Asia

articolul anterior articolul urmator

Identitatea naţională în Hong Kong şi securitatea naţională a Chinei

2
21 Dec 2021 07:02:31
Centrul de studii sino-ruse
Alegeril locale la Hong Kong (decembrie 2021). Sursa: New York Times.
Alegeril locale la Hong Kong (decembrie 2021). Sursa: New York Times.

Introducere. Hong Kong este un teritoriu care cuprinde mai multe insule, o peninsulă şi ceea ce se numesc „Noile Teritorii”, aflat în sud-estul Chinei, cu ieşire la Marea Chinei de Sud.

Oarecum asemănător cu Taiwanul, acesta nu reprezintă pentru România o zonă foarte importantă din punct de vedere strategic sau geopolitic, cu toate acestea el a reprezentat un punct fierbinte al relaţiilor internaţionale şi, deşi statutul acestuia este mult mai bine definit decât al Taiwanului, reprezintă încă un punct tensionat la marginea Chinei şi un foarte important hub economic şi financiar. 

În acest articol vom încerca să aruncăm un pic de lumină, după modelul articolului despre Taiwan, asupra istoricului scurt al acestei zone şi asupra percepţiei controversate a identităţii naţionale de acolo. 

Sursa: geology.com 
 
Scurt istoric. Se poate spune că zona Hong Kong a făcut parte din Imperiul Qin încă de dinaintea erei noastre, când în zonă erau aşezări care se ocupau în special cu pescuitul. Hong Kong reprezintă amintirea unei perioade dureroase pentru China, făcând trimitere la cele două Războaie ale Opiului pe care Imperiul Chinez le-a pierdut în faţa Imperiului Britanic şi în faţa Imperiului Francez (în cel de-al doilea Război al Opiului), la mijlocul secolului al XIX-lea. 
 
În primul Război al Opiului, China a pierdut către Imperiul Britanic insula Hong Kong, în cel de-al doilea a pierdut şi Peninsula Kowloon, de lângă insula Hong Kong, fiind încorporată acestei colonii britanice. De asemenea, din cauza celui de-al doilea Război al Opiului, a pierdut şi în faţa Imperiului Ţarist zone extinse din nord-estul şi nord-vestul Imperiului Chinez. În 1898 a fost semnată încă o convenţie prin care Imperiului Britanic îi erau cedate pentru o perioadă de 99 de ani Noile Teritorii, adică în jur de 200 de insule şi teritoriul din nordul Peninsulei Kowloon până la râul Sham Chun, care a ajuns să reprezinte cea mai mare parte a coloniei britanice Hong Kong. Acestea de mai sus sunt de altfel şi cele trei zone principale ale fostei colonii Hong Kong, actuala Regiune Administrativă Specială Hong Kong a Republicii Populare Chineze. 
 
Începând de la sfârşitul lui 1941 şi până la mijlocul lui 1945, Hong Kong a aparţinut Japoniei, înregistrându-se aici o scădere a populaţiei cu peste 50%. După ce a fost eliberat de forţe armate britanice şi chineze, în 1945, Hong Kong a cunoscut un important aflux de imigranţi din China, în special după preluarea puterii de către comunişti, în 1949, foarte mulţi refugiindu-se aici. De asemenea, un alt important aflux de refugiaţi din China a avut loc în timpul politicilor Marelui Salt Înainte al lui Mao între 1958-1962, care au generat foamete şi importante tulburări sociale în China. 
 
În 1997, la 99 de ani după semnarea convenţiei amintite mai sus, pe 1 iulie, la miezul nopţii, Marea Britanie a înapoiat Hong Kong Chinei, după principiul „o ţară, două sisteme”, aceasta însemnând faptul că Hong Kong îşi putea păstra anumite libertăţi democratice care nu se găseau în restul Chinei, ca de exemplu libera exprimare şi dreptul de a se întruni liber, un sistem judiciar independent şi altele.  
 
Context actual. Actualmente, Hong Kong aparţine Chinei, după politica „un stat, două sisteme”, sub numele de Regiunea Administrativă Specială Hong Kong a Republicii Populare Chineze, putând să se administreze singură pentru cel puţin 50 de ani. 
 
Steagul Regiunii Administrative Speciale Hong Kong, alături de cel al Republicii Populare Chineze. Sursa: South China Morning Post 
 
În 1990, în urma unor consultări britanico-chineze, China a adoptat Legea de Bază (The Basic Law), care va funcţiona ca un fel de constituţie a Regiunii Administrative Speciale Hong Kong, intrând în vigoare pe 1 iulie 1997. Această lege a fost salutată de către cei pro-China drept o încununare a democraţiei în China, în timp ce blocul pro-democratic a criticat-o ca nefiind îndeajuns de democratică. 
 
Proteste 2003. Posibila aplicare a Articolului 23 din Legea de Bază face din acest articol una dintre chestiunile cele mai tensionate între Beijing şi Hong Kong, de la preluarea fostei colonii de către China. Acest articol prevede că „Regiunea Administrativă Specială Hong Kong va constitui de una singură legi care să interzică orice acte de trădare, secesiune, revoltă, subversiune împotriva Guvernului Central al Poporului, sau furtul de secrete de stat, să interzică organizaţiilor politice sau organismelor străine de la a întreprinde activităţi politice în Regiune şi să interzică organizaţiilor politice sau organismelor din Regiune să stabilească legături cu organizaţii politice sau organisme străine.” Singura încercare de aplicare a acestui articol a avut loc în 2003, când şeful executivului Tung Chee-hwa a fost nevoit să abandoneze aplicarea acestui articol în urma unor proteste de stradă care au adunat mai mult de 500.000 de participanţi. 

Proteste 2003. Sursa foto: South China Morning Post  
 
Proteste 2019-2020. De curând, însă, Secretarul pentru Securitate din Hong Kong Chris, Tang Ping-keung, a declarat că, din cauza „unei vădite creşteri a activităţilor de spionaj de către grupări la nivel de stat”, timpul este mai potrivit ca niciodată pentru punerea în aplicare a acestui Articol 23. De asemenea, acesta a pus amplele proteste din 2019 pe seama acestor agenţii de spionaj străine. Aceste proteste din 2019-2020, care, conform organizatorilor, au reuşit să adune în perioadele de vârf până la 1,7 milioane de protestatari, au fost stârnite de o lege care ar fi facilitat extrădarea către China a unor persoane din Hong Kong, lege care a fost până la urmă retrasă. Mulţi dintre liderii protestelor pentru democraţie din 2019-2020 au fost deja condamnaţi la închisoare, iar unii oameni de afaceri care au susţinut protestele spun că au fost hărţuiţi de autorităţi, iar acum sunt obligaţi să închidă magazinele din Hong Kong. Biroul politic al Chinei în Hong Kong (HKMAO) a catalogat protestatarii drept un „virus politic”. 

Protestatari din Hong Kong în 2019 afişează steaguri ale SUA. Sursa foto: South China Morning Post 
 
În răspuns la aceste proteste, Beijing a impus rapid în iunie 2020 o Lege a Securităţii Naţionale în Hong Kong, în virtutea căreia deja au început să apară condamnări, de curând un student de 20 de ani fiind cea mai tânără persoană condamnată conform prevederilor acestei legi. Legea a fost descrisă de către unii oficiali chinezi ca fiind o „a doua revenire” a Hong Kong-ului la China şi un instrument de ştergere a influenţelor occidentale şi a unor valori liberale periculoase. Această Lege a Securităţii Naţionale impusă de la Beijing însă nu este îndeajuns pentru oficialităţile chineze, pentru că nu incriminează toate faptele descrise în Articolul 23, tocmai de aceea membrii executivului din Hong Kong se pregătesc şi de punerea în aplicare a acestui articol, după cum am arătat mai sus. 
 
Nu mai departe de martie 2021, Beijingul a adus amendamente Anexelor I şi II ale Legii de Bază, în urma a ceea ce mulţi au considerat încă o restricţionare a democraţiei, candidaţii la funcţii legislative urmând a fi verificaţi şi se pare că mai puţini candidaţi urmează a fi votaţi în mod direct de către populaţie. Şi Consiliul European a emis o declaraţie exprimând îngrijorare referitoare la aceste schimbări, prin care „regretă că libertăţile fundamentale, principiile democratice şi pluralismul politic care sunt esenţiale pentru identitatea şi prosperitatea Hong Kong-ului se află sub o presiune crescândă din partea autorităţilor.” 
 
Identitatea naţională. Din cele prezentate mai sus se poate observa cum, asemănător cazului Taiwan (analiza aici), aici nu se pune problema identităţii naţionale în termeni obişnuiţi. Nu se pune problema ca vasta majoritate a cetăţenilor celor două zone, respectiv Hong Kong şi Taiwan, să nu fie descendenţii unor etnici chinezi, după cum nu se pune nici problema ca din punct de vedere istoric cele două zone să nu fi aparţinut în mod relevant Imperiului Chinez. Ci problema adevărată este ai cărei Chine se consideră aceştia ca aparţinând. Să nu uităm că foarte mulţi dintre ei sunt descendenţii unor etnici chinezi care au fugit de represiunile regimului comunist chinez, la instaurarea acestuia, şi de politicile lui Mao Zedong care au urmat. Deci statisticile referitoare la identitatea naţională care au fost prezentate în cazul Taiwanului şi cele care vor fi prezentate aici pentru Hong Kong pot fi interpretate ca un refuz al acestor cetăţeni de a fi consideraţi ca aparţinând Republicii Populare Chineze, nu etniei chineze sau arealului cultural chinez, adică identitatea lor naţională nu este Republica Populară Chineză şi asta vor ei să evidenţieze. Tocmai de aceea avem această ambivalenţă identitară taiwanez-chinez, „hongkonghez”-chinez, aici identitatea locală căpătând dimensiunile unei identităţi naţionale poate pentru a contrabalansa asimilarea lor la Republica Populară Chineză, la ideologia acesteia şi regimul ei comunist. 
 
Desigur, de pe partea cealaltă, de la Beijing, se invocă adesea amestecul unor „agenţii de spionaj străine” în „afacerile interne” ale Chinei, după cum am arătat mai sus, amestecul Occidentului, al Japoniei etc. Sigur că ar fi naiv să considerăm că aceste amestecuri străine nu au loc, dar la fel de naiv ar fi să presupunem că toate aceste probleme din aceste zone sunt doar rezultatul acestor intrigi străine, iar cetăţenii nu văd şi nu simt presiunile şi pericolele mâinii de fier a Republicii Populare Chineze şi a partidului comunist de acolo, aceleaşi care le-au alungat aici multora dintre ei strămoşii din China continentală, în primul rând. 
 
Totuşi, ce este mai exact această identitate naţională despre care se discută? De la unele teorii cum că identitatea naţională nu ar fi decât o „imaginaţie” a unei „comunităţi imaginate”, adică naţiunea, după cum considera Benedict Anderson, sau teoria lui Ernest Gellner care considera că naţiunea nu este o comunitate imaginată, dar le considera drept simple consecinţe ale modernizării, produse ale naţionalismului, spunând că „naţionalismul nu este deşteptarea naţiunilor la conştiinţa de sine; el inventează naţiuni acolo unde ele nu există”, ajungem până la unele teorii mai echilibrate, ca cea a lui Anthony Smith, conform căreia naţiunile nu pot fi simple imaginaţii sau invenţii, ele se bazează pe o identitate comună premergătoare, sunt în strânsă legătură cu dimensiunea etnică, un mit al obârşiei comune, o patrie ancestrală, şi chiar dacă au fost catalizate în epoca modernă, aceasta nu înseamnă că sunt inventate şi că nu au o dimensiune de o anumită continuitate istorică.  
 
