Între „război în Ucraina” şi „Hungarexit”

Nu mai e vorba despre predicţii inflamate aruncate pe diversele pieţe de ziarişti dornici de rating. Miercuri vom vedea dacă se confirmă anunţurile solemne venite din partea Administraţiei SUA, la cel mai înalt nivel, totul bazat pe ceea ce serviciile de informaţii civile şi militare americane au prezentat ca scenariu sigur: invazie rusă în Ucraina pe 16 februarie, peste trei zile, în cursul zilei de miercuri.

Aproape întreg spaţiul euro-atlantic este mobilizat într-o aşteptare militantă, gata de o replică militară în cazul în care Rusia ar atenta la securitatea unei ţări membre NATO şi, dacă va fi vorba doar despre o invazie în Ucraina, în funcţie de intensitatea acesteia,  definitivând acum planurile pentru sancţiuni economice de o duritate promisă ca absolut fără precedent, echivalentă cu scoaterea Rusiei de pe pieţele internaţionale. 

Caz în care apare foarte greu de priceput natura reacţiei oficialilor ucraineni. În istorie, în situaţia în care se află acum Ucriana, ne obişnuisem să vedem cum liderii, în disperare, cer aliaţilor să intervină, să trimită tot ce se poate şi cât mai repede, evident începând cu ajutorul militar direct, arătând, clipă de clipă cât de gravă şi fără ieşire este situaţia pe plan local şi implorând compasiunea comunităţii internaţionale. Şi ce vedem?  

Exact în momentul ăsta, preşedintele Zelensky al Ucrainei iese şi spune, pe 12 februarie, vorbind la Kerson, că americanii, aliaţii noştri strategici, nu s-ar baza pe informaţii corecte: "Cred că la ora actuală este mult prea multă informaţie privind lansarea unei invazii ruseşti de mare intensitate. Au fost anunţate chiar şi date.." a zis preşedintele ucrainean, mai adăugând şi că "dacă altcineva mai posedă informaţii adiţionale (valabile) 100% despre invazie, atunci să ne dea informaţia respectivă". În ce priveşte invazia, "aşa cum am spus înainte, se poate produce oricând...avem multe informaţii. Dar trebuie să vorbesc poporului meu în calitate de preşedinte şi trebuie să spun adevărul. Iar adevărul este că avem informaţii diferite. Cel mai bun prieten al duşmanilor noştri este ca la noi să existe panică. Iar toate astea nu provoacă decât panică şi nu ne ajută...". 

Să vedem, că nu mai e mult de aşteptat.  

Între timp, să notăm însă evoluţiile chiar neaşteptat de intense din Ungaria vecină. Într-atât de importante încât, în cazul în care se vor combina cu un haos în Ucraina urmat de mişcări masive de populaţie care să caute refugiu în ţările europene vecine (evident şi la prietenii şi susţinătorii români care pregătesc centrele speciale de primire la standarde europene), putem vedea că, de data asta la graniţa noastră de vest, se deschide frontul unor schimbări de natură strategică. Deloc uşor de suportat. 

În primul rând, este de notat că Ungaria a menţionat oficial că nu este de acord cu analiza de securitate a NATO şi UE privind dramatismul situaţiei din Ucraina şi iminenţa unui atac rusesc, drept care a refuzat prezenţa unor trupe NATO pe teritoriul său. Mai mult chiar, ca un prim gest care poate să anticipeze cum va vota în momentul în care la NATO se va pune problema acceptării Ucrainei (trebuie ca votul să fie în unanimitate), Ungaria a folosit deja dreptul de veto pentru a bloca intrarea Ucrainei în Nato Cooperative Cyber Defense Centre of Excellence, aşa cum a relatat Oleksey Danilov din cadrul Consiliului naţional de apărare si securitate al Ucrainei. Aveţi aici întreaga poveste. 

Dar nu uitaţi că tot pe 16 februarie se aşteaptă decizia Curţii Europene de Justiţie care poate justifica viitoare acţiuni ale Comisiei Europene care să penalizeze extrem de serios Ungaria şi Polonia, inclusiv prin blocarea fondurilor prevăzute prin PNRR. Context în care avertismentul formulat ieri de premierul Orban are de ce să sperie. A spus că UE "duce un război sfânt, un Jihad" în numele principiilor statului de drept, cerând Uniunii Europene să dovedească "tolenţă" în raport cu Ungaria. Dacă nu, a avertizat Viktor Orban, nu va mai fi posibil de mers pe un drum comun: "Nu există altă soluţie, doar toleranţa. Este singurul mod de a găsi un drum comun". 

Asta înseamnă, a continuat el argumentaţia, că Ungaria nu vrea să devină precum Europa occidentală, exact în aceeaşi măsură în care nu se aşteaptă ca Occidentul să adopte vreodată politicile decise de Budapesta în domeniile azilului sau ale familiei. Dar asta nu înseamnă că Ungaria nu doreşte să menţină unitatea UE "în ciuda alienării culturale crescânde", aceasta fiind, din punctul său de vedere "al ofertelor de toleranţă" făcute în numeroase rânduri către Bruxelles. 

Situaţia se poate complica extrem de repede şi extrem de tare. Nu mai e vorba despre o posibilă criză într-o zonă la marginea Europei, ci despre posibilitatea ca starea de criză internă din politica Ungariei să fie transformată într-un EXIT cu extensie directă spre o revendicare a regiunii Transcarpathia, dar şi înspre sud, susţinând mişcări suveraniste şi independentiste de tipul celei iniţiate acum de cei din Republica Srpska. 

Nu este nimic imposibil, iar dacă flăcările se aprind pe aceste baze, revendicări autonomiste şi independentiste în regiune pot fi o primejdie directă şi pentru România, oricât am spune că nu ne interesează discursurile înflăcărate în acest tip de portativ naţionalist şi suveranist, pe care nu ar trebui să-l ignorăm sau să-l trecem, cum facem când ceva nu ne convine, în zona ridicolului sau a confruntării ideologice sterile pe reţelele sociale. Chiar se deschid, sau este foarte posibil să se deschidă, situaţii care să reaprindă intoleranţele de demult. Iar istoria ne-a oferit o singură certitudine: odată început, un conflict nu poate fi direcţionat şi nici anticipat, cu atât mai mult cu cât jocurile se decid, din nou, la un cu totul alt nivel.