia? Este posibil. Constatăm că SUA se întăreşte în Estul Europei, poate nu ca să se bată cu Rusia, ci pentru o eventuală colaborare.... Pentru ţările din Estul Europei situaţia devine critică fiindcă vor trebui să aleagă: dezvoltare economică cu Germania+Franţa SAU securitate cu SUA+UK+NATO.

+4 (8 voturi)
Victor Nagy
7.07.2020, 12:24:21

„ Vom vedea o apropiere SUA+UK cu Rusia? ” Posibil , dar peste câteva decenii ..... după ce abuzurile „ lumii civilizate ” din ultimii 30 de ani ... vor fi uitate de ruși . Cel puțin o perioadă ...... 20--30 de ani .....Rusia va fi ..... „ greutatea decisivă ” care va determina echibrul / înclinarea balanței geo- strategice .prin capacitatea militară și resurse strategice .

0 (6 voturi)
DoaroOpinie!
7.07.2020, 11:07:29

Germania, dar mai ales UE, trebuie sa se pozitioneze categoric de partea progresului, deci de partea Chinei! In plus UE trebuie sa scape odata pentru totdeauna de bocancul odiosului ocupant, SUA!

-6 (16 voturi)
ion damian
7.07.2020, 11:18:39

portavionul se vede,dar nu se vad avioanele !

+3 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (31)