De asemenea, se face o distincţie în aria conceptuală între „naţiune civică” şi „naţiune etnică”, la primele accentul autoidentificării se pune pe adeziunea, pe crezul în cadrul legal care guvernează un stat, în al doilea caz criteriul principal fiind obârşia comună şi teritoriul comun. Vom vedea în continuare dacă nu cumva există o modalitate diferită în care se înţelege identitatea naţională la populaţia din Hong Kong şi la Beijing. Dacă nu cumva primii au un înţeles mai degrabă civic al identităţii naţionale, în timp ce ultimii mizează pe înţelesul etnic al acesteia în urmărirea unor scopuri geopolitice, strategice şi economice foarte bine conturate. De asemenea, am văzut mai sus ce rol joacă şi istoria în aceste relaţii uneori complicate şi deloc lipsite de tensiune. 
 
Un alt lucru demn de reţinut este faptul că identitatea naţională nu este complet stabilă, imuabilă, ci este fragilă, dinamică, uneori incoerentă, putând fi susceptibilă la manipulări şi  deformări (un exemplu foarte bun aici, apropiat nouă, este identitatea „moldovenească” inventată de Stalin). Din cauza legăturii acesteia cu securitatea naţională, rezultă şi mai mult importanţa acestei dimensiuni care, după cum am spus, este fluctuantă. 
 
Identitatea etnică. Revenind la identitatea în Hong Kong, din acest studiu al Universităţii din Hong Kong de la jumătatea anului 2019 observăm cum identitatea etnică de „hongkonghez” + „hongkonghez” în China era asumată de 76,3% din populaţie, în timp ce identitatea de chinez + chinez în Hong Kong reprezenta o opţiune pentru 23,2% din populaţie. Iar trendul este în creştere pentru identitatea de „hongkonghez” şi de scădere pentru cea de chinez, după ce între anii 2003-2008 au fost aproape la egalitate, în această perioadă cele două intercalându-se ca opţiune de pe primul loc. Iată că, în mod oarecum surprinzător, sau poate deloc surprinzător dacă privim prin prisma politicilor duse de China aici, identitatea de „hongkonghez” era mai mare în 2019 decât era în 1997, la preluarea Hong Kong-ului de către China.  
 
 
Sursa: Universitatea din Hong Kong  
 
Din acelaşi studiu, aflăm dintr-un articol că la întrebarea dacă sunt mândri că sunt cetăţeni ai Chinei, 71% au spus „nu”, iar 27% au spus „da”. Ceea ce este poate şi mai îngrijorător pentru China este că la grupa de vârstă 18-29 de ani răspunsul a fost de 90% „nu”. Desigur, aceste rezultate trebuie puse în context cu amplele proteste din 2019 menţionate mai sus, dar chiar şi aşa, aceasta arată că politicile duse de Beijing în zonă au un preţ. Desigur, un preţ pe care se pare că deocamdată Beijingul se arată a fi dispus să îl plătească.  
 
Dintr-un alt studiu, de data aceasta al Institutului de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong, de la sfârşitul anului trecut, vedem cum stau lucrurile în ceea ce priveşte modul în care îşi concep identitatea din punct de vedere etnic cetăţenii din Hong Kong din punctul de vedere al dihotomiei „hongkonghez” – chinez, cu 69%, în scădere deci, considerându-se în sensul larg al cuvântului „hongkonghezi”, în creştere la 29% chinezi şi 38% cu o identitate mixtă. 
 
Sursa: Hong Kong Public Opinion Research Institute 
 
Dintr-un studiu din anul 2021 al aceluiaşi Institut de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong, vedem cum identitatea de „hongkonghez” ca medie este în uşoară creştere, până la 72,5%, cu cea a tinerilor între 18-29 de ani fiind la 88,9%, iar identitatea de chinez este în uşoară scădere, până la 26,4%. 
 
 
Sursa: Institutul de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong 
 
Sursa: Institutul de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong 
 
Identitatea lingvistică. Limbile oficiale în Hong Kong sunt chineza şi engleza, deşi nu se specifică exact ce variantă a limbii chineze este cea oficială. Dar, destul de interesant, în timp ce în China continentală varianta oficială este Putonghua (mandarina standard), în Hong Kong limba chineză oficială este de facto cantoneza (Guangzhou), vorbită cel mai adesea de 88,9% din populaţie. Engleza este limba cel mai des vorbită de 4,3%, în timp ce Putonghua (mandarina standard), oficială în China continentală, de doar 1,9%. Desigur, foarte mulţi locuitori sunt bilingvi sau chiar trilingvi. 
 
Toate acestea, deşi par detalii neglijabile, pentru că vorbim până la urmă despre dialecte ale limbii chineze, contribuie totuşi la întărirea unui sentiment de identitate locală diferită faţă de restul Chinei, care, atunci când avem nemulţumiri, condiţii interne specifice, pot creşte până la a fi asumate drept parte a unei identităţi naţionale diferite. Ceea ce şi pare că ar putea fi cazul, dacă ne uităm la progresul identităţii de „hongkonghez” de după 1997. 
 
Identitatea civică 
 
a) Unul dintre cele mai importante simboluri ale identităţii civice este moneda. Iar în Hong Kong moneda oficială nu este yuanul renminbi, moneda oficială a Chinei, ci moneda oficială este dolarul Hong Kong
 
b) De asemenea, între Hong Kong şi China continentală avem o graniţă, cu controale vamale. Hong Kong şi-a închis graniţele pentru non-rezidenţi de la începutul lui 2020, de curând le-a deschis parţial, cu o carantinare îndelungată a vizitatorilor, iar toate acestea i-au afectat serios poziţia de poate cel mai mare hub financiar al Asiei. Şeful executivului din Hong Kong, care nu este ales în mod direct de locuitori, ci este impus în mod indirect de China, prin cotele repartizate diferitelor categorii sociale şi economice care compun corpul unui comitet de 1.500 de votanţi, şi nu numai, Carrie Lam, a declarat că cel mai important lucru este să se deschidă în primul rând graniţa cu China continentală, nu cu restul lumii. 
 
c) Acest comitet care alege şeful executivului este profund controversat, considerat antidemocratic şi a generat ample proteste în 2014 (Revoluţia umbrelelor galbene). Anterior, China promisese că locuitorii din Hong Kong îşi vor putea alege liberi şeful executivului, prin vot popular, cel târziu din 2017, lucru care nu s-a mai materializat.  

8 protestatari pro-democraţie, cu feţele acoperite. Sursa foto: Alex Hofford/EPA via The Guardian 
 
De exemplu, dintr-un articol al The Guardian aflăm că din corpul comitetului de 1.500 de votanţi, sectorul agriculturii şi pescuitului are 60 de votanţi, deşi reprezintă 0,1% din economia Hong Kong-ului, în timp ce sectorul financiar şi al asigurărilor au împreună 47 de votanţi. 
 
d) O altă lovitură puternică dată partidelor pro-democraţie şi susţinătorilor acestora a fost faptul că, pe baza noii Legi a Securităţii Naţionale adoptată în 2020, majoritatea candidaţilor pro-democraţie pentru Consiliul Legislativ au fost deja arestaţi pentru „subversiune”. Scopul Beijingului, deseori repetat, este acela ca doar „patrioţii” să guverneze Hong Kong. Patrioţi în accepţiunea Beijingului, desigur, pentru că locuitorii Hong Kong-ului nu au dreptul la vot universal în adevăratul sens al cuvântului. 
 
e) Este limpede de observat cum, chiar şi din prezentarea de mai sus foarte pe scurt a unor masive proteste care au zguduit societatea din Hong Kong, aceste vaste proteste civile, cu sute de mii de participanţi, chiar milioane, uneori, dintr-o populaţie de circa 7,5 milioane de locuitori, reprezintă o altă dimensiune fundamentală a identităţii civice din Hong Kong. 
 
f) Un alt indicator demn de luat în seamă este numărul foarte mare al tinerilor între 15 şi 30 de ani care ar vrea să părăsească oraşul, adică 60% dintre aceştia, în timp ce „indicele de optimism în privinţa viitorului Hong Kong-ului” era de 2,95 din 10. Cu siguranţă se poate face o corelare aici cu procentul de 90% al tinerilor care nu sunt mândri că sunt cetăţeni ai Chinei şi cu protestele masive din 2019-2020, dar şi din anii anteriori, deşi aici nesiguranţa economică şi pandemia joacă un rol important şi ele. Având în vedere această tendinţă, având în vedere şi unele politici recente ale executivelor de la Beijing şi Hong Kong care au afectat foarte mult mediul de afaceri local, perspectivele economice ale zonei, având în vedere implicarea hotărâtă a tinerilor în protestele stradale, dar şi identitatea lor de aproape 90% „hongkongheză” în loc de chineză, o întrebare pertinentă ar fi dacă nu cumva la Beijing ar fi de fapt privită cu ochi buni plecarea acestor tineri de aici, emigrarea lor definitivă din Hong Kong. 
 
Geopolitica vaccinurilor. În Hong Kong sunt două vaccinuri autorizate, cel de la Pfizer/BioNTech, distribuit în exclusivitate în Hong Kong, Macao şi Taiwan de către o companie chinezească, Fosun Pharma, sub numele de Comirnaty, şi Sinovac CoronaVac produs de China. De notat faptul că vaccinul produs de Pfizer BioNTech încă nu este avizat pentru a fi folosit şi în China continentală. 
 
Din cauza unei acute lipse de încredere în autorităţi, alimentată de desele schimbări încercate în privinţa Legii de Bază şi a altor libertăţi cetăţeneşti, în urma deselor proteste de amploare, dar şi a înăbuşirii acestora şi a politicilor dure de pedepsire a liderilor opozanţi, începutul campaniei de vaccinare în Hong Kong a decurs lent, cu o mare reticenţă din partea populaţiei. 
 
În martie, China a anunţat că străinii care vor să obţină vize din Hong Kong pentru a putea intra în China continentală vor avea de înfruntat mai puţine probleme birocratice dacă vor fi vaccinaţi cu vaccinuri chinezeşti. În urma acestui anunţ, deja în aprilie avem mai mulţi oameni de afaceri sau simpli cetăţeni care s-au vaccinat cu Sinovac doar pentru a putea călători în China. De exemplu, un fost preşedinte al Sindicatului Doctorilor din Hong Kong a declarat că, dintre cei vaccinaţi de el cu Sinovac, aproximativ 30% au făcut vaccinul pentru a putea călători mai uşor în China continentală. Deci această măsură de la Beijing este una care a avut un impact imediat. 
 
În următoarele două capturi de ecran, în ciuda măsurilor întreprinse de China, putem observa la 1 decembrie 2021 diferenţa între cei care au ales să se vaccineze cu cel puţin o doză sau ambele din vaccinul chinezesc produs de Sinovac, respectiv 1.736.044 de cetăţeni, în comparaţie cu cei care au ales vaccinul produs de Pfizer/BioNTech, adică 3.022.208, aceste cifre cumulate reprezentând circa 70% din populaţia eligibilă a fi vaccinată în Hong Kong. 
   
 
Numărul de doze administrate din vaccinul chinezesc produs de Sinovac şi numărul de doze din vaccinul produs de Pfizer/BioNTech, la 01.12.2021. Sursa: Hong Kong Government via South China Morning Post 
 
Identitatea naţională în Hong Kong şi securitatea naţională a Chinei. După cum am arătat şi în articolul despre Taiwan (aici), identitatea naţională poate fi şi o problemă de securitate naţională. Întrebarea este: identitatea naţională din Hong Kong este privită de la Beijing drept o problemă de securitate naţională?  
 
Fără îndoială că da, fie şi doar uitându-ne la declaraţiile de mai sus, conform cărora noua Lege a Securităţii Naţionale pentru Hong Kong a reprezentat „o a doua revenire” la China, fie şi doar privind insistenţele asupra Articolului 23 din Legea de Bază, retorica potrivit căreia Hong Kong-ul trebuie condus de „patrioţi” şi doar Beijingul ştie care sunt aceştia, încarcerarea liderilor opoziţiei sau acuzele de activităţi ale serviciilor secrete străine în zonă (îndreptăţite sau nu, nu aceasta este problema, ci aici contează retorica şi importanţa acordată acestora - într-o zonă care nu ar avea repercusiuni pentru securitatea naţională, astfel de activităţi străine cu siguranţă nu ar fi privite cu atâta îngrijorare - pe de altă parte, din nou, într-o zonă fără importanţă pentru securitatea naţională, astfel de acţiuni străine în primul rând poate nici nu ar apărea), sau fie şi doar uitându-ne la procentul uriaş al tinerilor (cu identitate „hongkongheză” în procent de aproape 90%) care vor să părăsească zona, situaţie care pare să nu îngrijoreze prea mult Beijingul, ci poate dimpotrivă (pe undeva, un pic asemănător cu ceea ce s-a întâmplat şi în România în ultimii zeci de ani). În acest sens, opinia bazată pe adevăr istoric, dar cinică în context, a unui profesor de sociologie de la Education University din Hong Kong, Stephen Chiu, conform căruia acest număr foarte mare de tineri care vor să plece nu reprezintă o problemă prea mare, pentru că Hong Kong a mai cunoscut emigrări în masă în trecut, nu este exclus să fie împărtăşită cu o oarecare uşurare şi de la Beijing. 
 
Concluzii. Trebuie să înţelegem că situaţia din Hong Kong reprezintă pentru Taiwan exemplificarea unui precedent a ceea ce se întâmplă în urma unei unificări cu China. Presiunile şi schimbările continue asupra sistemului democratic din Hong Kong, în ciuda asigurărilor că aceasta nu se va întâmpla, impunerea cu o mână de fier a politicilor comuniste de la Beijing, îngrădirea libertăţii de exprimare, pedepsirea celor cu păreri dizidente, cu siguranţă nu sunt trecute cu vederea în Taiwan şi îi fac chiar şi pe cei care şi-ar dori unificarea să se gândească de două ori înainte. Într-un fel, se poate spune că pe cât de abil reuşeşte China să îşi apropie Taiwanul şi zona ASEAN din punct de vedere economic, pe atât de mult îi îndepărtează prin felul în care îşi impune politicile în Hong Kong. 
 
Acum se pot pune două întrebări: 
 
  1. China s-a grăbit cu impunerea unor astfel de politici în Hong Kong, înainte să fi putut eventual să rezolve şi situaţia cu Taiwanul? 
  2. Sau acesta este Beijingul care se „reţine” în Hong Kong, respectiv aceasta este politica dusă „cu mănuşi” de China, căci politicile sale ar fi fost mai dure dacă ar fi reuşit cumva înainte şi alipirea Taiwanului? 
 
Iar dacă va fi să fie, cum va fi China ca lider în Asia? Iată o întrebare fundamentală care frământă toate guvernele din zona ASEAN, Indochina şi Indo-Pacific, iar felul în care China tratează Hong Kong poate fi considerat de către unele state din zonă ca fiind un fel de avanpremieră, contribuind din plin la dilema în care se află acestea - dezvoltare economică versus securitate. 
 
Articol de Matei Blănaru, doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI. 
***
Acest material face parte dintr-un proiect ce este finanţat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A.  ​Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/ autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Stengaru Cosmin
21.12.2021, 12:32:43

........... Un articol evident manipulator ... si totusi de apreciat , prin calitatea mult mai subtila a manipularii . As vrea sa zic manipulare aproape ruseasca , desi este departede calitatea acesteia , dar in acelasi timp mult superioara calitativ manipularilor Americane , care sunt de-a dreptul badaranii . Conducerea "Centrului de studii sino-ruse" ar trebui sa-si trimita "specialistii" la Moscova pentru scolarizare .

-2 (2 voturi)
OmTacut2
22.12.2021, 01:41:07

Asa mai zic si eu articol bine scris.

Modifică Setările