1 Mai, în Europa şi pe la noi

În timp ce în România se mătură terasele şi se spoiesc hotelurile în aşteptarea ”valului de turişti de 1 Mai” – val amplificat şi de ”puntea” acordată de autorităţi – în vestul Europei se ridică garduri de protecţie. Acolo, Ziua Muncii este, de fapt, Ziua Protestului.

Şi europenii au de ce să protesteze. Rata şomajului a atins luna trecută niveluri record în Uniunea Europeană (10,9%)  şi în zona euro ( 12,1%). Fenomenul face ravagii în rândul tinerilor. Circa 7,5 milioane de tineri sub 25 de ani nu au loc de muncă şi nici nu urmează vreo formă de educaţie sau formare profesională. Ei sunt aşa-numiţii „NEET” (“not in education, employment or training”).

Ei sunt dovada vie a eşecului liderilor europeni de azi, ei sunt o sursă de dezintegrare socială şi de instabilitate politică. Ei se vor afla în primele rânduri ale protestelor de 1 Mai - şi au toate motivele să o facă. Alături de pace, prosperitatea părea un dat natural pentru părinţii ”generaţiei NEET”, ceva precum aerul pe care îl respirăm. Astăzi, promisiunea prosperităţii, aflată la baza proiectului european, ameninţă să se piardă precum apa în nisip. Urmează şi pacea? Cine poate şti...

Parcă pentru a răspunde acestor nemulţumiri, Comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, László Andor, a reafirmat, într-un articol publicat recent pe blogul său, măsurile prin care Bruxelles-ul caută să lupte împotriva şomajului.

Comisarul s-a referit la „Garanţia pentru Tineret”  program care urmăreşte ca toţi tinerii cu vârsta sub 25 de ani să beneficieze de o ofertă de angajare, formare continuă, ucenicie sau de stagii de bună calitate, în termen de patru luni de la terminarea şcolii sau de la intrarea în şomaj. El a mai amintit şi de cele 6 miliarde de euro, pe care Consiliul European îi investeşte în programele de angajare a tinerilor, în perioada 2014-2020.

Dar, atenţie, Comisia poate face doar recomandări statelor membre – politicile se află în mâinile lor. Iar acesta este un lucru pe care cetăţenii europeni în înţeleg mai puţin. Şi, să recunoaştem, nici liderii nu se obosesc să-l explice. E mai uşor să dai vina pe ”Europa” pentru criza statelor.

Aşa se face că anul acesta, Ziua Protestului are loc în contextul scăderii la cote alarmante a încrederii publice în instituţiile europene. Prăbuşirile cele mai spectaculoase, în flancul sudic, în Spania, Italia, evident şi în Grecia şi Cipru, acolo unde instituţiile europene sunt sinonime cu austeritatea. O austeritate impusă de ”Berlin” şi căreia ”Bruxelles-ul” nu poate sau nu vrea să-i opună rezistenţă.

Dar nemulţumirea faţă de Uniune creşte şi în Germania. O nemulţumire mai curând îndreptată spre partenerii din flancul sudic. ”Ce fel de Uniune e aceea în care noi plătim şi ceilalţi protestează cu portretele lui Adolf Hitler?” se întreabă germanul convins că el este cel care le umple bancomatele meridionalilor.

Tot mai nemulţumiţi sunt şi polonezii, deşi ai putea să te întrebi ce motive ar avea ei, cei care au profitat atât de inteligent de politca de coeziune şi care şi-au căpătat în Uniunea Europeană un statut pe care noi, românii, nu putem decât să-l privim cu invidie neputincioasă. 

Dar polonezii au toate motivele să privească îngrijoraţi la noua falie Nord-Sud, ce ameninţă coeziunea Europeană. Iar Polonia ştie din proproa istorie ce poate însemna revenirea la o ”Europă a naţiunilor”, în care cei puternici îşi impun voinţa asupra celor slabi. O astfel de Europă a şters Polonia de pe hartă şi tot o astfel de Europă a amputat grav România Mare, atât la Răsărit cât şi la Apus.

Dar într-o Românie înecată în fumul mititeilor ( nu de partid, ci privaţi, că suntem în Postul Mare), toate aceste lucruri se văd mai ceţos. Nu că noi am fi rezolvat problemele cu care se confruntă acum Uniunea Europeană. Ci pur şi simplu fiindcă noi ne-am obişnuit cu ele.