INTERVIU Dezvoltările globale vor depinde de Statele Unite

Alexandru Grumaz, membru al conducerii Asociaţiei George C. Marshall România, explicând - la ultima reuniune a acesteia, în prezenţa ataşaţilor militari american şi rus - viziunea sa privind dotarea Forţelor Aeriene Române cu avioane de luptă, aşa cum au procedat şi aliaţii noştri - polonezii.

Premoniţia Statelor Unite ale Americii, că Asia va deveni un tărâm geopolitic extrem de fierbinte se adevereşte pe zi ce trece, nu puţine state din zonă fiind protagonistele unor demonstraţii de forţă ce pun pe gânduri comunitatea internaţională. Din acest motiv, recursul la expertiza unor persoane avizate - din punct de vedere militar şi diplomatic -, pentru înţelegerea ultimelor evenimente, poate fi comparat cu un necesar brainstorming.

Cu o asemenea intenţie am adresat o serie de întrebări unui bun cunoscător al realităţilor din cele două lumi practic complementare, tipice superputerii lumii, Statele Unite ale Americii şi puterii regionale care se clasează deja pe locul secund, din punct de vedere economic - leul care renaşte, conform unei legende locale - China de azi. 

Având un discurs marcat de recursul consecvent la istoria statelor  asiatice implicate în confruntări politice actuale, intervievatul oferă suficiente teme de reflecţie privind lumea în care vom trăi în viitor. 

               Stai calm şi fă-ţi treaba mai departe

Domnule general Alexandru Grumaz, conduceţi un nou think tank românesc, cum este Centrul de Analiză şi Studii de Securitate. Dintr-o asemenea perspectivă, care sunt principalele provocări geopolitice ale anului 2013?

Un lucru este cert. Criza va fi prezentă în Europa, iar ţările cu deficite structurale mari vor marja pe programe de austeritate, pentru a le diminua şi a alinia politicile fiscale la capacităţile economice reale.

Ce va face diferenţa anul acesta va fi apariţia, pe prima scenă, a Franţei, alături de Grecia şi Spania.

Ceea ce va ridica o chestiune fundamentală pentru Germania - cealaltă jumătate, în tandemul ce conduce UE.

Dificultăţile se vor aşeza pe guverne, bănci şi instituţiile regionale.

Orientul Mijlociu va rămâne în faza revoluţionară şi a tranziţiei.

Cu Egiptul, în centrul atenţiei, a cărui societate este divizată, iar guvernul confundă regula majorităţii, cu cea a democraţiei.

Guvernul lui Bashar al-Assad probabil că va pleca până la finele anului, iar tranziţia se va dovedi extrem de dificilă, războiul civil şi grupările etnice ducând la lupte fratricide.

Primăvara Arabă nu s-a sfârşit în Orientul Mijlociu.

Fricţiunile din Asia-Pacific nu sunt nici pe departe de final.

Posibilitatea unui incident militar implicând China şi unul dintre vecini, precum  Japonia, Vietnam sau Filipine nu poate fi ignorat şi rămâne să vedem dacă diplomaţia poate duce la un final cu happy end.

Noii lideri din China, Japonia, Coreea de Sud şi Coreea de Nord vor face viitorul şi mai incert.

Pe lângă toate aceste dosare, unul este de departe cel mai important. Dosarul nuclear iranian. Iranul poate produce arme nucleare, iar sancţiunile impuse, deşi au slăbit substanţial economia iraniană, nu au stopat programul nuclear.

2013 va deveni anul în care vom vedea dacă o intervenţie militară va fi necesară, sau calea diplomatică a sancţiunilor a reuşit.

SUA va rămâne cea mai mare putere economică şi militară a lumii.

Chestiunea care se pune este dacă noua administraţie americană poate rezolva situaţiile numite black swan - evenimente cu probabilitate de apariţie scăzută, dar cu un impact devastator asupra deciziilor la momentul apariţiei -, care-i vor deturna cursul politicii externe stabilite pentru următorii patru ani.

În anul 2012, pe holurile Departamentului de Stat s-a reauzit o veche expresie utilizată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în special datorită evenimentelor neprevăzute apărute de-a lungul anului: keep calm and carry on /stai calm şi fă-ţi treaba mai departe.

