XÍ. Povestea „Împăratului Roşu”

FOTO The Times

La 15 iunie 1953, în anul şarpelui de apă (ca şi Máo, de altfel), se năştea Xí Jìnpíng – etnic han, care avea să devină liderul celor 95 de milioane de membri ai Partidului Comunist Chinez şi să conducă destinele celor 1,4 miliarde de locuitori ai Chinei.

Carmen Burcea*

 Supranumit „Tata Xí”  (Xí dàdà, 习大大), Xí Jìnpíng se prezintă pe sine ca un „slujitor al poporului”, un conservator profund ataşat de valorile culturii tradiţionale chineze şi de valorile familiei. Este căsătorit cu frumoasa şi faimoasa artistă Péng Lìyuán (n. 1962) şi împreună au o fiică – Xí Míngzé (n. 1992), absolventă de Psihologie la Harvard.

Xí, unul dintre cei mai influenţi oameni politici ai lumii, este reprezentantul celei de a cincea generaţii de lideri chinezi de la Máo Zédōng încoace. După „marele timonier” (Wěidà de duòshǒu, 伟大的舵手) au urmat generaţiile reprezentate de Dèng Xiǎopíng, Jiāng Zémín şi Hú Jǐntāo. Xí încoronează această succesiune şi aspiră să împlinească cel mai îndrăzneţ ţel al Chinei de până acum: construirea unei „ţări socialiste moderne, prospere, puternice, democrate, avansate cultural şi armonioase” până în 2049, anul centenarului RPC (Liǎng gè yībǎi nián, 两个一百年). Xí încarnează acest «vis chinezesc» (Zhōngguó mèng, 中国梦), nutrit deopotrivă din «mitul vârstei de aur» şi eposul chinezesc al «secolului umilinţei» (Wù wàng guóchǐ, 勿忘国耻). Misiunea sa capătă astfel luciri mesianice. Potrivit acestei chei de lectură, Xí este restauratorul cursului firesc al istoriei, menit a reconfigura ordinea mondială dintr-o perspectivă sinocentrică (Zhōngguó zhōngxīn zhǔyì, 中国中心主义). Iniţiativa „Centura şi drumul” (Yīdài yīlù, 一带一路), care se revendică la nivel simbolic din anticul Drum al mătăsii, a devenit stindardul diplomaţiei promovate de Xí, mai fermă şi mai încrezătoare (Fènfā yǒu wéi, 奋发有为). Şi deşi comparată de unii analişti cu Planul Marshall, China a declarat în repetate rânduri că această iniţiativă „nu este un solo chinezesc, ci o simfonie” interpretată de toate ţările participante. După partitura cui?

A Chinei, fireşte.

Surse şi interpretări

Despre Xí s-a scris mult. Poate că mai mult decât despre oricare alt lider chinez. Paradoxal însă, schiţarea profilului său biografic devine o chestiune problematică. În parte, pentru că biografiile oficiale contopesc unele episoade veridice cu altele cu tentă hagiografică şi tind să copleşească firul narativ sub încărcătura simbolistică atribuită. În parte, pentru că Xí însuşi este un lider charismatic, foarte abil în (re)construirea propriei imagini. Prin urmare, scrutarea personalităţii lui Xí nu se poate mărgini la biografiile oficiale şi nici la discursurile politice grandilocvente, ticsite de clişee şi limbaj de lemn, dar şi de aforisme şi citate din clasici. Portretul său e complinit uneori de dialogurile colocviale, lipsite de orice emfază, şi de fotografiile din vizitele de lucru ori din albumul de familie. Apoi, canale de comunicare precum televiziunea de stat CCTV, cotidianul partidului People’s Daily ori agenţia oficială de ştiri Xinhua îl prezintă encomiastic pe liderul de la Beijing, ca o carte deschisă la îndemâna oricărui chinez, fără vreo umbră de mister care să-i împieteze măreţele proiecte. Gesturile şi rostirile sale sunt reflectate în aşa fel încât să devină o pildă, o parabolă. Simplitatea vestimentaţiei, naturaleţea în atitudine, tonul afabil, surâsul cald, obiceiurile comune – totul îi sporeşte charisma. De pildă, un prânz frugal, într-un local obişnuit, frecventat de oameni de rând, a devenit ştire. Ştirea a devenit virală, restaurantul – un punct de interes turistic, iar meniul preşedintelui – extrem de popular. Desigur, acest tip de retorică, care îl prezintă pe Xí într-o scenă de convivialitate, nu e deloc gratuit în conturarea personalităţii sale, ci poartă in nuce toposul modestiei şi al solidarităţii. Astfel de relatări au rostul de a-l înfăţişa pe Xí nu doar perfect integrat în comunitate, ci ca un simbol arhetipal al acesteia.

Sursa foto aici.

Obârşia şi martiriul

Ca fiu al unui veteran comunist, Xí este considerat un „principe” (Tàizǐ dǎng, 太子黨). Această descendenţă de natură legitimatoare – „roşu de a doua generaţie” (Hóng èr dài, 紅二代) – i-a pecetluit existenţa. Tatăl său, Xí Zhòngxūn (1913-2002), vechi camarad al lui Máo în Marşul cel lung (1934-1935) şi, ulterior, apropiat colaborator al premierului Zhōu Ēnlái, a fost un activist de partid în primul eşalon. În anii ´60 însă, a fost epurat din structurile de partid şi încarcerat (1962). Deşi ulterior reabilitat, după venirea la putere a lui Dèng Xiǎopíng, acest eveniment a iscat o adevărată dramă în familie. Xí însuşi a fost strămutat în satul Liangjiahe, cu scopul reeducării (1969-1975). Acolo a muncit pământul, a trăit într-o bojdeucă săpată în roca argiloasă specifică ţinutului – devenită peste timp „loc al memoriei” – şi a citit mult la lumina lămpii cu kerosen. Capitalul lui Marx, Analectele lui Confucius, Istoria Chinei, Război şi pace au fost doar câteva din lecturile sale de căpătâi. Azi, acest capitol de bildungsroman a căpătat aureola unui mit. Adesea este evocat cu o mândrie nedisimultă şi interpretat drept o experienţă fundamentală, o cale a dobândirii de virtuţi, o etapă formatoare crucială, care i-a permis fuziunea cu oamenii din Yan’an, din „inima pământului galben”, şi care a sădit în el ataşamentul faţă de China profundă. Xí însuşi a declarat: „Mi-am lăsat inima în Liangjiahe. Liangjiahe a creat omul care sunt”. Adică un luptător.

Sursa foto CCTV

Partidul şi puterea supremă

Pătrunderea lui Xí în rândurile PCC a fost una anevoioasă, din pricina traiectoriei politice a tatălui său. Odată dobândit statutul de membru al PCC (1974), după mai multe tentative eşuate, şi-a putut perfecţiona studiile. În 1979, Xí a obţinut licenţa în Inginerie chimică la Universitatea Tsinghua. Dar destinul său nu era să activeze în această profesie, ci să înainteze în ierarhia de partid. Ascensiunea sa a fost lină şi temeinică, până la dobândirea puterii supreme în stat (Wěidà de lǐngxiù xíjìnpíng zhǔxí, 伟大的领袖习近平主席).

După ce a îndeplinit diverse funcţii în partid în provinciile Shaanxi şi Hebei, Xí a urmat un cursus honorum de excepţie în prima decadă a anilor 2000. Succesele repurtate în calitate de guvernator în Fujian (1999-2002) şi Zhejiang (2002-2007) – provincii de coastă devenite emblemă pentru „miracolul economic chinezesc” – i-au asigurat un important capital de imagine, pe care l-a exploatat apoi în chip iscusit. Cu un renume de vajnic combatant împotriva corupţiei, hotărât să nimicească deopotrivă „tigrii şi muştele” – adică oficialii de partid de rang înalt şi inferior fără deosebire – preşedintele Hú Jǐntāo i-a încredinţat lui Xí sarcina de a face „curăţenie” în metropola Shanghai (2007). Xí a apărut astfel ca un simbol purificator, eroul care avea să mântuie China de această racilă. Trebuie spus însă că şi această campanie de asanare morală a clasei politice are luminile şi umbrele ei, fiind interpretată de unii analişti ca o stratagemă care a ţintit nu atât eradicarea corupţiei, cât anihilarea opoziţiei şi câştigarea popularităţii. Oricum ar fi, experienţa căpătată în provincii l-a catapultat pe Xí în cercurile de putere de la centru. Mai importantă încă a fost numirea sa, în acelaşi an 2007, ca membru al Biroului Politic al PCC. Concomitent, Xí a deţinut şi funcţia de preşedinte al Şcolii Centrale de Partid (2007-2012). În fine, în 2008, anul în care i s-a încredinţat responsabilitatea politică pentru Olimpiada de la Beijing, Xí a devenit vicepreşedinte al Chinei, iar în 2010 – vicepreşedinte al Comisiei Militare Centrale (CMC). Această din urmă promovare îl confirma ca succesor al preşedintelui Hú Jǐntāo (2002-2012).

În noiembrie 2012, în cadrul celui de-al XVIII-lea Congres al PCC, Xí a fost ales secretar general al CC al PCC, iar câteva luni mai târziu, în martie 2013, a fost desemnat preşedinte al RPC. În toamna anului 2017, a fost reales pentru al doilea mandat de cinci ani. Şi tot în 2017, cel de-al XIX-lea Congres al PCC a încorporat în constituţia sa „Gândirea lui Xí Jìnpíng privind socialismul cu caracteristici chinezeşti pentru o nouă eră” (Xíjìnpíng xīn shídài zhōngguó tèsè shèhuì zhǔyì sīxiǎng, 习近平新时代中国特色社会主义思想). În fine, în martie 2018, Adunarea Naţională Populară (ANP, forul legislativ chinez) a aprobat reforma constituţională prin care se desfiinţa limita de două mandate pentru funcţia de preşedinte, impusă în 1982. S-a deschis astfel perspectiva perpetuării lui Xí la putere. Aşadar, Xí poate privi înapoi spre viitor, spre China imperială.

Sursa foto China Daily

Xí în oglinda istoriei

În toamna anului 2021, Xí Jìnpíng rostea un discurs pe marginea „Rezoluţiei CC al PCC privind realizările majore şi experienţele istorice ale luptei Partidului de o sută de ani”. După rezoluţiile din 1945 şi 1981, care au consfinţit supremaţia lui Máo Zédōng şi Dèng Xiǎopíng, cea din 2021 a inaugurat o Nouă Eră, marcată de influenţa globală a Chinei. Dacă Máo a fondat Republica independentă, iar Dèng a făcut-o să devină prosperă, Xí configurează „a treia revoluţie” şi încununează destinul istoric al naţiunii sale conferindu-i putere – statutul de cea mai mare putere (Zhōngguó shì yīgè dàguó, 中国是一个大国). Nu emergentă, nu regională.

Celebrul citat din distopia orwelliană „1984” – „Cine controlează trecutul controlează viitorul: cine controlează prezentul controlează trecutul” – e perfect ilustrat aici, căci Noua Eră a debutat cu rescrierea istoriei. Izvorâtă din nevoia de ancorare în trecut, de legitimare, Rezoluţia propune un discurs despre istorie din perspectiva prezentului. Xí impune o viziune comună asupra trecutului, în care se omit anumite evenimente, se blurează sau se emfatizează altele. Iar contestarea naraţiunii oficiale atrage după sine acuzaţia de „nihilism istoric” (Lìshǐ xūwú zhǔyì, 历史虚无主义). Toţi aceia care ar îndrăzni să aibă o altă viziune asupra trecutului, vor cădea sub incidenţa asprei legi. Amintirea epurărilor maoiste ar reînvia resentimente şi sciziuni, iar procesul de de-maoficare din vremea lui Dèng ar preveni dezvoltarea cultului personalităţii. Prin urmare, se impuneau anumite selecţii şi decupaje. Şi deşi Rezoluţia vorbeşte în principiu despre trecut, în fapt se proiectează viitorul. Ocurenţa numelui lui Xí în textul Rezoluţiei, covârşitoare în raport cu menţionarea celorlalţi lideri, e un indiciu de netăgăduit. Dar nu numai. Xí e cumpănit în evaluarea predecesorilor, cărora le accentuează meritele şi le minimizează erorile. Lasă însă să se perceapă fisurile care, în absenţa sa în postura de Salvator, ar fi putut destructura însuşi monolitul PCC. Este el cel care a eradicat corupţia, a consolidat încrederea în partid, a sporit creşterea economică şi a asigurat ţării sale o poziţie de prestigiu în plan internaţional. Astfel, dacă Máo este fondatorul, iar Dèng este reformatorul, Xí poate fi considerat refondatorul care asigură trăinicia partidului şi propovăduieşte armonia, căci – după cum el însuşi afirmă – „naţiunea chineză nu poartă în genele sale trăsături agresive sau hegemonice”.

În esenţă, Rezoluţia îl reconfirmă pe Xí ca „nucleu” (Héxīn, 核心) al PCC şi îl propulsează spre al treilea mandat. Cel mai probabil, cel de-al XX-lea Congres al PCC (2022) îl va reconfirma în funcţie, căci existenţa lui Xí se confundă cu „misiunea istorică” a partidului şi cu destinul naţiunii până în 2049. După cum spune textul Rezoluţiei: „Gândirea lui este chintesenţa culturii şi sufletului chinez, iar prezenţa sa în inima partidului este de importanţă decisivă pentru promovarea procesului istoric al marii întineriri a naţiunii chineze”.

Carmen Burcea este cercetător ştiinţific cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.