Acuzat de trădare şi cedări multiple, Tratatul de la Aachen cu picioarele pe pământ: Relansarea Europei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emmanuel Macron şi Angela Merkel FOTO EPA-EFE
Emmanuel Macron şi Angela Merkel FOTO EPA-EFE

Trădare!!! Macron a cedat Alsacia şi Lorena, iar la grădiniţe se va învăţa germana, în timp ce Merkel va plăti cu bani germani ambiţiile militariste ale Franţei din colonii. Cam aşa sună reacţiile venite de la extrema dreaptă şi stângă anti-europeană franceză şi germană la Tratatul de la Aachen/Aix la Chapelle, semnat în urmă cu câteva zile.

Eurofilii vorbesc despre un nivel de ambiţie precar, lipsă de viziune şi numitorul comun minimal, mai mult simbolism decât fapte, în timp ce euroscepticii sună alarma în jurul Europei, pentru că Franţa şi Germania se integrează de capul lor, ignorându-I pe proprii cetăţeni şi pe restul europenilor. Dincolo de zgomot, însă, care e realitatea?

Pentru aceasta, e de ajuns să lecturăm Tratatul, înainte de a lectura ce se spune şi se scrie despre Tratat. Evident că e greu, sunt 16 pagini de text, dar pe esenţă, e vorba despre un acord între două state, care ar fi unul banal dacă nu ar fi vorba despre cele mai importante state ale Europei. În rest, simbolismul e binevenit, ambiţiile multiple, dar textul respiră realism şi nuanţează în mod avantajos discursul lui Macron de la Sorbona, 2017, proiectul de relansare al Uniunii Europene. Componentele care divid UE au fost eliminate, nuanţate sau împinse, responsabil şi realist, spre termene mai lungi.

Practic, Franţa şi Germania îşi asumă explicit rolul de motor al Europei, şi o fac prin exemplu direct, fără dubii, arătând prin propriul angajament calea pe care propun să dezvolte proiectul european. Cu componenta unei pieţe integrate franco-germane, cu reguli comune, cu punerea de acord a politicilor externe, de securitate şi apărare, cu un nivel de integrare fără egal. Proiectul este unul explicit şi asumat dirijat împotriva naţionaliştilor, euroscepticilor şi a extremelor dreaptă şi stângă. Şi un semnal pentru o epocă post-Brexit în care cele două puteri îşi asumă concordia şi integrarea, nicidecum rivalitatea, polarizarea şi ruptura europeană. Şi acesta e un bun declanşator pentru relansarea spiralei virtuoase a proiectului european, în sensul invers dezintegrării legăturilor europene.


Angela Merkel şi Emmanuel Macron la semnarea tratatului franco-german de la Aachen FOTO EPA-EFE

Angela Merkel şi Emmanuel Macron la semnarea tratatului franco-german de la Aachen

Tratatul franco-german. Ce spune, ce nu spune, care sunt marile probleme şi semne de întrebare

Tratatul de la Aachen este, pe fond, un tratat bilateral franco-german, care marchează chiar din titlu ideea fundamentală a cooperării şi integrării franco-germane. O idee inedită, curajoasă, să vedem cum se pot integra două naţiuni, două popoare, doua state, mai mult, două state care au trecut prin războaie aprige şi care au dat foc lumii în secolul trecut. Iar asta chiar dacă concretul din prevederi limitează nivelul de ambiţie. Însă dă un exemplu al posibilităţilor de integrare reciprocă a două state care, fiind cele mai importante din Europa, motorul franco-german pro-european şi binomul relevant, generează un efect de model, dar lasă şi uşa deschisă altor doritori, marcând perspectiva de antrenare mai departe a modelului de integrare, la nivel european. De asemenea, Acordul se situează programatic în spaţiul UE şi al NATO, nicidecum în contradicţie cu acestea.

El vorbeşte despre ridicarea nivelului relaţiilor bilaterale şi a oricărui tip de bariere existente, despre convergenţa economiilor şi modelelor sociale, despre apropierea societăţilor şi cetăţenilor, obiectivul final al acestei întreprinderi de pionierat, în doi, fiind realizarea împreună cu toţi membrii, a unei Uniuni Europene unită, eficace, puternică şi suverană. Aici se află şi prima controversă din text, care vizează înţelesul conceptului de Europă Suverană, ştiut fiind că tentativa mai puţin ambiţioasă a Tratatului Constituţional a fost respinsă la referendum de Franţa şi Olanda, în 2005. Mai mult, pe esenţă, documentul menţionează explicit, cu diverse ocazii, respectarea constituţiilor şi legislaţiilor fiecărui stat în parte şi a celei europene, deopotrivă.

Tratatul mai menţionează dezideratul de aprofundare a cooperării în politicile europene, menţinerea celor două state ataşate de principiile fondatoare, valori, drepturi europene, asumarea perspectivei de piaţă deschisă, liberă, bazată pe reguli, cu reciprocitate faţă de terţi, iar în politica externă, o ordine mondială bazată pe reguli şi multilateralism. În text sunt toate valorile europene, ale democraţiei liberale şi preocupările politicilor globale contemporane: mediu, protejarea biodiversităţii şi a ecosistemelor, preocuparea pentru încălzire globală, dar şi susţinerea reciprocă la nivelul apărării şi convergenţa strânsă a politicilor externe şi de securitate ale celor două state, cu respectarea cadrului juridic naţional şi al UE, referire la art 5 al NATO, dar şi la întărirea UE şi NATO prin acţiunea conjugată a celor două state.


FOTO AFP

Armata europeana FOTO AFP

De la Armata Europeană la Acţiunea autonomă a Europei

Pe aceeaşi linie, acordul asumă, dar şi prezintă acţiuni concrete pentru integrarea politicilor externe, de securitate şi apărare, la care adaugă dorinţa de a realiza cadrul pentru o acţiune autonomă a Europei. Este al doilea concept controversat, neexplicat, fiind vorba fie despre o formulă ce marchează capacitatea militară de a acţiona independent, ca nivel de ambiţie, sau de o identitate europeană în cadrul NATO. Convergenţa obiectivelor de securitate şi apărare este un deziderat interesant, pentru că el poate sta la baza unui nucleu de acţiune coerentă şi coezivă a celor două state. Dar e mai simplu de spus decât de realizat.

Acea autonomie de acţiune a Europei, la nivel strategic, securitar, de politică externă şi apărare, se leagă şi de dezvoltarea eficacităţii, coerenţei, credibilităţii Europei în domeniul militar, ca perspectivă asumată de cele două mari puteri europene. Inclusivitatea versus căderea în actuala tendinţă a politicilor de mare putere e greu de regăsit în acord, cu excepţia, poate, a uşii deschise altor participanţi la acord, dar pe regulile create deja de către Paris şi Berlin.

Iar din Armata Europeană – lansată prin celebrul discurs al preşedintelui francez la Sorbona, în 2017, şi menţionată în discursurile preşedintelui Emmanuel Macron şi doamnei Cancelar Angela Merkel - a mai rămas doar cultură comună de operare şi desfăşurări comune de operaţiuni, elaborare de programe de apărare comune, deci mai puţin decât Iniţiativa de Intervenţie Europeană a Franţei. Consolidarea bazei industriale şi tehnologice europene şi Cooperarea strânsă a industriilor de apărare, proiecte comune şi exporturi comune vin să marcheze dezvoltările şi viziunea lansată de de Fondul European pentru Apărare, respectiv a investiţiilor pentru producerea de capabilităţi militare competitive tehnologic şi în domeniul costurilor, pentru armatele statelor membre UE.

În domensiul afacerilor externe, cooperarea excede consultările strategice şi schimbul de informaţii şi merge către schimb de personal în Centrală şi în misiuni între cele două state. Din ambiţiile Parisului de a avea o „cooperare obligatorie“ cu toate statele europene pe misiunile militare generate în spaţiul fostelor colonii - element care a generat şi nevoia de Armată Europeană pe care Franţa şi-o asuma să o conducă - a mai rămas doar menţionarea nevoii întăririi unui parteneriat din ce în ce mai strâns cu Africa – un răspuns pentru migraţie, terorism, problemele post-coloniale franceze şi Uniunea pentru Mediterana a lui Nicolas Sarkozy.

Tratatul mai adaugă, la nivelul viziunii, Spaţiul comun de libertăţi şi posibilităţi, dar şi un Spaţiu mediatic şi cultural comun, cu referire indirectă la doleanţele anterioare legate de construcţia unei identităţi europene mai concretă, de tip statalist, dincolo de principii şi valori comune, ca bază a nucleului unei noi identităţi abstracte europene. Un concept mai vechi, controversat şi neclar, ce poate fi legat de referirea anterioară din tratat la suveranitatea Europeană, şi poate fi lesne gândită în legătură cu formula Statelor Unite ale Europei, într-o variantă federală. Aici s-ar afla cheile de boltă ale substratului acordului de la Aachen, care menţine ambiguitatea constructivă pe această dimensiune, pentru a evita controversele, chiar dacă aici rezidă şi adâncimea şi detenta proiectului integrării franco-germane, dacă a fost gândit în aceşti termeni. Dacă Franţa şi Germania pot trece peste toate şi pot realiza integrarea, o poate face Europa Unită!

De altfel, este menţionată, în termeni vagi, o identitate europeană la Naţiunile Unite, dar şi o apropiere a sistemelor de educaţie comună, învăţarea reciprocă a limbilor, o zonă economică franco-germană comună, legislaţie de afaceri armonizată şi o componentă instituţională a acestei integrări, inclusiv un Forum pentru viitorul franco-german. Parcă vedem aici aplicată o politică a paşilor mici (care marchează reintegrarea Transnistriei în Republica Moldova), politică ce se adaptează şi în această formulă a integrării franco-germane, cu ambiţia integrării depline a Europei pe acest model.


„Vestele galbene“ FOTO EPA-EFE

Protest vestele galbene in Paris - 22 decembrie 2018. FOTO EPA-EFE

Legitimitate şi context în abordările strategice din Tratatul de la Aachen

Prima problemă reală relevată de criticii Tratatului, dar şi de susţinătorii relansării europene, este îngrijorarea relativă la legitimitatea şi abordarea strategică: cum pot să-şi asume tracţiunea unui proiect de această anvergură, cu relevanţă europeană, doi lideri politici, incontestabili pro-europeni, dar care au probleme de legitimitate şi susţinerela ei acasă. Cum poţi duce la integrarea Franţei şi Germaniei de pe poziţia unui lider francez contestat masiv în stradă de „Vestele Galbene“, ca să nu mai vorbim de partidele populiste şi anti-europene, eurosceptice, anti-imigraţie şi anti-islamiste precum cele din Franţa, de la extrema dreaptă şi stângă. În egală măsură, pe dimensiunea germană, Doamna Merkel este în pierdere de tonus, după 18 ani de conducere a CDU, poziţie pe care tocmai a pierdut-o, forţată de rezultatele ultimilor alegeri.

Într-adevăr, cele două motoare politice de tracţiune par gripate, destul de îmbătrânite politic(deja) şi fără aplomb, dar nu trebuie uitat că En Marche a lui Emmanuel Macron e primul în sondajele europarlamentare, ca şi CDU al doamnei Merkel. Fărâmiţarea spectrului politic al fiecărei ţări, ba chiar a stângii şi dreptei concomitent, fac ca nivelul de detentă electorală individuală a partidelor să scadă, dar cele două personalităţi ca şi forţele politice pe care le conduc/reprezintă sunt încă dominante în Franţa şi Germania deopotrivă. Apoi criticile faţă de un nivel de ambiţie prea redus şi o lipsă de viziune nu au luat în consideraţie, pe deplin, gândirea din spatele acestui proiect.

Într-adevăr, putem vorbi despre un nivel de aşteptare care nu şi-a găsit reflectarea în rezultatul din documentul semnat şi dat publicităţii. Pe de altă parte, Tratatul pare mai realist şi limitat strict, din raţiuni pragmatice, la ceea ce se poate obţine şi comunica, a conţinutului care e acceptabil azi în cele două societăţi, franceză şi germane, şi în Europa. Gândire sănătoasă, pentru a nu pierde portanţa europeană printr-un proiect mai ambiţios, mai vizionar şi concret, dar care să fie respins a priori de către partenerii şi cetăţenii europeni. Lecţia învăţată a Tratatului Constituţional. În plus, Tratatul aduce, indiscutabil, perspective pozitive proiectului european, cu tot cu componenta asumată a unei situări în antiteză cu alunecarea populistă, naţionalistă şi eurofobă.

Credem că e un proiect ce prezumă şi lansează o viziune prin integrare sub egida europeană, dar care asumă doar ceea ce e fezabil în mod real, ceea ce nu divide astăzi Europa şi nu permite falii ce pot fi exploatate de populişti, ci adună doar punctele care reunesc, creează convergenţe şi atractivitate de model. Emmanuel Macron a făcut furori în 2017 cu discursul de la Sorbona. Acesta s-a dovedit prea mult pentru propriul public, iar ambiţiile sale de a reintroduce rigoarea în economia şi societatea franceză s-au soldat cu acuzaţii directe de favorizare a companiilor şi băncilor în faţa cetăţenilor. Nuanţa realistă germană a fost cea care a adus, în final un proiect pentru Europa sub forma acestui modelul de integrare şi cooperare franco-german.

uniunea europeana

Umbrele din Tratatul de la Aachen: efectele secundare ale proiectului elitist al celor doi mari

Trebuie spus foarte clar că Tratatul de la Aachen are lipsuri relevante şi extinse. O spunem fără a căuta nod în papură, ci pur şi simplu ca rezultat al analizei proiectului propus. Mai întâi, e greu să propui un model de convergenţă, pornind de la o acţiune unilaterală în doi, pe care o vrei model, aşteptând ca toţi ceilalţi să ţi se alăture, nu discutând cu toţii formulele acceptabile de paşi înainte. E un pas mai viguros înainte - consensurile europene sunt tot mai greu de atins pentru proiecte integratoare mai aprofundate - dar aici lasă loc criticii motivate.

Apoi e vorba despre înţelegerea în doi a marilor puteri europene, care nu mai sunt contrabalansate astăzi de către Marea Britanie şi sunt dominante şi ca forţă economică, şi ca greutate strategică, la nivel european. E adevărat că modelul nu putea fi dat decât de primii ca şi relevanţă din conclavul european, cei care au fost angrenaţi în istorie în conflicte ce au degenerat la nivelul unor războaie mondiale în secolul trecut. Dacă ei trec peste diferenţe, poate trece oricine în Europa. Pe de altă parte, într-o epocă a politicilor de putere, parcă un proiect venit de la puterile mijlocii sau minore, sau care includea cumva şi state din Noua Europă, din noii membri, ar fi fost mai acceptabil şi, poate, mai atractiv şi popular.

O altă problemă este rămânerea – altfel naturală – a numeroase controverse chiar între cei doi semnatari.

Apoi, la capitolul lipsuri, există teme care nu sunt atinse în proiect, deşi se află în prim planul preocupărilor europene – poltiica de azil, migranţi, elementele majore controversate. Altfel, e normal ca, atunci când croieşti un proiect care să atragă refuzi să abordezi temele controversate; totuşi a face politică şi desena viitorul în contextul eludării temelor cele mai arzătoare pare o impunitate. Pe de altă parte, proiectul deja a fost amânat la lansare, probabil că depăşirea controverselor prin formule agreate de către cele două diplomaţii ar mai fi durat. Mai mult, apropierea campaniei europarlamentare a dus la renunţarea la formularea de răspunsuri şi opţiuni în cazul unor anumite teme controversate şi costisitoare electoral în cele două state. De aici şi marile absenţe ca umbre ale Tratatului de la Aachen.

În fine, o altă problemă este rămânerea – altfel naturală – a numeroase controverse chiar între cei doi semnatari: am văzut diminuarea nivelului de ambiţie privind Armata Europeană, eludarea ideii taxelor comune, în timp ce referirea la o legislaţie comună comercială şi instituţională în domeniu lipseşte din text, ca şi convergenţa deplină a politicilor externe –vezi raportarea distinctă a celor două state la cazul Kashoggi şi vânzările de arme Arabiei Saudite. Apoi Parlamentul separat al Zonei euro şi bugetul separat au dispărut din proiect – un lucru pozitiv ca semnal faţă de terţi, mai ales statele nemembre ale zonei Euro.

În fine, poate tema cea mai clară ce relevă aceste diferenţe este schimbarea nivelului de ambiţie de la cedarea de către Franţa a fotoliului de membru Permanent al Consiliului de Securitate al ONU către UE, care s-a transformat în textul Tratatului în angajamentul Franţei de a lupta pentru acordarea fotoliului de membru permanent Germaniei. Noua soluţie nu e tocmai fericită şi subliniază limite şi nuanţe diferite: Franţa nu a mai fost aşa de generoasă cu Europa, preferând să-şi păstreze privilegiul locului permanent în Consiliul de Securitate, iar soluţia de propunere a locului permanent pentru Germania dezavantajează coeziunea şi unitatea europeană, şi nu o întăreşte, odată ce acolo, pe această poziţie de membru permanent, nu pot accede reprezentanţii statelor mai mici din UE, care ar deţine prin reprezentanţii lor fie Preşedinţia Comisiei, fie postura de Înalt reprezentant pentru Politică Externă, de Securitate şi Apărare european. O abordare lesne interpretabilă în spiritul fabulei lui Grigore Alexandrescu, Câinele şi Căţelul: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite