Interesele Chinei în Orientul Mijlociu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vizită a preşedintelui chinez Xi Jinping în Iran   Foto: International Business Times
Vizită a preşedintelui chinez Xi Jinping în Iran   Foto: International Business Times

Economia chineză este din ce în ce mai dependentă de importurile de hidrocarburi pentru a putea face faţă creşterii sale industriale şi a consumului intern, motiv pentru care interesul său pentru regiunea Orientului Mijlociu, cunoscută pentru rezervele sale imense de petrol şi gaze naturale, este unul uşor de înţeles.

Cu toate acestea, interesele Chinei în Orientul Mijlociu sunt atât structurale, prin asigurarea securităţii energetice şi accesul către noi pieţe de desfacere cât şi interese strategice, prin combaterea terorismului de sorginte fundamentalist islamică (pe care l-a importat în regiunile musulmane) şi poziţionarea sa ca actor extern relevant ce poate deveni broker de putere şi mediator al conflictelor regionale.

Ţinând cont de toate acestea, pentru China, Orientul Mijlociu este o regiune periferică, de importanţă strategică cu impact direct asupra propriei securităţi naţionale.

Aflat la intersecţia a trei continente, Asia, Europa şi Africa, Orientul Mijlociu devine inevitabil parte integrată a iniţiativei OBOR, prin care China doreşte stimularea economiei proprii şi a partenerilor săi prin creşterea exporturilor, creşterea relevanţei zonelor din Sud şi Vest mult mai puţin dezvoltate în comparaţie cu linia estică de coastă a Chinei, dar şi diminuarea dependenţei faţă de Strâmtoarea Malacca.

Nu în ultimul rând, OBOR este privit şi ca un proiect prin care China urmăreşte provocarea statutului hegemonic al SUA, depăşind chiar Planul Marshall în ceea ce priveşte domeniul de aplicare şi costurile financiare pentru implementare.

Cum peste 50% din totalul volumului de ţiţei importat de către Beijing vine din Orientul Mijlociu, Golful Persic a devenit epicentrul intereselor energetice ale Chinei.

Pe acest fond, într-un context în care 45% din comerţul statelor din Orientul Mijlociu este realizat cu ţările din Asia, în timp ce doar 14% este cu SUA şi 7% cu Europa, China a devenit cel mai mare investitor în Orientul Mijlociu, depăşind chiar Emiratele Arabe Unite.

Astfel, în perioada 2004-2014 schimburile comerciale dintre China şi Orientul Mijlociu au crecut cu aproximativ 600%, în timp ce, în 2015, Beijingul a devenit cel mai mare importator de petrol, depăşind SUA, iar conform datelor oficiale se aşteaptă ca importurile sale de petrol să se dubleze până în 2035.

Cum peste 50% din totalul volumului de ţiţei importat de către Beijing vine din Orientul Mijlociu, Golful Persic a devenit epicentrul intereselor energetice ale Chinei, determinând China să ducă o politică pragmatică în regiune, devenind, începând cu anul 2017 principalul partener economic atât al Arabiei Saudite, cât şi al Iranului.

Promovarea tehnologiei de plată mobilă, incluzând 85 milioane de oameni în economia de piaţă, indivizi ce nu deţin conturi bancare (prin aplicaţii precum Alipay, Baidu şi WeChat), implicarea comunităţii chineze musulmane în activităţile economice din Orient sau crearea unei interdependenţe economice a statelor arabe faţă de banii proveniţi din vizitele turiştilor chinezi sunt alte strategii folosite de către Beijing pentru a deveni un actor relevant în regiune.

Industria de armament a Chinei este tot mai dezvoltată, de la avioane de generaţia a IV-a şi a V-a la rachete balistice, studiile din domeniu arătând că Beijingul se aşteaptă a dezvolta inclusiv tehnologie militară superioară faţă de cea produsă în Rusia. Pentru aceasta, China are nevoie atât de o piaţă de desfacere din ce în ce mai largă cât şi de zone de conflict în care echipamentele militare produse de ea să fie testate şi apreciate pentru calitatea lor, ceea ce face ca Orientul Mijlociu să fie una dintre cele mai potrivite regiuni.

În acest context, Israel dezvoltă temeri faţă de ambiţiile economice ale Chinei, care spre deosebire de SUA nu are o legislaţie naţională care să urmărească menţinerea avantajului militar şi strategic al Israelului în Orientul Mijlociu, tehnologia chineză putând fi procurată inclusiv de către rivali regionali precum Iran, care pot înarma grupări proxy cum este cazul Hezbollah, Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian.

Astfel, poate fi privită şi apropierea dintre Tel Aviv şi Beijing prin concesionarea portului Haiffa pentru 25 de ani către Shanghai International Ports Group, în ciuda opoziţiei ferme a SUA. Deşi închirierea sau concesionarea porturilor de către alte state sau companii transnaţionale este o practică uzuală în epoca globalizării, prezenţa chineză în Haifa expune interesele militare americane spionajului industrial chinez, portul fiind unul din punctele strategice unde Flota a VI-a americană îşi face prezenţa.

Politica americană şi dinamicile regionale fac greu gestionabilă relaţia Chinei cu celelalte centre de putere din regiune, precum Israel, Emiratele Arabe Unite, Egipt sau Arabia Saudită

Dar tensiunile din Orientul Mijlociu dintre Beijing si Washington nu se opresc aici, Statele Unite impunând noi sancţiuni economice regimului de la Teheran, decizaând unilateral sancţionarea celor cinci actori statali privilegiaţi (China, India, Japonia, Coreea de Sud, Turcia) privind importurile petroliere din Iran, dacă aceste ţări vor mai continua să menţină relaţiile comerciale cu Teheranul.

Potrivit lui Mike Pompeo, Iranul a câştigat anual aproximativ 50 miliarde de dolari din vânzările de petrol, reprezentând 40% din veniturile guvernului, în timp ce Teheranul a continuat să îşi menţină o agendă politică agresivă la nivel regional.

China nu numai că nu a ţinut cont de dorinţele SUA, dar a crescut importul de ţiţei din Iran, şi este greu de crezut că va abandona atât de uşor această politică cu atât mai mult cu cât piaţa energetică este extrem de volatilă, producători precum Algeria şi Venezuela cunoscând tensiuni interne, Libia este afundată într-un război civil, iar producţiile Angolei sunt în scădere.

În acelaşi timp, Iranul este singura sursă de aprovizionare cu petrol pentru China care nu este în sfera de influenţă a SUA, iar ruperea legăturilor comerciale cu Teheranul ar putea limita capacitatea de proiecţie a puterii chineze în Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, politica americană şi dinamicile regionale fac greu gestionabilă relaţia Chinei cu celelalte centre de putere din regiune, precum Israel, Emiratele Arabe Unite, Egipt sau Arabia Saudită, ţări ce pot fi nemulţumite de sprijinul acordat Teheranului de către Beijing. În esenţă, relaţia Chinei cu Iranul a împiedicat apropierea acesteia de statele arabe, împiedicând-o să devină un rival strategic regional pentru americani.

Ţinând cont de relaţia cu Teheranul, China ar putea să-şi consolideze prestigiul regional prin medierea unor dosare precum cel ce priveşte retragerea trupelor iraniene din Siria care ameninţă securitatea Israelului şi a medierii relaţiei dintre Assad şi ONU precum şi să determine regimul de la Damasc să respecte principiile legislaţiei internaţionale post-conflict.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite