Turcia, sultanul şi perspectiva geopolitică a viitorului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Printre momentele cu adevărat importante ale zilei de 10 august 2014 nu vom număra diferitele acţiuni ale pisicilor contra bucăţilor de carne de pe farfuriile nesupravegheate, care au cucerit de mult reţelele sociale, nici diferite proteste ale manipulaţilor nespalaţi pe creier, asa cum ne arată un interviu postat pe Facebook de curând, în sprijinul infractorilor cu bani.

În realitate, cea mai importantă clipă a istoriei este aceea a alegerilor pentru funcţia de preşedinte al Turciei. Un stat aflat foarte aproape de noi şi care prin poziţionarea sa geografică constituie unul dintre factorii care influenţează orientările geopoliticii româneşti. Un stat care este văzut mai degrabă prin intermediul bazarurilor, dar nu prin ceea ce a devenit astăzi.

Rezultatul a fost destul de previzibil. Din primul tur, Recep Tayyip Erdogan a câştigat, având aproximativ 51,8% din voturi, la o rată a participării de 70% din persoanele cu drept de vot. Vom spune că această rată de participare s-a realizat în condiţiile în care urnele de vot au fost deschise până la ora 17, ceea ce spune multe despre civismul cetăţenilor turci – aspect pe care mi-l doresc să îl văd şi la noi în ţară, în cât mai multe cauze legale şi morale.

Destul de multe comentarii am văzut, în diferite surse, majoritar repetitive: ceea ce scriu de ani întregi a fost reluat şi refrământat, ca într-un aluat de cozonac. Percepţii identice, predicţii – cât i-au ţinut mintea sau stăpânii. Unii sunt bucuroşi că Erdogan a câştigat, mai ales spre binele altor ţări, iar alţii supăraţi. Dar, din păcate, mai toate analizele se învârt în jurul unor clişee, ceea ce nu face decât să perpetueze erorile de interpretare. 

În presa noastră, totuşi, sunt lecturi obligatorii patru analize: „„Turcia şi Noul Orient Mijlociu”, semnat de analistul Alexandru Grumaz, pe blogurile adevarul.ro, „Ce va fi în Turcia sau ce va fi Turcia? O analiza istorica si politica”,  şi „Lovitură de stat în Turcia?”, ambele semnate de Dragos C. Mateescu, pe contributors.ro.

ia/ care învederează ceea ce în prea multe alte părţi nu se observă din motive mai degrabă ideologice. Suplimentar, de citit şi aici.

De cele mai multe ori se caută doar anumite linii de descriere – cele care îi subliniază caracterul pro-islamic mai ales, durităţile verbale la adresa femeilor şi eventual anumite rivalităţi avute cu influentul grup al absolvenţilor şcolilor Gulen sau cu membrii grupului de vârf al armatei turce. Este adevărat, persoana are un caracter vulcanic, ceea ce face inevitabile anumite contondenţe la nivel de limbaj. Dar el este în acelaşi timp un individ cu reale calităţi în domeniul administrării ţării şi mai ales a economiei acesteia.

Pe internet apar mai multe biografii ale acestuia, şi lăsăm fiecăruia plăcerea de a le descoperi – unele fiind traduse şi în presa de limbă română. Suplimentar aş invita şi la lectură aici, pe BBC şi aici.  

De ce acest text se referă mai ales la Erdogan, şi mai puţin la Turcia? Pentru că politica este compusă şi condusă de oameni, mai mult sau mai puţin inteligenţi, cinstiţi, eficienţi, sau varani.

Astfel, Recep Tayip Erdogan devine omul care, potrivit regulilor partidului său – pe care nu le încalcă, nota bene! – nu poate să îndeplinească un al patrulea mandat de prim-ministru, spre bucuria sa şi – din ce apare în anumite înregistrări (disponibile aici şi aici)  – a buzunarelor sale.

De aceea, omul propune şi reuşeşte să determine o nouă modalitate de alegere a preşedintelui Turciei, organizează procesul electoral şi îl câştigă. Suficient de mulţi turci au votat pentru el, dar şi mulţi au votat împotrivă. Ceea ce este interesat la alegerile din statul sudic constă mai ales în pasiunea corpului electoral pentru unii sau alţii, fiind de cele mai multe ori un adversar ireconciliabil. Astfel, mediul intelectual este un adversar ferm – în majoritatea sa – al lui Erdogan. Tinerii cu studii superioare nu îl apreciază deloc, ceea ce va duce în final la o confruntare, devenită inevitabilă. Noul prim-ministru nu va putea decât să amâne sau să grăbească acest moment, dar nu mai mult de atât.

Erdogan este omul care are totuşi merite incontestabile sub aspect economic. Aici, puţine lucruri sunt de reproşat. Fiind de mic implicat în comerţ – vânzător pe stradă – a înţeles destul de bine care ar fi o parte din problemele economiei turce, mai întâi la nivel empiric, iar mai apoi şi în urma intrării în viaţa adultă, după terminarea studiilor universitare. Tocmai de aceea rezultatele lui sunt remarcabile, dar şi decisive pentru a-i înţelege potenţialul politic.

Concret, izbuteşte ca din 2002 şi până acum să aducă investiţii străine de peste 400 de miliarde de dolari, privatizând masiv, dar reuşind în acelaşi timp să păstreze un control al oamenilor de afaceri turci în propria economie. Apare însă o problemă, pe care nu a reuşit să o soluţioneze, şi care va începe de anul acesta – FED va opri în acest an inundarea pieţelor cu dolari ieftini – să producă efecte, spre slăbirea poziţiei primului-ministru ce va urmă: deficitul de cont curent. 

Reformele economice impulsionate de Erdogan au dus multă vreme la creştere economică reală, sigură, chiar dacă pe credit. Dar tot ea a pus bazele viitoarelor pierderi, după cum se poate citi în acest trei analize:

Criza financiară bate la uşa Turciei

Aurul, turcii şi Iranul, sau cum guvernul Turciei şi-a poleit economia defectă cu afaceri care mustesc de corupţie

Turcia este un butoi cu pulbere economică şi socială care aşteaptă să explodeze

Realitatea este crudă: viitorul prim-ministru este mai degrabă unul de sacrificiu, iar ceea ce s-ar putea să vedem în 2015 pe străzile din Istanbul, Ankara, Izmir, Konya etc. va fi începutul unei noi instabilităţi guvernamentale şi economice de durată.

Să nu ne amăgim – economiile zonei nu sunt foarte puternice, lira turcească şi rial-ul iranian nu sunt atât de puternice încât să joace un rol de stabilizare în zonă, iar din multe alte motive nici shekel-ul nu poate juca un rol zonal decisiv. Conflictele puternice din Orientul Mijlociu şi Ucraina au dus cu sine pierderi mari de bani şi blocări de perspective economice, astfel încât investitorii se feresc destul de mult. Va fi necesară o singură scânteie în economia turcă, iar rezultatul ei se va propaga la niveul întregului Orient Mijlociu şi Apropiat, cu consecinţe sociale grave.

Erdogan ajunge preşedinte al Turciei pe o Constituţie care nu a transformat statul într-o republică prezidenţială. Pentru a reuşi acest lucru, mai sunt necesari câţiva paşi. Totuşi, aceştia nu vor fi uşori, şi se pune problema dacă problemele economice îl vor mai îndemna pe liderul AKP să mai declanşeze procesul de modificare a legii fundamentale, deoarece e bine să fii la putere când economia merge. Pe fond, criza economică este cel mai puţin dorit eveniment de orice conducător politic în sec. XXI, iar un cutremur economic într-o ţară cu o populaţie de aproximativ 80 de milioane de oameni duce la efecte de durată, inclusiv în ţările vecine.

De fapt, dacă ar trebui să îl comparăm cu vreun lider politic, mutatis-mutandis, Recep Rayip Erdogan seamănă cel mai bine cu Hugo Chavez. Există însă o mare diferenţă între cei doi: Chavez nu a fost capabil să înţeleagă economia, iar rezultatul s-a văzut inclusiv la final de mandat: Nicolas Maduro – cel ce a preluat puterea în Venezuela după moartea incompetentului Chavez – este un fost şofer de autobuz, pe când opţiunile lui Erdogan au fost doi conducători de politică externă: Abdullah Gul sau Ahmet Davutoglu, ambii având un doctorat şi o carieră universitară. Poate de aceea în ultimii doi ani în Venezuela se face speculă cu hîrtie iginiecă ...

În acest context, trebuie să ne uităm mai mult la performanţele lui Erdogan şi în raport de noul prim-ministru, care se pare că va fi actualul ministru de externe, Ahmet Davutoglu. Tocmai de aceea l-am numit pe Erdogan drept sultan, pentru politica sa externă, iar nu pentru stilul autoritar şi manipulator din politica internă – care se regăseşte cumva în orice ţară din Orientul Mijlociu şi apropiat. Iar dacă anumite guri spun că este şi corupt, noi vom ţine minte şi această caracteristică.

Erdogan este absolvent de management, „ştiinţă” care te învaţă să „conduci”, dar care nu are aplicabilitate reală în nici un domeniu, fiind necesar să cunoşti zona în care acţionezi – iar lipsa acestor cunoştinţe se obiectivează în greşeli pe care el face absolventul doar a acestui tip de „ştiinţă”. Cine nu crede, să împartă numărul de absolvenţi de management – sub diferitele sale forme – din România în ultimii 20 de ani la numărul de falimente în aceeaşi perioadă, şi va înţelege rezultatul.

De aceea, conducând un partid tânăr – fondat în 2001 – îşi va lua în 2009 drept ministru de externe un profesor de relaţii internaţionale, ale cărui cărţi provocaseră senzaţie în Turcia. Ahmet Davotoglu este artizanul politicii „0 probleme cu vecinii”.

Cu toate acestea, o astfel de idee este puerilă, ştiind bine ce istorie are Orientul Mijlociu. Timpul a avut puţină răbdare cu ei, astfel încât iluziile au fost spulberate pe parcurs în mai toate zonele. De la Siria, Irak şi Kurdinstan la Israel şi Egipt, de la noile lupte dintre azeri şi armeni în Karabahul de Munte, toate le-au demonstrat liderilor de la Ankara că şi ei trebuie să aibă opţiuni mai ferme şi idei mai temperate.

Crezându-se mare lider regional, Erdogan şi-a complicat relaţiile cu Egiptul şi de acolo, şi cu Israelul. În acelaşi timp, nu a demonstrat capacitatea de a puncta decisiv în Siria, deşi avea o şansă – e adevărat, costisitoare în număr de morţi – dar ar fi putut astfel nu doar să pună capăt unui război civil dur, ci ar fi izbutit să trasese graniţe noi, potrivit intereselor turceşti, care ar fi fost greu de contestat şi îndreptat – la o judecată reală a capacităţilor militare din zonă.

Realpolitik-ul nu a dispărut, mai ales în Orientul Mijlociu. Nu este în acord cu Carta ONU, care opreşte statele de a folosi războiul ca modalitate de a face politică, dar se potriveşte cu geopolitica zonei. În timp, din marea putere a Turciei au rămas doar armata foarte bine echipată şi pregătită, economia puternică dar foarte vulnerabilă şi doar un minim acord de politică externă aducător de profit: cel cu administraţia kurzilor in Irak, iar parţial cu Iranul.

Cu toate acestea, Erdogan – viitor fost-prim-ministru – nu se poate lăuda că îi va lăsa noului prim-ministru multe pîrghii de valorificat în direcţia extenă.

Rivalitatea istorică cu Iranul nu va dispărea niciodată, fiind o constantă geopolitică a Asiei, în raportul rivalităţii dintre întregul spaţiu turcofon şi cel persanofon. De aici, replieri ce vor fi şi mai intersante în anii ce vor urma, deoarece zona de confluenţă dintre cele două puteri este subiect de interes acut şi pentru Tel-Aviv, dar şi pentru Ryad.

Toate aceste elemente întrezăresc un moment al adevărului pentru liderii de la Ankara. Fie vor să fie sultani, ceea ce presupune să comporte foarte activ în Orientul Mijlociu – este adevărat, cu risc şi pentru propriile frontiere, în faţa aceloraşi kurzi şi nu numai – fie vor să fie doar simpli republicani de tip modern.

Varianta secundă îi va obliga să muncească mai mult pe planul politicii interne, abandonând veleităţile în politica externă, ea devenind în această ipoteză doar un mod de protejare a graniţelor proprii şi a economiei naţionale. Anumite combinaţii şi direcţii active ar dispare, iar Polat Alemdar – eroul seriei de filme Valea Lupilor –  nu le-ar mai sădi în minte turcilor ideea că sunt cea mai importantă putere decizională a Orientului Mijlociu.

Această alegere este problematică, dar – se pare – şi inevitabilă.

În contextul în care graniţele din zonă sunt din ce în ce mai mai mult într-un proces de modificare – după cum şi locotent-colonelul Ralph Peters prognoza, iar harta sa era dezvăluită într-un text de mai sus al dlui general Alexandru Grumaz – se pare că nu rămâne nicio opţiune Ankarei şi viitorului preşedinte.

Afirmarea ca putere regională a Turciei în Orientul Mijlociu va trebui să treacă şi printr-un război, ceea ce ar putea deschide alte perspective politicii interne. Cu toate acestea, deocamdată nu putem decât să aşteptăm în Bucureşti deciziile pe care Ankara le va lua.

Nu trebuie să uităm că într-un interviu pe care Ahmet Davutoglu l-a dat în urmă cu câţiva ani publicaţiei Foreign Policy – text tradus şi de ediţia română – ministrul de externe turc plasa într-o enumerare România pe ultimul loc în rândul prietenilor şi intereselor turceşti în zona Mării Negre. Această menţiune o fac aici, dacă interesează pe cineva...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite