În relaţia cu UE, Trump face un pas înapoi şi Juncker câştigă o bătălie de etapă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Parcă asistăm la o piesă de teatru cu un final ce putea să fie mortal. În actul întâi, Trump se supără pe toată lumea şi scoate, la impresionarea adversarului, armele altădată atât de eficiente ale ameninţărilor cu războiul comercial de mare amploare şi cu sancţiuni economice împotriva „ţărilor inamice“ de pe lista unde figurau UE, Rusia şi China.

În actul doi, încep discuţiile cu entităţile respective. Ideea fiind că atâtea sancţiuni şi ameninţări cu penalizări comerciale, entităţile respective vor fi frăgezit  adversarii şi-i vor fi adus în situaţia de a a accepta o cedare istorică. Cel puţin asta pare să fi fost marea speranţă a americanilor cu care au intrat în negocierile informale de la Helsinki şi au ieşit de acolo exact cum a sperat Putin: în poziţie defensivă mai ales pe plan intern, supuşi tuturor criticilor imaginabile din partea adversarilor care-şi imaginează că trăiesc scena în care se descoperă că împăratul este gol şi, în consecinţă, este şi vulnerabil.

Trump a încercat să menţină „caldă“ cât de mult a mai putut ameninţarea privind activarea celei de-a doua etape a războiului comercial cu Europa, amintind în repetate rânduri de promisiunea sa mai veche de a institui taxe pentru importul de automobile europene şi pieselor de schimb. Ameninţări proferate aproape în flux continuu după reuniunea de la Helsinki, Interesant este că, exact în acelaşi moment, Steve Bannon, mentorul politic al lui Trump, transmitea colegilor săi europeni din familia extremiştilor naţionalişti şi populişti că, gata, putem pune cruce proiectului european. El fiind definitiv învins de rezultatele practice ale aplicării super-protecţionismului agresiv al unei Americi care nu are nevoie de nimeni (în afară de relaţia cu Putin). În consecinţă, partidele europene reunite în Internaţionala de extremă dreaptă, naţionalistă şi populistă creată la chemarea partidului fondat de Rogozin (aceea pe care am văzut-o la lucru la primul său Congres de la Sankt Petersburg), vor putea, de data asta inspiraţi de colegul Bannon, să activeze în jurul celulei de la la Bruxelles. Baza de lucru este organizată în jurul „Mişcării“, aşa cum se numeşte fundaţia lansată de Bannon, cu scopul declarat de a forma un grup politic distinct în Parlamentul European şi de a influenţa astfel, masiv, echilibrul politic în Europa de mâine. Sunt şi de-ai noştri politicieni pregătiţi să adere la acest joc, dar despre asta vom vorbi cu altă ocazie.

Deocamdată, să ne întoarcem la ceea ce trebuia să fie marele argument al jocului dezmembrării europene, adică un şir de sancţiuni comerciale într-atât de puternice încât, împreună cu cearta primită de liderii europeni la Summitul NATO ar fi trebuit (cel puţin asta a estimat Preşedintele Trump) să-i facă pe cei de la Bruxelles să se sperie cumplit.

Numai că, spre surpriza generală, exact în momentul când ameninţările lui Trump atinseseră paroxismul, pe de o parte discursul de la Bruxelles a devenit molatec, prevenitor, super-politicos şi non-agresiv şi, pe altă parte, au început să curgă semnalele că UE pregătise cu succes contra-lovituri reale şi de mare amploare, exact pe spaţiile considerate, până nu demult, aparţinând influenţei totale americane, parte a definiţiilor geografice a ceea ce este denumită „noua doctrină Monroe“. Astfel, Acordul de liber-schimb cu Japonia nu reprezintă nu numai cea mai importantă realizare de acest gen din istorie (1/3 din valoarea GDP-ului mondial), ci anunţă şi intrarea UE în spaţiul Extremului Orient tocmai prin poarta cea mai sensibilă deoarece considerată a fi teren rezervat de joacă al americanilor. Deschiderea Australiei şi Noii Zeelande spre asemenea tratate cu UE, iminenta semnare a unui acord politic pentru un acord de liber-schimb cu ţările din MERCOSUR (cea de-a patra zonă ca importanţă comercială din lume) şi demararea fazei finale de renegociere a unui acord comercial extins cu ţările din Maghreb, sunt tot atâtea mişcări ce au şi o foarte uşor de descifrat simbolistic politică.

În acest context, Trump face un pas înapoi şi, drept urmare, faza a doua a războiului comercial cu Europa nu va fi declanşată. Sigur, să fim prudenţi, Preşedintele Trump poate reveni oricând asupra promisiunilor făcute dar, oricum, Juncker a înregistrat o victorie importantă de etapă, arătând că există şanse reale ca discuţia să fie deschisă pe mai departe în termeni de normalitate, între parteneri. Că este aşa, ne-o demonstrează schimbarea esenţială de ton a Preşedintelui Trump care, de data asta, vorbeşte despre UE ca de un „aliat“ şi nu un „adversar“.

Donald Trump pe Twitter

Sigur că asta înseamnă o reechilibrare importantă a relaţiilor comerciale dintre SUA şi UE şi, în orice caz, pe perioada negocierilor între cele două părţi, nu va mai fi vorba de noi sancţiuni, cu promisiunea lui Trump că „vom rezolva chestiunea taxelor vamale pe oţel şi aluminiu şi a măsurilor de retorsiune“. Europenii s-au angajat să achiziţioneze mărească substanţial cantităţile de gaze importate din SUA, precum şi cele de soia (problemă complicată deoarece cea mai mare parte a culturilor de soia din SUA sunt genetic modificate pentru a rezista la erbicide). Problema în ce priveşte soia este că ea va fi destinată exclusiv consumului pe pieţele europene deoarece culturile de soia modificată genetic sunt interzise în UE.

În fine, acordurile la care s-a ajuns privesc o viitoare activitate comună vizând reforma substanţială a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, obiectivul fiind de „a acţiona în comun împotriva practicilor comerciale neloiale, incluzând furtul proprietăţii intelectuale,transferul forţat de tehnologii, a subvenţiilor industriale, a distorsiunilor create de companiile de stat şi de supracapacităţile de producţie“.

Foarte interesant şi educativ acest episod de ieri de la Washington şi cu un mesaj în clar care nu poate fi ignorat. Poate şi ai noştri ar trebui să-l analizeze, dacă cumva cred că ar fi important să afle cum se poartă marile jocuri. Şi să înţeleagă de ce nu-i cheamă nimeni la masa de negocieri, ei neştiind nici măcar unde se află pe lumea asta prea mare pentru ei, vezi episodul de legendă „Muntenegru?/Kosovo?“ din practica prim-ministerială românească.

Nu vreau să cobor discuţia în ridicol şi patetic, dar, dacă nu ne trezim, ne vom întreba rapid de ce jucăm în altă curte decât alţii şi ne costă.

Uite, spre exemplu, ce-ar avea de zis dl. ministru Daea despre importul din SUA pentru consum de soia modificată genetic? Poate decizia finală se va lua la anul când dânsul şi nimeni altcineva va prezida Consiliul miniştrilor pentru agricultură din UE în cadrul Preşedenţiei române? Sau, dacă doamna prim-ministru va putea vorbi, ce părere va avea despre acceptarea costurilor presupuse de mărirea substanţială a cotei de import de gaze din SUA, gest strategic de o deosebită importanţă dar neimportant pentru România, ţară care va deveni curând independentă energetic?

Suntem totuşi, cât mai suntem, ţară membră UE şi parte a deciziilor ce se iau, cu valoare uriaşă pentru echilibrul mondial. De ce nimeni nu vrea să vorbească despre asta, ferindu-se programatic de temele UE/NATO din dorinţa de a nu supăra pe nimeni? Nu-i supărăm, aşa e, dar nici nu interesăm pe nimeni. Risc inadmisibil şi totuşi acceptat cu nonşalanţă. Spuneţi cuiva dintre politicienii noştri: „ştiţi, Juncker a negociat şi în numele României“ şi vă închipuiţi care va fi răspunsul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite