Viaţă şi moarte în Regatul Thailandei: o scenă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Thailanda

Trei generaţii de thailandezi au trăit cu încrederea că orice le-ar rezerva timpul şi istoria, există o ultimă şi supremă speranţă de justiţie, dreptate, direcţie.

În Phuket, viaţa de noapte este singurul rege pentru turişti: japonezi, germani, francezi şi poate câţiva români, cu toţii umblam pe strada dedicată nouă. Aici se concentrează tot comercialul turistic al ţării într-un cosmos strâmt, înăbuşit de umiditate. 

Femei îmbrăcate doar în pene colorate, baruri GoGo sau show-uri de ping pong sunt anunţate pe cartoane laminate şi decolorate de către localnici sau străini, toţi trăgând de tine. Standurile de fructe exotice stau cuminţi între fetele care te îmbie la masaj thailandez si „good times”. Brelocuri şi zăngănele, mătase şi piele de crocodil, magazine în care turiştii cumpără la discount produse oricum vândute la suprapreţ, toate aceste lucruri se găsesc pe Bangla, una dintre cele mai cunoscute străzi din Phuket. Este un preludiu pentru exces, nu doar sexual, deşi consumerismul străinilor poate atinge cotele aferente de saţietate. 

Mulţi thailandezi tolerează excesele turiştilor, le hrănesc pentru simplu profit, dedublându-se dintr-o viaţa modestă, cu un respect pentru ţară şi regat. Democraţia este un mit mai degrabă turistic, dar în Asia aparenţa e mai importantă decât realitatea. Te simţi liber, mai ales ca străin. După puciul militar din 2014, doar monarhia s-ar înscrie într-o continuare a normalităţii. Patriotismul atinge cote naţionaliste, întreaga identitate naţională fiind legată de domnia unui rege perceput drept sufletul naţiei, promotorul reformelor sociale şi apărătorul unei independenţe istorice faţă de puterile regionale şi internaţionale. De altfel, cultul personalităţii este fantastic pentru întreaga familia regală. 

Ca turişti, fusesem atenţionaţi să fim extrem de atenţi, nici măcar să nu călcăm pe monedele scăpate din buzunar, care purtau efigia monarhului. Dragostea imensă pentru Marele Rege Rama IX s-a transformat într-o durere la fel de vizibilă odată cu moartea sa. Domnise mai bine de 70 de ani. Aşa că atunci când pe plaja din faţa Novotelului explodau artificii la doar trei ore de la moartea monarhului şi chirăiau nişte turişti, m-am întrebat în mod logic care sunt limitele toleranţei lor. Acum ne simţeam complet pe dinafară, poate chiar în pericol. Siamul îşi pierduse lustrul ieftin, atrăgător şi turistic, iar realitatea unei drame naţionale se impunea puternic. 

Televiziunile emiteau deja în alb şi negru, cu sigla monarhiei ca simpla pată de culoare, galbenă şi discretă. În barul hotelului, o singură persoană nu plângea, mi-a explicat apoi ca era din Filipine, dar că este alături de colegii ei. La masă, nu eram sigur dacă ne erau servite bocete amare în locul supei Tom Yam. Vacanţa se terminase subit, iar sfaturile de îmbrăcăminte şi comportament au fost recitite cu mult mai multă atenţie. Apelurile telefonice repetate la ambasada României nu au primit răspuns, în mod cert tot din pietatea celor de serviciu, dacă nu din nesimţirea caracteristică statului român. 

Mai organizaţi şi uniţi de o dramă naţională cum nu ne putem imagina, thailandezii vor ţine un an întreg doliu. Li s-a cerut deja, conform The Economist, să se îmbrace sobru în viaţa de zi cu zi, cu haine negre (sau albe) donate săracilor sau cu predarea unor metode de estompare a culorilor vii, ca ordin direct de stat. Thailandezii au ascultat, fără crâcneli. Sute de mii de oameni au vizitat deja Piaţa Regală, pentru a-şi transmite condoleanţele.

Dacă pentru palatul din centrul Bangkok-ului nu exista umbră care să ascundă splendoarea şi puterea unei regat legendar, imaginile de mai sus sunt cel puţin emoţionante. Ele vorbesc despre Asia de Sud-Est, despre ceea ce înseamnă o societate în care individualitatea, drepturile şi libertăţile sunt întotdeauna tributare unui proiect naţional, chiar şi cel reprezentat de un singur om. Trei generaţii de thailandezi au trăit cu încrederea că orice le-ar rezerva timpul şi istoria, există o ultimă şi supremă speranţă de justiţie, dreptate, direcţie. Pentru ei, budişti în majoritate, o figură aproape deificată a trecut pragul memoriei. 

Am trecut si noi, a doua zi, prin preajma străzii Bangla, această Ramblă a Excesului. Era pustie. Dacă vă aşteptaţi la paralele legate de monarhia noastră sau de poporul român, nu le veţi găsi în acest articol. Ele nu există. Trăiască Regele!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite