Să ne readucem aminte! India în Primul Război Mondial

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Centenarul Marelui Război nu este destinat să rămână doar un subiect de muzeografie, mai ales că amintirea sa rezonează cu evenimentele prezentului: tensiunile din Marea Chinei de Sud, instabilitatea ucrainiană ce opune UE Rusiei, războiul civil din Siria, revirimentul fundamentalismului islamic şi totul pe fundalul crizei economice globale.

Evident că nu putem duce comparaţia cu 1914 prea departe, dar atunci ca şi acum escaladarea s-a produs prin însumarea mai multor acumulări latente din cele mai diferite regiuni ale globului fără ca oamenii timpului să prevadă un efect de domino.

Pentru India de acum, centenarul lui 1914 aduce cu sine o serie de asemănări poate mai mult decât pentru alte ţări: alegerile generale din aprilie anul acesta, responsabilităţile de securitate ce se creează în urma reducerii/retragerii trupelor ISAF din Afganistan, relaţia tensionată cu America, participarea la misiunile ONU din Africa. Toate acestea se situează în cofrajul contextului de la începutul secolului XX. Atunci când trimiterea de trupe în Belgia, Mesopotamia, Orientul Mijlociu, luptele cu afganii din 1919 demonstrau Indiei că trăieşte într-o hartă a interdependenţei, chiar dacă nu una dorită ca astăzi, ci impusă de alţii. 

Pentru că Primul Război Mondial a fost pentru cea mai veche civilizaţie din lume un război nu de independenţă, cât unul de interdependenţă!

În cele ce urmează vom schiţa participarea coloniei britanice limitându-ne asupra chestiunile de natură militară şi securitară fără a trata decât marginal semnificaţiile de natură politică pentru ceea ce a însemnat obţinerea independenţei în august 1947.

Războiul - făcător şi desfăcător de naţiuni

Preluând afirmaţia sociologului Charles Tilly, războiul şi statul se constituie reciproc. Continuându-l pe Tilly putem spune chiar că fiecare conflict armat (mai ales dacă este unul de proporţii) contribuie la rescrierea raportului dintre instituţiile civile şi forţele armate.

În acest siaj explicativ, Primul Război s-a dovedit unul dintre cele mai ambiţioase eforturi de construcţie naţională din istoria omenirii.

Mobilizarea resurselor materiale şi umane a cerut un demers de dezvoltare a infrastructurii pe măsură. Instituţiile create de atunci (precum protecţia socială) vor fi cele care vor inhiba apetenţa naţiunilor industriale să meargă la război în zilele noastre.

Pentru alte naţiuni, însă mai ales pentru imperiile multinaţionale continentale (imperiile ţarist, otoman, austro-ungar), Marele Război le-a semnat sentinţa de final. În limbaj geopolitic, acestea s-au transformat în shatterbelturi, zone de haos şi instabilitate cronică peste care noile state naţionale nu au reuşit întotdeauna să se afirme cu succes. Pentru imperiile maritime, mai răsfirate, precum cel britanic, depărtarea nu a permis mişcărilor naţionaliste să se propage cu succes de la un cap la altul.

În cazul Albionului, mobilizarea potenţialului demografic uriaş al subcontinentului indian oferea un spectacol dialectic interesant: 1) pe de-o parte, sute de mii de oameni erau disponibili contra Puterilor Centrale; 2) pe de alta, participarea la lupte îi putea determina pe indieni să ceară mai multe drepturi dacă nu chiar ruptura de Raj.

Articolul de faţă se va concentra pe fiecare din cele două faţete ale dialecticii pomenite mai sus: atât cea loialistă cât şi cea segregaţionistă.

FAŢETA LOIALISTĂ

Marea revoltă din 1857 a fost cel mai apropriat lucru de un război de independenţă panindian contra expansionismului britanic. Evenimentul a fost de natură să demonstreze  fragilitatea stăpânirii britanice în zonă. Teama de o repetare, fie ea şi parţială a momentului 1857 a sădit coloniştilor sentimente ambivalente, determinând fizionomia sistemului de recrutare a elitelor locale. Drept urmare englezii au început să prefere aşa-zisele rase marţiale, care se dovediseră mai loiale şi mai eficiente în luptă. Punjabul, cu etniile sale (pathani, rajputi, musulmani) era preferat Bengalului sau comunităţilor sudice, meridionale (marathi, tamili şamd). La antipod o serie de măsuri veneau să instituţionalizeze neîncrederea, aşa cum arată următoarele exemple: 1) ponderea de colonişti versus nativi trebuia şi ea menţinută la 1:2 în favoarea celor din urmă; 2) de asemenea indienilor nu li s-a permis, doar foarte greu, accederea la rangurile superioare din armata victoriană 3) soldaţii de rând erau înarmaţi cu arme cu cel puţin un model anterior celor purtate de soldaţii britanici get-beget.

Încercări de a liberaliza sistemul de selecţie nu au lipsit nici ele, unele venind chiar de la europeni. Un pas progresiv în acest sens a fost crearea Corpului Imperial de Cadeţi la începutul secolului al XX-lea prin iniţiativa Lordului Curzon, vicerege al Indiei.

La începutul conflagraţiei, în august 1914, armata imperială din India numărul circa 230-240 de mii de oameni, din care circa 30.000 reprezentau personal non-combatant.

Expansiunea efectivelor va fi extrem de rapidă şi aproape exponenţială. Contingentul de voluntari va totaliza circa 1,4 milioane de oameni la sfârşitul lui 1918. Rata de recrutare anuală a crescut de la 15.000 înainte de conflict la 28.000 (în 1914), 93.000 (în 1915), 104.000 (în 1916) 186.000 (în 1917), 317.000 (în 1918).

Cei mai mulţi recruţi au provenit din Punjab, dar geografia trupelor a rămas diversă: Bombay - 5000 de soldaţi, Madras - 46.000, Nihar+Orissa - 8.000; Bengal-6.000, Assam- 1.000. Regele Nepalului, cu care monarhia britanică a avea o colaborare de la începutul secolului XIX, a trimis la rându-i 50.000 de luptători. 

Ca imagine de ansamblu, India a fost dominionul cel mai generos din acest punct de vedere, fiind întrecută numai de Insulele Britanice, aşa după cum arată cifrele de mai jos, conform Budheswar Pati, India and the First World War, Atlantic Publishers and Distributors, New Delhi, 1996, pp.35, 37, 38:

- Insulele Britanice + Canalul                                                          6.184.416

- India                                                                                           1.401.350

- Canada                                                                                       640.886

- Australia                                                                                     416.809

-Uniunea Sud-Africană                                                                    136.070

-Labrador+Newfoundisland                                                              11.922

În ceea ce priveşte împărţirea efectivelor pe diferite fronturi, dispoziţia a stat astfel:

-Franţa/Frontul de vest                                                                       132.496

-Africa de Est                                                                                     46.906

-Mesopotamia                                                                                    588.717

-Egipt                                                                                                116.159

-Galipolli                                                                                             9.366

-Golful Aden +Golful Persic                                                                 49.700

                                                                                             _____________

TOTAL                                                                                              943.344

Statistic pierderile au fost 121.598 oameni.

 FAŢETA SEGREGAŢIONISTĂ

Cum orice reacţie are şi o contrareacţie, loialismului i s-a opus şi tendinţa naţionalistă ce urmărea să scoată India de sub orbita britanică, eventual cu ajutorul altei puteri europene. Rolul acesta avea să fie asumat de către Germania. De aici povestea poate fi spusă din două sensuri: fie dinspre Rin spre Gange, fie invers.

 Profitând de spectrul războiul dintre Germania şi Anglia, ghadarezii s-au concentrat pe organizarea unor revolte în Punjab, care ar fi trebuit să-i oblige pe britanici să părăsească Rajul.

Înconjurată de către inamici care o obligau să lupte pe toate fronturile, Germania lui Wilhelm al II-lea a recurs la acţiuni de subminare a coeziunii interne a adversarilor. Astfel din Mexic şi Irlanda până în Afganistan şi Asia de Sud, serviciile secrete germane au dedicat bani şi oameni în speranţa capacitării tuturor acelor mişcări locale ce le-ar fi putut servi cauza din Europa.

De cealaltă parte avem naţionalismul radical din Punjab, ca mediu de manifestare. Cel de-al doilea protagonist al poveştii se naşte însă în America, în sânul diasporei sud-asiatice. Vorbim aici despre Partidul Gadar/Ghadar creat în 1913.

Primele organizaţii reprezentative ale comunităţii indiene din SUA s-au cristalizat undeva prin 1906-1907: centre religioase al sikhşilor, Liga Unităţii Indiene din Vancouver şi Liga Independenţei Indiene din San Francisco. În 1907 apare şi periodicul de limbă urdu Circular-i-Azadi (Circularul Libertăţii). Cele mai multe ONG-uri s-au federat sub umbrela Hindustanee Association  cu filiale din Vancouver până în California.   Corelarea prezenţei politice sud-asiatice se datorează venirii unor personalităţi din patria-mamă. În 1907, autorităţile britanice au deportat doi lideri de opinie din Punjab, care protestaseră împotriva creşterii de taxelor - Lajpat Rai, Akit Singh, însă cel de al cărui nume se leagă înfiinţarea partidului Ghadar este Har Dayal (1884-1939). Acesta a ajuns în California în iunie 1911, unde a predat câteva luni filosofie la Stanford şi s-a dedicat unei activităţi militante itinerante pe teritoriul american. Nimic nu a fost în van şi în noiembrie 1913, Asociaţia Hindustană s-a transformat în Partidul Ghadar (’revoltă’ în limba urdu).

Deşi de vocaţie multiculturală, mişcarea gadaristă va avea câştig de cauză mai ales în rândul publicului sikh. Răspândirea mesajelor s-a realizat prin intermediul publicaţiei omonime- ”Ghadar” şi mai multor pamflete cu ecou în epocă:  Ghadar-di-Gunj (Ecoul revoltei), Ailan-e-Jung (Declaraţie de război), Naya Zamana (Noua eră) şi  ”Balanţa contabilă a stăpânirii britanice” etc. Noi centre de activitate au împânzit Asia: Shanghai, Hong Kong, Hankou, Canton, Tokyo.

Profitând de spectrul războiul dintre Germania şi Anglia, ghadarezii s-au concentrat pe organizarea unor revolte în Punjab, care ar fi trebuit să-i oblige pe britanici să părăsească Rajul.

Răscoala plănuită a avut loc pe 21 februarie 1915 în Punjab. Impactul său a fost limitat, iar replica autorităţilor necruţătoare. În urma a ceea ce a devenit cunoscut drept “Procesul de Conspiraţie din Lahore” (Lahore Conspiracy Trial) a plouat cu sentinţe: 42 de condamnări la moarte; 114 condamnări pe viaţă; 93 de pedepse cu diferite durate.

Alături de revolta din Punjab celulele ghadariste au incitat la revoltă pe 15 februarie la Singapore şi în august acelaşi la Bankok, ambele cu aceleaşi efect.

Legătură dintre cei doi poli anti-britanici a fost făcută de Comitetul Indian din Berlin creat în 1914. Din componenţa sa făceau parte Har Dayal, Virendra Nath Chattopadhyay, Maulvi Barkatullah, Bhupendra Nath Datta (fratele filozofului mistic Swami Vivekananda), Ajit Singh, Champak Raman Pillai şi Tarak Nath Das.

 De asemenea, consulul german de la Chicago întreţinea relaţii intense cu revoluţionarii de pe tărâm atlantic. După cum nota ghadarianul Harendernath Chattopadhyaya: „Guvernul german s-a arătat foarte interesat în furnizarea de armament şi ajutorarea revoluţionarilor indieni din America şi alte ţări pentru a destabiliza situaţia din India, fapt pentru care ne-a abordat cu diferite sugestii.

Consulul german împreună cu Harambhalal Gupta au discutat să trimită armament în India prin Siam. Persoanele de legătură care se ocupau de bunul mers al operaţiunii erau trei nemţi, dintre care primii doi militari în rezervă: George Paul Boehm, Henry Schult alias Sterneck şi Albert Vehde. Transportul în cauză era estimat la 8.080 puşti Springfield, 410 arme cu repetiţie, 500 de revolvere Colt, 2759 de cutii şi 5.000 de centuri cu cartuşe.

Conlucrarea dintre serviciile secrete britanice, care infiltraseră mai multe celule Ghadar, şi  poliţia americană a prăbuşit întregul demers.

După..

Sprijinul pentru efortul militar britanic nu a venit numai de la conducătorii regatelor indiene asociate Rajului, ci şi de la clase urbane, anglo-indienii educaţi şi urbanizaţi sau chiar de la oameni politici mai târziu identificaţi prin intermediul luptei pentru independenţă. Mai puţin cunoscut rămâne sprijinul acordat de către Mahatma Ghandi  politicii Londrei la 1914 şi faptul că acesta chiar a strâns recruţi care să lupte pe front.

Marele Război avea să schimbe lucrurile în moduri care la momentul respectiv nu păreau deloc fixate. Aducând subcontinentul indian mai aproape de Europa (geopolitic şi cultural), participarea în conflict nu a sudat mai bine cele două lumi, ci a demonstrat diferenţele dintre ele.

Pornind de la evenimentele din diaspora şi mergând spre tabloul indian de ansamblu consecinţele Primului Război Mondial pot fi rezumate astfel:

-          partidul Ghadar a fost serios slăbit în urma procesului din 1917. Încarcerarea şefilor săi a determinat ruptura între două facţiuni: una comunistă şi alta non-comunistă. Membrii ambelor facţiuni pot fi găsiţi în cadrul diferitelor activităţi revoluţionare şi naţionaliste de mai târziu. Se poate spune deci că Mişcarea Ghadar a murit de abia în 1948 odată cu obţinerea Independenţei;

-          problemele administrative din timpul războiului au impus necesitatea unei reforme birocratice serioase. Secretarul de stat pentru India, liberalul Edwin Samuel Montagu, a venit cu iniţiativa unui pachet de norme ce aveau să fie publicate în 1918 ca Legea Montagu-Chelmsford. Specifică acesteia era descentralizarea provinciilor indiene şi o nouă împărţire a responsabilităţii între guvernul de la Calcutta şi elitele locale. Succesul iniţiativei avea să fie şubrezit de radicalizarea membrilor Partidului Congresului, care o considerau drept prea timidă. Mai sus menţionatul Ghandi devenise deziluzionat de comportamentul britanicilor şi a incitat la mişcări de masă („hartaluri”- greve) în aprilie 1919. Numărul mare de protestatari care s-au adunat la Amritsar, în Punjab a determinat represiunea violentă a autorităţilor coloniale. Ordinul generalului Dyer de a se trage în plin s-a soldat cu 379 de morţi şi peste 1000 de răniţi. Avea să fie sfârşitul iluziei pentru cei care mai credeau în destinul comuniunii anglo-indiene în cadrul vreunui soi de federaţie liberală. Ghandi a devenit promotorul boicotării legilor britanice, iar Rabindranath Tagore a înapoiat titlul de cavaler al Imperiului;

-          autorităţile militare coloniale au implementat o serie de proiecte menite a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale soldaţilor, deopotrivă englezi şi indieni care participaseră în război (vezi raportul Comisiei Esher). Un amănunt demn de amintit este atenţia acordată bolilor posttraumatice, care începeau să preocupe comunitatea medicală după 1918. În această direcţie vor fi create circa 1.000 de paturi în spitalele indiene dedicate pacienţilor cu traume psihice militare.

În aparenţă disparate, consecinţele tocmai enumerate indicau plasarea perlei Coroanei Britanice pe traseul modernităţii, cel puţin aşa cum acesta a fost definit de Occident în ultimele două secole/ traseu de care noua generaţie de lideri naţionalişti se vedea obligată să ţină seama indiferent de sentimentele nutrite faţă de stăpânii coloniali. Prinsă între mai multe lumi şi tradiţii, India de atunci ca şi cea de acum îşi căuta o identitate, una prin care să fie fidelă sieşi şi întregii umanităţi.

Bibliografie

-B. Houghton, The Federation of India, Political Science Quarterly, Vol. 34, No. 2 (Jun., 1919), pp. 

226-236

-Joseph S Nye,  1914 revisited in 2014: Ideology of war has become weaker since World War I and 

China can rise peacefully, The Times of India, Jan 15, 2014

-Budheswar Pati, India and the First World War, Atlantic Publishers and Distributors, New Delhi, 

1996

-Gautam Sharma, Nationalisation of the Indian Army, 1885-1947, Allied Publishers Limited, 

New Delhi, 1996

-Gajendra Singh, The Testimonies of Indian Soldiers and the Two World Wars: Between Self and 

Sepoy, Bloomsbury Publishing, London/New York, 2014

-Inder Singh, Indians in America. The Gadar Movement, India Empire Group, 2009

- Hugh Tinker, India in the First World War and after, Journal of Contemporary History, Vol. 3, No. 4, 

1918-19: From War to Peace (Oct.,1968), pp. 89-107

Articol redactat de Silviu Petre, dr. în Relaţii Internaţionale, cercetător în cadrul Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice şi colaborator al portalului Geopolitics.ro, editat de Asociaţia ASAGRI (Asociaţia de Analize Strategice, Analize Geopolitice şi Relaţii Internaţionale). Puteţi citi analizele geopolitice publicate pe Geopolitics.ro aici.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite