În ghearele Marelui Urs (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Peninsula Crimeea. 2 dimineaţa. Printre puţinele maşini din faţa noastră se zăresc semne reflectorizante la mai puţin de 500 de metri. Şoferul autocarului cu care am plecat din Odessa murmură ceva printre dinţi. Nu disting decât ultimul cuvânt, înjuratura clasică cu care se termină aproape fiecare propoziţie în această parte a lumii.

Luminile se aprind în autocar şi filmul rusesc, cu sonor dat la maximum, odată oprit, face ca liniştea din autocar să fie şi mai apasătoare.

Citiţi prima parte a relatării aici.

Câţiva soldaţi ucraineni urcă şi încep să controleze paşapoartele şi actele de identitate. Sunt în primele rânduri şi, fără să ezit, întind paşaportul cu prima pagină deschisă. Spre surpinderea mea nu sunt întrebat nimic. Soldatul îşi face loc printre bagaje şi oameni adormiţi, uşor plictisit.

Plecăm mai departe. Însă drumul e plin de baricade şi se merge încet. Şerpuit. Îmi dau seama imediat, din experienţa filtrelor din Transnistria de acum câţiva ani şi, recent, în Siria, că povestea nu se termină aici. Aproape întotdeauna, între baricade de acest gen, urmează un al doilea filtru.

Însă de data aceasta lucruile sunt mai serioase. Citesc asta pe faţa îngrijorată a tinerei de pe scaunul din stânga mea. Îmi face semn către camera foto, „Problem!” şi îmi explică, prin semne, să o ascund. Mă conformez imediat. Soldaţii, cu cagule trase pe faţă, în haine militare şi cu Kalashnikov-ul la vedere, fără vreun însemn oficial pe uniforme dar cu banderola în culorile drapeului rusesc, latră câteva cuvinte scurte din uşa autocarului.

Oamenii încep să se foaiscă şi să se ridice unul câte unul. Realizez că trebuie să coborâm. Previzibil, îmi iau bagajele şi formez numărul de contact al Consulatului României de la Odessa, din motive practice, pentru a-l avea la îndemână, însă mai mult ca o încurajare.

Ne aliniem în faţa soldaţilor. Prin ceaţa şi bezna orei târzii zăresc câteva TAB-uri, o baracă cu antenă satelit şi mai mulţi soldaţi intrând şi ieşind pe uşa strâmntă.

Un soldat se aproprie de mine şi îmi cere actele de identitate. Îi întind mecanic paşaportul. Nu-i disting decât ochii de un albastru rece si aburii respiraţiei de căte ori mi se adresează. „Jurnalist?”, „Da.”, răspund. „Pajalusta, idi suda, jurnalist!” şi îmi face semn să trec deoparte. Un alt soldat, ceva mai în vărstă, se apropie şi îmi cere să deschid bagajele. Atenţia i se îndreptă instinctiv către camera foto. O deschide şi o inspecteză subit. „Memory card?”, şi îmi spune să deschid aparatul. Îi arăt cele câteva fotografii din Chişinău şi Odessa. Nu zice nimic. Controlează mai departe fiecare buzunar.

În căteva clipe, lângă mine, e îmbrâncit un tip mai tânăr. Nu cred să aibă  mai mult de 19-20, îmbracat destul de subţire şi fără bagaje. Îmi dau seama, din conversaţia aprinsă, că nu are niciun document asupra lui. Atenţia mi se îndreaptă spre el, încercând parcă să uit de situaţia mea şi de ce se întâmplă în jur.

Pasagerii autocarului, cei cu care numai cu câteva minute în urmă împărţeam acelaşi film, sunt deja în maşină, cu ochii lipiţi de geam. Unul din soldaţi îî face semn şoferului că poate să plece. Nici nu am timp să realizez că sunt reţinut de nişte indivizi cu cagule şi arme, la graniţa dintre Ucraina şi Crimeea, că tipul de lângă mine e zvărlit în marginea drumului. Un individ în uniformă militară, diferită de cea a celor care mă reţin, începe să urle la el şi, într-o fracţiune de secundă, îi şuieră un glonţ pe lângă ceafă. Ochii mi-s aţintiţi spre figura tânărului ce pare la fel de şocat, dacă nu şi mai mult, decât mine. Nu poate scoate niciun cuvânt. E în stare de şoc. Amândoi refuzăm să anticipăm ce va urma.

Sunt luat pe sus, însoţit de câţiva soldaţi şi escortat către aceeaşi baracă din care intrau şi ieşeau diferiţi indivizi cu câteva clipe mai devreme. Îl las pe tânăr în urma mea, cu individul ce urlă la el diferite insulte şi acuzaţii cum că ar fi spion.

Înăuntru, prin fumul gors de ţigară observ alţi soldaţi, toţi cu cearcăne adânci, câţiva cu barbă nerasă de câteva zile bune. Sunt 5 în jurul meu, fiecare cotrobăind prin buzunarele bagajelor si hainelor mele. Camera foto atrage din nou interes şi încerc să le explic că nu am poze controversate, că abia ce-am ajuns în Ucraina. Abia atunci îmi dau seama că, în agitaţia verificării bagajelor, cardul de memorie  mi-a fost smuls de soldatul luat de val şi lăcaşul unde camera face contact cu cardul propriu-zis  e distrus iremediabil. Imediat apare un soldat tânăr ce vorbeşte engleză. Îi explic situaţia aparatului şi de ce nu porneşte. Şi mai multe suspiciuni. E ultimul lucru de care am nevoie.

Mi se spune să iau loc. Numele mi-e verificat prin staţie. De la celălalt capăt se aude vocea unui individ ce pare că nu găseşte mare lucru despre mine. Asta poate fi un lucru bun. Sau foarte rău. Încă nu-mi dau seama.

În acelaşi timp, pe canalul rusesc al televizorului din colţul camerei, imagini de la protestele maghiarilor de la Târgu-Mureş. Soldaţii îmi fac semn, „ Romania! Problem?! Crimeea!”, şi zâmbesc . Sunt atent la imagini. Pare, de aici din colţul acesta de lume, că lucrurile stau la fel. Însă diferenţele sunt ca de la cer la pământ. Decid că e mai bine să nu-mi vociferez diferenţa de opinie. Între timp, soldatul mai tânăr începe să completeze un raport. Îmi cere datele de identificare, ziarul unde scriu şi alte informaţii personale. Iese din încăpere şi în câteva clipe revine cu un dispozitiv wi-fi. Îmi cere să-mi conectez laptopul la internet şi să le arăt articolele mele. În scurt timp suntem pe site-ul ziarului „Adevărul". Eu şi noii mei cititori, strânşi în jurul ecranului, încercăm să găsim o modalitate de a comunica şi de a ne asigura reciproc că suntem ceea ce părem a fi (deşi eu nu sunt sigur exact cine sunt ei).

În confuzia şi neatenţia din jurul situaţiei, cu soldaţi intrând şi ieşind, într-un du-te vino ameţitor, îmi dau seama că am acces la internet. În câteva momente, cu o mână pe masă şi cu cealaltă pe tastatură, îi scriu celui mai bun prieten al meu din Romania, jurnalist şi el, un mail scurt în care îi spun unde sunt şi ce se întâmplă.

Bine Mircea, da' să nu ştiţi voi grăi rusăşte? Cum aşa ceva se poate?

Nici nu apăs bine „Trimite” că individul ce mai devreme îl ameninţa cu pistolul pe tânărul fără documente intră val-vârtej în baracă. Cu ochii agitaţi, respirând greu şi aerul unui om pus pe harţă, se uită fix la mine. Mă întreabă, în rusă, dacă înţeleg ce se întâmplă. Îi spun că nu vorbesc şi nu înţeleg ce zice. Tânărul de lângă mine traduce. Tipul nu pare mulţumit de răspunsul meu. Se apropie de mine şi mă fixează cu privirea. Îmi şuieră ceva printre dinţi, ameninţător. „Dacă minţi, a zis că te împuşcă în cap!”, traduce tânărul pe un ton molcom, demn de o piesă de teatru. Individul pare destul de serios şi capabil să o facă. Mintea îmi fuge imediat la tânărul din autocar. Ce s-o fi întâmplat cu el?

Cu mişcări scurte şi calculate, individul îmi cere paşaportul. E pe masă. Nu aşteaptă să i-l dau. Îl deschide la prima pagină şi, într-o română aproximativă, cu puternic accent moldovenesc, îşi ridică privirea şi spune: „Bine Mircea, da' să nu ştiţi voi grăi rusăşte? Cum aşa ceva se poate?”, spre uimirea mea şi a celor din jur. Sunt şocat. Mai mult decât drumul până aici, decât perchezţia şi suspiciunile recente, decât gloanţele şuierând la câţiva paşi de mine.

Începem o conversaţie în limba română. Îi explic cine sunt si ce caut acolo. Pare interesat.Se găndeşte câteva minute bune, fixându-mă cu privirea în permanenţă şi spune: „Atenţie la mine! Eu o sa le spun să te lase să mergi la Simferopol. Dacă mă minţi, te găsesc!”. Nu e nevoie să-mi explice de două ori. Înţeleg şi îl cred pe cuvânt. În câteva clipe, după ce le explică scurta noastră conversaţie, soldaţii devin mult mai relaxaţi. Mi se oferă o cafea şi tigări. Nu fumez dar cu siguranţă ăsta ar fi un moment foarte bun să încep. Cafeaua n-o refuz totuşi. Schimbăm impresii, le arăt poze din Siria pe laptop şi glumim pe seama faptului că sunt vădit deranjat de fumul gros de ţigară. Probabil nu sunt suficient de călit în conflicte că altfel aş fuma, remarcă unul dintre ei. Un râs greu sparge tensiunea din cameră.

În timp ce îmi pun lucrurile înapoi în bagaj, noul meu prieten, vorbitor de limbă română, îmi cere apartul foto. Cu o şurubelniţă subţire încearcă să repare ce se mai poate. Nu reuşeşte decât să strice şi mai mult lăcaşului cardului de memorie. Îmi explică totuşi că îl pot duce la un service autorizat odată ajuns in Simferopol.

Profit de ocazie şi relaxarea din jurul meu ca să-i cer un interviu. Mi se pare un individ intersant şi probabil va ieşi un interviu pe cinste. „Nu acum. Când te întorci vorbim şi rezolvăm!” „Promiteţi?”, insist eu. Mă asigură că el se ţine întotdeauna de cuvânt, ca acum mulţi ani când şi-a ajutat „fraţii" din Tiraspol (intuiesc că se referă la războiul din Transnistria, din anii '90). În timp ce mă pregătesc să plec, îl întreb de soarta tânărului reţinut mai devreme. Îmi spune că va fi  trimis înapoi spre Ucraina în cursul zilei de azi (n.r. ieri). Mă asigură că nu se va întâmpla nimic rău cu el. O parte din mine vrea să-l creadă.

Sunt dus înapoi la punctul de control. Deja e lumină afară şi disting mult mai clar prezenţa masivă a trupelor paramilitare ruseşti. Număr peste 70-80 doar în raza mea vizuală. Sunt urcat în cabina unui TIR de marfă cu direcţia Simferopol. Ne luăm ramas-bun cu promisiunea să-i vizitez la întoarcere. Nu că aş avea de ales.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite