România şi China – o agendă pentru Bucureşti

Dacă ultima perioadă demonstrează o adevărată „ofensivă diplomatică de efect a României, prin intermediul guvernului său”, după cum ne explică „jurnalişti” fideli sau plătiţi, ori diferiţi „oameni politici” exaltaţi, măcar că unii sunt – din păcate, parlamentari – realitatea e mai altfel decât ne prezintă aceştia.

Devine necesar să educăm mai mulţi oameni în sfera relaţiilor internaţionale, deoarece superficialitatea, reaua-voinţă şi prostia din ce în ce mai manifeste blochează conturarea în spaţiul public a unor tablouri clare, atât de necesare în contextul actual şi mai ales viitor.

Pentru a califica „ofensiva diplomatică” începută în ultimele două luni de la palatul Victoria, trebuie să recurgem la un simplu proverb, pe care îl regăsim în fiecare ţară: cu o floare nu se face primăvară!

Tradus în limbajul folosit de oameni serioşi, el înseamnă că un efort, odată întreprins, nu trebuie să fie realizat doar o dată, ci trebuie perseverat în cadrul său, astfel încât, printr-o mai bună organizare şi muncă încrîncenată, să producă rezultate care să reziste şi primei ploi mai puternice.

Printre zonele pe care inclusiv şeful guvernului le-a abordat a fost şi China. Despre celelalte zone putem scrie, dar nu neapărat acum. China este însă un subiect mai puţin tratat în presa noastră altfel decât prin prisma prieteniei, uimirii sau ideologiei: „uite, câte au putut să facă comuniştii aştia, cu care de altfel suntem aşa de buni prieteni”. Comentariile de pe forumuri sunt mult mai diverse ca abordare, şi de multe ori mai profesioniste.

China este astăzi un subiect pe care trebuie să îl incluzi în orice ecuaţie geopolitică, indiferent în ce colţ al lumii ai fi, iar Bucureştiul trebuie să acorde mai mare grijă gestionării relaţiei cu Beijingul, deoarece inerţiile nu sunt folositoare, iar competiţia globală elimină repede de pe orice listă de priorităţi actorul care face paşi greşiţi. Interesele sunt uneori mai puternice decât prietenia,  iar toţi oamenii au învăţat că şi brânza e pe bani!

Despre China se pot scrie pagini întregi, cărţi şi tratate – autorul are în bibliotecă peste 100 de lucrări despre această Regatul din Mijloc. Dar, pentru că textul va trata doar o problemă punctuală – relaţiile româno-chineze – vom face referire doar la un singur link, pentru o minimă bibliografie obligatorie, deoarece drepturile de autor contează mult în ambele ţări: poate de aceea anumite site-uri nu funcţionează nici în România, nici în China.

Relaţiile dintre România şi China sunt destul de vechi, de la o presupusă solie a lui Decebal către curtea chineză din acele timpuri, trecând prin misiunea lui Nicolae Milescu Spătaru în aceeaşi ţară – este drept, în numele ţarului rus.

Peste ani, în contextul apartenenţei ţărilor noastre la acelaşi bloc ideologic, poziţiile comune au coincis în mai multe cazuri, lucru care a iritat teribil Moscova, pusă în dificultate în dorinţa de hegemonie/conducere a lumii comuniste. Legăturile de prietenie s-au dovedit a fi puternice, mai ales că, din multe puncte de vedere, cele nouă naţiuni împărtăşesc aceleaşi valori, de la cele din zona publică, la cele din sfera familiei. Subiectul este mai larg pentru a fi tratat aici, dar o analiză conştiincioasă va releva aceste asemănări fără prea mare greutate.

În acelaşi timp, trebuie subliniat un aspect: China este un stat aproape imposibil de atacat din punct de vedere militar, deoarece suprafaţa sa – precum şi demografia ce o sprijină – face aproape imposibil un război de cucerire, aspect pe care Japonia l-a verificat în prima parte a secolului XX, cu rezultate dezastruoase pentru ambele părţi. India, deşi rivală geopolitică de durată a Chinei, nu are posibilitatea de a întreprinde o acţiune de invazie a teritoriului chinez – cu toate că populaţia sa este numeroasă – pentru că zona principală de atac este prin Himalaya!

Nici din nord China nu are această problemă, deoarece Rusia nu are capacitatea umană să ducă un razboi de agresiune pe teritoriul chinez. Problemele dintre cele două ţări fac parte dintr-un complex de analiză geopolitic ce nu se lasă descifrat prea uşor, şi cu siguranţă nu în spaţiul unui articol de ziar.

Această caracteristică oferă Beijingului posibilitatea de a analiza cu detaşare majoritatea evenimentelor de pe scena politică globală, iar în anumite situaţii, să îşi formuleze puncte de vedere mai apăsate, deoarece ştie că este aproape imună militar, sub raportul unui conflict militar de durată.

Atenţia Bucureştiului pentru Beijing

România însă nu are această forţă şi este nevoită să îşi îndrepte ochii în mai multe direcţii, privind nu întotdeauna cu plăcere în jurul graniţelor sale reale şi – consecinţă nedorită, dar care subliniază incorenţa acţiunii de politică externă a statului nostru – neglijează anumite zone care nu ar trebui nici o clipă pierdute din atenţie.

Din păcate, China a fost una dintre ţările pe care Bucureştiul le-a neglijat de mai multe ori, în aceşti 24 de ani de liberate/anarhie. În alte situaţii, această eroare de politică s-ar fi lăsat cu efecte negative multiple, dar liderii Chinei, mult mai înţelepţi decât liderii români, au observat mai bine problemele noastre şi au manifestat o înţelegere remarcabilă faţă de tâmpeniile făcute de unii dintre idioţii care au ajuns în poziţie de decizie în România.

China a reacţionat o singură dată într-o manieră care a surprins Bucureştiul – în 2009, când un împrumut acordat Chişinăului condus atunci de nulităţile comuniste ar fi putut să schimbe decisiv balanţa în alegeri. Finalul a fost altul, dar gestul a fost analizat cu atenţie de mai multe capitale, inclusiv de Moscova, deoarece aceeaşi sumă a fost oferită de conducerea chineză şi Tadjikistanului, ceea ce sublinia că în fosta Uniune Sovietică nu mai este loc doar de un singur lider necontestat, iar în viitor soarele va putea răsări în zonă inclusiv de la est de Ural.

China s-a dezvoltat mult în ultimii 30 de ani, devenind „atelierul lumii”, expresie care subliniază în istorie forţa unei industrii naţionale, capabile să-şi impună în multe zone supremaţia. Deoarece istoria ne învaţă multe, dacă avem minima intelingenţă de a o citi, vom observa că la această poziţie se ajunge prin mai multe metode, din care nu lipseşte însă munca şi, mare atenţie, inclusiv politica activă de preţuri, care este capabilă în sec. XXI să doboare complet economia altui stat dependentă de exportul a doar câtorva produse.

Astăzi, este aproape imposibil să intri în război economic cu China, iar numărul ţărilor care au învăţat asta este suficient de mare. De aceea, ea devine cumva un model ce trebuie studiat, iar tot ceea ce se desprinde a fi util pentru noi trebuie acceptat şi urmat. Mai ales munca îndârjită, dacă altele nu se pot reţine, vă rog!

Investiţiile Chinei în educaţia românească

China se manifestă de multe ori părinteşte faţă de România şi acest lucru nu trebuie să ne supere: întotdeauna un părinte se gândeşte la copilul său şi încearcă cumva să îl îndrepte pe drumul cel bun – evident, aşa cum îl înţelege părintele.

Printre manifestările de acest fel le vom nota pe cele din sfera educaţiei: oferirea de burse pentru studenţii români, peste 500 în acest an, dar care nu pot fi onorate de partea română decât în mică măsură, deoarece nu sunt bani. Tot în această sferă, ambasada Chinei sprijină programe de studiu la mai multe universităţi din ţară, în Bucureşti, Constanţa şi Cluj, deoarece este necesară o mai bună receptare de către noi a situaţiei geopolitice a Chinei, iar în acest sens cunoaşterea limbii şi civilizaţiei devine indispensabilă. Şi, dacă noi nu o facem, China ajută cu bani şi profesori.

Practic, trebuie comparat aici efortul elegant şi în acelaşi timp determinat al Chinei în zona noastră de Europă, prin care se creează şi dezvoltă o elită intelectuală cunoscătoare a acestei mari ţări, faţă de cel realizat de alte ţări, mai ales Rusia, care a abandonat cultural zona – şi care nu mai poate acum să exercite aceeaşi atractivitate pe care o are Beijingul. Banii, bine investiţi în educaţie, aduc mult oricărei ţări.

De aceea, lecţia numărul 1 pe care ne-o oferă China, după cea a muncii încordate, este legată de investiţiile în educaţie. Dintr-o ţară cu universităţi puternic lovite de revoluţia culturală s-a ajuns acum la prezenţe deosebite în toate topurile de profil. Universităţile chineze devin din ce în ce mai competitive şi pe termen mediu şi lung această investiţie va aduce roade şi mai bogate. Iar la noi, dacă s-ar putea, orice prost ar ajunge nu student, ci doctorand sau chiar primar ori ministru! Iar semi-analfabeţii au şanse şi la postul de preşedinte - şi nu vorbesc prostii!

Într-una din cărţile de economie pe care le citeam mai demult apărea o relaţie procentuală care descria progresul unui stat, acesta trebuind să investească minimum 10% din PIB în educaţie, iar efectele vor fi doar cu plus în fiecare sector de activitate.

China trebuie urmărită cu atenţie în ceea ce priveşte politica sa de dezvoltare, de la maniera de conservare a resurselor proprii, la cea de valorificare a fiecărui avantaj comercial pe care îl poate avea în startul unori negocieri. Lupta pe care Beijingul o duce cu alte state pentru asigurarea resurselor necesare industriei sale trebuie şi ea analizată cu atenţie, viitorul obligă fiecare state să devină din ce în ce mai agresiv în această direcţie.

Din păcate, China nu ne poate oferi o idee pozitivă în ceea ce priveşte respectarea mediului înconjurător, dar, după cum subliniam, nu trebuie să ne sfiim să împrumutăm cele mai bune practici în orice sferă de activitate. Mediul nu se numără din păcate printre ele, aspect recunoscut de însuşi guvernul chinez.

Modelul chinez

Însă avem câteva aspecte de urmărit şi valorificat, de ce nu, chiar cu sprijin din partea gigantului asiatic.

În primul rând, politica sa de construcţie de infrastructură. Proiectul anilor 2003 de construire a unui pod peste Dunăre la Brăila – spre Dobrogea, care s-ar fi făcut cu sprijinul Beijingului, trebuie reluat. Sunt totuşi unele probleme, pentru că există în zonă un scandal între o firmă chineză şi guvernul Poloniei, care a anulat un contract neexecutat conform condiţiilor stabilite de partea chineză. Totuşi, trebuie să învăţăm din experienţa chineză şi să o folosim, contra unui cost care să mulţumească ambele părţi.

În al doilea rând, trebuie să avem tenacitatea Chinei de unire a diasporei în jurul statului. Astfel, este necesar să le reamintim tuturor românilor că soarele nostru de la Bucureşti răsare, şi că toţi trebuie să avem o singură direcţie. Poate părea naiv, dar unirea face puterea reală, aspect care se vede la fel de bine şi în jurul graniţelor noastre. China este aici exemplul perfect şi, din nou, trebuie să nu ezităm în a-l urma.

Sub aspectul unităţii, trebuie remarcat că firmele noastre trebuie să fie mai unite, atunci când doresc să intre sau să de dezvolte pe piaţa chineză, deoarece cantităţile de marfă ce se pot solicita acolo sunt mari, iar firmele mici nu sunt interesante. Unirea acestora – sectorială, sub aspect teritorial – aduce câştiguri ambelor părţi.

Creşterea calităţii serviciului diplomatic român este un aspect fundamental care trebuie urmărit. În acest sens, anumite practici folosite în pregătirea – îndeosebi sub aspectul limbilor străine şi al protocolului – personalului diplomatic român trebuie să aibă ca model experienţa chineză, pentru că ea este mai mult decât folositoare.

În materie energetică, trebuie din nou să observăm cu mai mare atenţie politica chineză, care oferă – în mod corect – importanţă primordială energiei nucleare. Chiar dacă mai apar sincope, Beijingul merge ferm pe acest drum, fară a neglija alte tipuri de resurse. Totuşi, prin fiabilitate şi calitate, energia produsă de centralele atomoelectrice este cea mai bună. Şi noi trebuie să mergem pe această direcţie, neuitând – în plus – resursele energetice ale Mării Negre.

A apărut o discuţie despre posibilitatea ca firme chineze să construiască reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă. Ideea este funcţională, iar ceea ce trebuie urmărit este preţul acestei operaţiuni economice. Evident, dacă China poate oferi tehnologie bună la un preţ competitiv, nu trebuie să ezităm – nu orice contract comercial este ab initio producător de efecte negative.

Sistemul de apărare naţională necesită finanţare

Mai trebuie abordată o problemă, cea a armatei noastre. Evident, nu sunt şeful Marelui Stat Major, dar pot să am unele idei, chiar dacă pe generalii din structura de comandă în cauză nu i-am auzit vorbind. În fond, încrederea în instituţii se face şi prin discursul ferm şi coerent al conducătorilor acestora!

Cooperarea militară este un aspect fundamental al secolului XXI, iar în acest sens nu trebuie neglijată nicio direcţie. Astfel, în limitele clare trasate de apartenţa noastră la NATO, nici cooperarea pe linie militară cu China nu trebuie exclusă. Din nou, dacă Sun Tzu este citit şi citat de toţi specialiştii mediului militar, putem crede că anumite experienţe ale Armatei Populare a Chinei pot fi folositoare, nu doar sub aspect de „aşa da, să facem ca ei într-o ipoteză de acest tip”, deoarece marii comandanţi învaţă întotdeauna, de la orice conducător militar al altei arme sau ţări. Iar aici China reprezintă un model în ceea ce priveşte cheltuielile şi finanţarea armatei sale, pe care ar trebui cumva să îl urmăm şi noi, mutatis-mutandis.

Oricum, discuţia nu este finalizată, dar îmi amintesc din aceeaşi ecuaţie economică – care mă surprindea atunci când am citit-o – că cheltuielile necesare apărării naţionale trebuie să fie şi ele tot de 10% şi să nu includă în toate structurile de forţă mai mult de 1% din populaţia ţării. Sume mari, dar ele se folosesc nu doar pentru înzestrarea armatei, ci şi pentru antrenamente, precum şi pentru cercetări şi producţie în domeniul armamentului.

În final, o scurtă notă despre corupţie, împotriva căreia China luptă cu duritate. Practic, am putea observa vreodată o astfel de ştire în China?  Ori facem mai mulţi paşi în direcţia combaterii ferme a acesteia, ori ne sufocăm sub nerespectarea legii.

Trebuie să înţelegem că supremaţia legii este cel mai important atribut al unui stat funcţional şi eficace, iar progres în lipsa asigurării acesteia nu se poate face.

Iar China, care investeşte serios nu doar în educaţie, în tehnologii de vârf, ci şi în calitatea armamentului, ar putea fi un bun exemplu pentru noi. Nu trebuie să ne fie frică de acest aspect, vremurile de azi sunt aspre, iar cei cu mintea mai redusă nu mai au loc la masă.

România şi China pot colabora şi acum, şi în viitor, cu rezultate bune, dar pentru ca noi să câştigăm mai mult din această relaţie trebuie să investim mai mult în educaţie, pentru a putea creşte calitatea relaţiei bilaterale. Seriozitate şi determinare - şi ambele părţi vor câştiga, ceea ce este cel mai bun rezultat posibil şi de urmărit.