Ţinutul secuilor, în oglinda Transnistriei

Oglindă, oglinjoară, cine are un viitor mai frumos? Ţinutul secuilor sau Transnistria?

Nu steagul celor care clamează existenţa arealului secuiesc este problema care a tensionat relaţia bilaterală dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta. Şi asta o cunosc oficialii români şi maghiari, care s-au pronunţat pro sau contra arborării unui drapel impus, tacit, în ultimii ani.

Ci forţarea generării unui dialog menit a fi finalizat printr-un nou statut al comunităţii minoritarilor maghiari, care să le recunoască autonomia teritorială.

Un asemenea moment, de tensionare artificială a relaţiilor interetnice a fost evitat, programat, de guvernele anterioare, prin includerea reprezentanţilor UDMR, în executivele postdecembriste.

Acum, liderii cerebrali ai formaţiunii care gestionează mai degrabă imagologic, decât administrează real bunăstarea cetăţenilor români de naţionalitate maghiară, nu puţini cu dublă cetăţenie – deţinând-o şi pe aceea a Ungariei -, se află în postura de a demonstra unde se poate ajunge, fără prezenţa lor în Palatul Victoria.

Noutatea nu este reiterarea necesităţii recunoaşterii autonomiei teritoriale pe criterii etnice, ci concordanţa dintre manifestările publice iniţiate de Budapesta şi acelea, comparabile, susţinute de Moscova, în Transnistria.

În timp ce ambasadorul Ungariei la Bucureşti, lucid şi programat, inflama telespectatorii români, cu declaraţii ce depăşeau statutul său de diplomat, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, rece şi franc, afirma că nu era obligat să anunţe autorităţile centrale, din Republica Moldova, despre prezenţa neaşteptată a unor deputaţi ruşi la Tiraspol.

În mod paradoxal, amândoi diplomaţii au obţinut câte o victorie pentru ţările lor. De ce? Şi la Bucureşti şi la Chişinău au fost exprimate imediat opinii privind necesitatea expulzării/rechemării celor doi ambasadori.

De altfel, de câte ori s-a tensionat, calculat, cu ţinte clare, situaţia din zona unde trăiesc concetăţenii de etnie maghiară, lucrurile nu erau mai limpezi nici în Transnistria.

A declarat guvernul maghiar că este dispus la negocieri cu cel român, dar doar executivul de la Bucureşti este în măsură să soluţioneze autonomia dorită de vocali reprezentanţi ai arealului secuiesc?

A declarat guvernul rus că executivul de la Chişinău trebuie să găsească o formulă pentru autonomia lărgită a Transnistriei?

Simplă coincidenţă, nu-i aşa?

Ce căutau parlamentarii ruşi la Tiraspol? Să ajute interlocutorii de acolo, evident nu cetăţeni simpli, abordaţi într-un dialog pe stradă, ca să îşi armonizeze legislaţia locală cu aceea... rusă.

Ce voiau oficialii maghiari deveniţi vizibili în ultimele zile? Ce zice Budapesta să se aplice în inima... României, a şaptea ţară ca mărime, în arealul european şi a doua, după Polonia, care constituie un pilon de bază, la flancul răsăritean al NATO.

Liderii comunităţii maghiare, extrem de bine pregătiţi la capitolul argumentaţiilor menite a pune pe gânduri românii de bună credinţă, ştiu să îşi joace cartea.

Dacă mâine ar fi cooptaţi în guvern, a doua zi nu ar mai fi niciun steag agitat prin presa României.

După cum tot ei cunosc că întâiul premier, de la Bucureşti, ce ar accepta modificarea prevederii constituţionale, care consfinţeşte statul naţional unitar român, ar trebui să îşi dea demisia imediat după ce ar fi anunţat public un asemenea afront adus naţiunii române.  

Vine 15 martie 2013 şi în guvernul de la Bucureşti, cu excepţia unui consilier abil, nu există un reprezentant al UDMR.

Vine primăvara, în Transnistria, şi conform ultimelor manifestări ale celor care supervizează contingentul de circa 2000 de militari ruşi, nu este exclusă o demonstraţie de forţă, fie şi până la Nistru – din ciclul scoaterii blindatelor la iarbă verde, pentru a fi decorate cu ghiocei – pentru intimidarea celor ce mai vor integrarea în Uniunea Europeană, nu menţinerea sub umbrela Maicii Rusia.

Spre deosebire de anul 1940, România nu mai este singură, iar parteneriatul strategic cu Statele Unite, angajamentul acestora de a instala interceptoarele americane la Deveselu, asigură, în sine, o forţă disuasivă menită a determina, în final, calmarea puseurilor unor diplomaţii deloc subestimabile, sub raportul cooperării lor duplicitare – precum cea rusă şi aceea maghiară.

Sunt total caraghioşi cei care susţin că, pe canale diplomatice, se putea rapid soluţiona diferendul apărut în relaţia dintre Budapesta şi Bucureşti.

S-a dorit scandalul. Cu ecouri şi la Bruxelles.

Iar reacţia premierului român a fost adecvată acestei încercări, deloc puerilă, a unor oficiali maghiari, cu mandate clare, de învrăjbire a vecinătăţii imediate.

Sunt tot mai atemporali şi cei ce mai cred că pe canale diplomatice va fi soluţionată problema spinoasă a Transnistriei.

Rusia blochează practic formatul actual de negocieri aşteptând oferta Statelor Unite.

Deoarece Vladimir Putin este suficient de inteligent să înţeleagă că, pe termen lung, militarii ruşi nu pot rămâne acolo, cum nu au mai rămas nici în R.D.G., chestiunea vizată fiind finanţarea, de către americani, a cheltuielilor de retragere şi de instalare a lor, în altă zonă militară, de data asta în interiorul Federaţiei Ruse.

Oglindă, oglinjoară, cine are un viitor mai frumos? Ţinutul secuilor sau Transnistria?

Întrebări deloc retorice. Cel puţin până la întâlnirea dintre preşedinţii Barack Obama şi Vladimir Putin. Când cutia Pandorei s-ar putea închide.