Asta cu atât mai mult, cu cât dezvoltările globale vor depinde de Statele Unite şi de modul în care acestea îşi vor rezolva  problemele interne.

Aş dori să adaug importanţa pe care a căpătat-o războiul în spaţiul cibernetic.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a luat o măsură importantă, prin aprobarea strategiei de luptă în cyber-spaţiu.

 Acum trebuie găsite soluţiile ca, în acest război, să avem mijloacele prin care să ne apărăm bazele de date. Decizia este critică în acest an.

                                           China se doreşte o putere economică şi militară

Aţi activat ca diplomat în China. Ce ne puteţi spune despre doctrina Xi Jinping vizând politica externă a statului chinez?

În timpul mandatului meu, de Consul General al României la Shanghai am avut onoarea să-l întâlnesc pe viitorul lider de la Beijing, cu prilejul recepţiei dedicate zilei naţionale a Chinei, în 2007.

Atunci, Xi Jinping conducea aparatul de partid din Shanghai şi se pregătea să plece la Beijing, ca să activeze în cele mai importante poziţii de partid.

Xi este fiul unui fost revoluţionar şi - în acelaşi timp - unul dintre cei mai importanţi lideri chinezi, cu viziuni liberale, din perioada anilor 70, Xi Zhongxun, unul dintre cei care a gândit, alături de Deng Xiaoping, crearea zonelor economice libere.

Schimbarea de generaţii la Beijing a avut un specific aparte, liderul celei de-a V-a generaţii preluând, pentru prima dată după 1976, în acelaşi timp, funcţia de secretar general al partidului şi cea de preşedinte al Comisiei Militare Centrale, organismul cel mai important, între instituţiile de la Beijing.

Prima vizită, în calitatea de lider al Partidului Comunist Chinez a făcut-o în Shenzhen, locul unde, în 1990, Deng începea turneul ce avea să aducă China pe locul doi, între economiile mondiale.

Recent, într-o alocuţiune în faţa celor 25 de membri ai Biroului Politic Central al PCC, Xi a spus că Beijingul nu se va compromite şi nu va negocia  interesele naţionale fundamentale şi drepturile legitime ale Chinei, cu referire în special la disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud, pentru isulele din arhipelagul Diaoyu/Senkaku.

Diplomaţia relaţiei dintre Beijing şi  Tokyo este în fierbere, pentru a organiza o întâlnire între Xi şi primul ministru japonez Shinzo Abe.

De reţinut, în această ecuaţie, faptul că militarii chinezi nu au fost niciodată un actor independent, depinzând de partidul comunist, încă de la revoluţia lui Mao, care spunea: Partidul controlează armele. Armele nu trebuie lăsate să controleze partidul.

Datorită acestei dorinţe de a deveni principalul actor în arealul Mării Chinei de Sud - o zonă bogată în resurse energetice şi nu numai - administraţia de la Beijing a investit în forţele navale şi în aviaţie.

China devine a zecea putere navală, care are propria platformă de lansare a avioanelor de luptă.

După ani de transformare şi modernizare, portavionul Liaoning este operaţional şi a fost livrat marinei militare.

China a început dezvoltarea avioanelor fără pilot, de tipul celui american X-47B şi şi-a propus construirea, pe ţărmul estic, a 11 baze pentru desfăşurarea acestora, până în 2015.

Acum suntem la începutul unei noi administraţii chineze, iar noua strategie de securitate, în opinia mea, nu este conturată pe deplin, deşi are multe elemente adunate din fostele guvernări.

Noua strategie elaborată la Şcoala de Studii Internaţionale din Beijing ne prezintă o Chină care se îndreaptă spre Vest, în Asia Centrală, în timp ce-şi păstrează opţiunile pentru Est.

Drumul Chinei, spre sursele de energie trece însă prin Pakistan şi Afganistan, unde se intersectează cu interesele americane.

China poate participa la stabilizarea Pakistanului şi a Afganistanului şi astfel contrabalansează prezenţa americană în Asia.

De asemenea, China îşi înconjoară metodic inamicul ei – India - cu o salbă de baze militare şi sisteme radar, care-i asigură controlul pe principalele rute maritime din Oceanul Indian. 

Pariul Chinei este portul Gwadar, pe care l-a luat în administrare, după ce guvernul de la Islamabad a aprobat acest lucru.

Gwadar este un port deschis spre Marea Arabiei şi apropiat de strâmtoarea Ormuz. Gwadar are în portul civil un doc al armatei pakistaneze, dar şi echipamente de radar chineze, ce nu sunt pe placul indienilor.

Pentru India, oceanul este prin excelenţă spaţiul de profunzime strategică, pe care nu vrea să-l împartă cu nimeni.

Ce are de gând China în Pakistan, Bangladesh, Myanmar sau în Sri Lanka?

Vrea să instaleze baze militare.

India rămâne marele inamic al Chinei în zonă şi datorită puterii militare indiene, inclusiv a posibilităţii de proiectare a forţelor  - prin portavionul Viraat.

Ce face China cu staţiile radar instalate în insula numită Marea Coco?

Chinezii obţin informaţii de primă mână asupra unei activităţi militare indiene desfăşurată chiar în bazele de testare a rachetelor situate în Chandipur, adică de partea cealaltă a Golfului Bengal.

Să nu uităm că liderii chinezi sunt însărcinaţi - când preiau puterea - cu patru sarcini esenţiale:

1.să conducă partidul comunist,

2.să dirijeze diplomaţia internaţională a Chinei,

3,să supervizeze forţele armate şi

4.să continue discuţiile vizând rezolvarea problemei Taiwanului.

                                           Obiectivul lui Kim Jong-un

Ce se întâmplă acum în Coreea de Nord? 

Coreea de Nord este marea ameninţare pentru ţările din Asia.

 Intransigenţa nord-coreeană, determinarea lui Kim Jong-un, pentru sporirea arsenalului de arme nucleare a pus Beijingul într-o situaţie stânjenitoare.

Pe de o parte, China este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Concomitent menţine alianţa cu Coreea de Nord.

Testelor efectuate de regimul comunist în anii 2006 şi 2009 li se adaugă acum unul nou.

De ce?  Noul lider are ca obiectiv clar să se afirme în faţa militarilor şi a populaţiei. Pentru asta, el trebuie să demonstreze că este în măsură să se impună în faţa comunităţii internaţionale.

                                          Relaţia dintre Tokyo şi Beijing 

Japonia are probleme de relaţionare politică atât cu China, cât şi cu Rusia, anterior nemanifestate în forme de confruntare de genul celor recente. Cum le comentaţi?

Marea Chinei de Sud este un areal bogat în resurse de petrol, dar şi cale de navigaţie pe care circulă resursele energetice din Golful Persic, către China, Japonia şi Coreea de Sud. 

Agenţia Americană pentru Informaţii Energetice a descoperit în această zonă zăcăminte evaluate la  213 miliarde de barili de petrol = 80% din rezervele Arabiei Saudite.

Mai multe insule şi recife nelocuite se află în centrul unei crescânde furtuni politice născute din pretenţiile naţiunilor riverane.

Într-o cursă pentru controlul acestor teritorii, de-a lungul anilor, unele ţări au ocupat în mod arbitrar zeci şi zeci de insule, fără a obţine însă şi recunoaşterea internaţională a drepturilor de proprietate asupra acestora.

China, Taiwan, Vietnam, Japonia, Filipine, Malaezia şi Brunei se află într-o competiţie acerbă pentru controlul insulelor şi resurselor maritime aferente, iar posibilitatea ca o confruntare militară să aibă loc creşte pe zi ce trece.

Imprecizia organizaţiilor internaţionale responsabile cu stabilirea unor reguli jurisdicţionale de bază a creat actuala confuzie.

În anul1887, o comisie franco-chineză însărcinată cu rezolvarea problemelor de frontieră stabilea graniţele terestre, dintre China şi teritoriile indochineze stăpânite de francezi, dar nu stabilea exact cine are jurisdicţie asupra insulelor din Marea Chinei de Sud.

La conferinţa de la Cairo, din 1943 - privind acordurile teritoriale postbelice -, insulele – stăpânite atunci de Japonia – nu au fost nici măcar menţionate.

Iar la Conferinţa internaţională de la San Francisco din 1951, privind fostele teritorii ocupate de japonezi, încercarea sovieticilor de a atribui insulele Chinei nu a avut succes, iar în cele din urmă statutul insulelor nu a mai fost stabilit.

Apoi, în 1975, după o conferinţă ONU, formulările vagi din ceea ce avea să devină Legea Mărilor au contribuit şi mai mult la escaladarea tensiunilor.

Japonia s-a decis să-şi soluţioneze, pe cont propriu, problema pe care o are cu China, referitoare la insulele din arhipelagul Senkaku  - China le numeşte Diaoyu -, prin cumpărarea acestora - s-au strâns fonduri de la cetăţeni şi sponsori - de la proprietarul de drept, numele lui fiind ţinut secret.

Anunţul a fost făcut de guvernatorul oraşului Tokyo, Shintaro Ishihara, nu întâmplător, la Washington.

Japonia a ajuns să controleze, în anul1895, aceste insule, împreună cu Taiwanul, după victoria repurtată asupra Chinei imperiale.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, arhipelagul, împreună cu prefectura Okinawa s-au aflat sub protectoratul SUA.

În 1972, Statele Unite au predat Japoniei controlul asupra tuturor acestor teritorii.

După război, Tokyo a renunţat la drepturile sale coloniale asupra Taiwanului.

Beijingul susţine că japonezii ar trebui să renunţe şi la arhipelagul Senkaku. În zonă circulă permanent patrule chinezeşti, care intră, în mod frecvent, în altercaţie cu paza de coasta niponă.

Statele Unite au angajamente militare cu marea majoritate a statelor din zonă, care le asigură o umbrelă protectoare.

China, la rândul ei dezvoltă o flotă militară a cărei vedetă va fi portavionul Liaoning, cel care-i permite o proiecţie a forţelor în zonă.

În aceste condiţii, de siguranţă precară, apar noi alianţe, precum cea dintre Japonia şi Vietnam, care vizează apărarea insulelor din Marea Chinei de Sud, de puterea militară chineză şi generează posibilitatea unui conflict militar, care ar aduce în război toate ţările riverane împotriva Chinei.

Balanţa de putere între cele două state, chinez şi japonez, s-a schimbat dramatic, în ultima perioadă de timp, în favoarea Chinei, atât din punct de vedere economic, cât şi dintr-o perspectivă politică.

Japonia are în schimb un nou premier, Shinzo Abe, a cărui viziune asupra arealului disputat înseamnă crearea unei ligi a democraţiilor asiatice, care să includă Noua Zeelandă şi Australia, pe lângă India, dar şi creşterea cheltuielilor militare, pentru prima dată în ultimii 11 ani.

Beijingul o va privi ca pe o provocare datorată politicii externe nu a Japoniei, ci a Americii, care are deja proiecte în zona Asia-Pacific.

Cum va răspunde China la aceste ameninţări?

Hu Jintao, preşedintele actual al Chinei, nu a avut puterea militară pe deplin sau nu a folosit-o.

Xi Jinping o are, pentru că este o figură puternică şi apropiată de militari, a lucrat cu aceştia de-a lungul timpului.

Naţionalismul anti-japonez este probabil calea cea mai simplă a angajării Chinei într-un conflict.

Trebuie să nu uităm ce există între cele două ţări: Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud.

China are un avantaj important, prin diaspora puternică plasată în toată zona, care conduce afacerile în teritoriile respective.

Este vorba inclusiv de personaje cheie, cu influenţă politică în ţările de adopţie.

Duelul China-Japonia va fi, probabil, cel mai fierbinte punct, pe harta lumii, în anii ce vin şi - în opinia mea - confruntarea va începe în domeniul cibernetic, prin atacurile hackerilor chinezi asupra instituţiilor guvernamentale şi bancare ale Japoniei.

Relaţia tensionată dintre Tokyo şi Beijing va deteriora şi relaţia Chinei cu SUA.

Balanţa globală de putere se va zdruncina, pentru că America va fi de partea Japoniei, cum declara cu ceva timp în urmă fostul secretar de stat Hillary Clinton: Nu vrem să ne implicăm în conflict, dar să fie foarte clar: noi sprijinim integritatea teritorială a Japoniei.