Adio, dragă Schengen, eu plec că se face seară...

Garduri. Asta este “soluţia” tot mai răspândită în Europa pentru a face faţă refugiaţilor. Nu e clar cu câtă eficienţă. Deocamdată, beneficiază de ea, cu siguranţă, producătorii de garduri, panouri, sârmă ghimpată şi alte materiale. Dar, încet-încet, una dintre cele mai frumoase şi mai palpabile dovezi ale spaţiului unic european se duce pe apa sâmbetei.

Deşi despre valul de refugiaţi aflaţi în drum spre Europa se ştia de mult, liderii europeni n-au fost în stare să construiască o politică la nivelul Uniunii pentru a face faţă fenomenului. Aşa încât fiecare ţară a luat-o pe cont propriu. Ungaria a fost prima care s-a apucat de construit garduri. Alte ţări au reintrodus controalele la frontierele interne. Sau garduri plus controale.

Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, a fost în Slovenia şi a spus că gardul construit la graniţa cu Croaţia şi limitarea la 580 a numărului de migranţi ce poate traversa teritoriul sloven reprezintă “un bun exemplu că un plan european de ansamblu ar putea funcţiona”. Poate că ar putea, dar planul, deocamdată, lipseşte. Şi n-are şanse să apară, căci ţările europene sunt tot mai “închise”: fiecare se ocupă de problemele interne. Liderii politici europeni par să fi uitat cu totul că problemele comune ale Europei sunt, de fapt, tot interne. Iar François Hollande zice că, până la sfârşitul anului, spaţiul Schengen va fi refăcut “prin solidaritate între ţările europene”. Sigur că “solidaritate” este unul dintre cuvintele preferate ale preşedintelui francez, dar realitatea contrazice vocabularul socialist. Societăţile europene se îndepărtează tot mai mult una de alta şi un număr tot mai mare de cetăţeni tinde să se refugieze în mijlocul “tribului” propriu.

Între timp, se fac planuri şi socoteli: cum ar fi dacă ar dispărea spaţiul Schengen. ACI Europe (asociaţia aeroporturilor europene) zice că va fi dezastru pe aeroporturi: aglomeraţie, escale tot mai mari între curse, perturbări de trafic, costuri suplimentare pentru a gestiona situaţia. Directorii unor mari companii anunţă şi ei tot felul de dezastre economice: producţia şi comerţul sunt legate de libera circulaţie a mărfurilor de la un capăt la altul al Uniunii. Agenţia Morgan Stanley a făcut şi o estimare cu privire la ţările cele mai afectate: Ungaria va suferi cele mai grave consecinţe. Şi tocmai premierul Ungariei e cel mai vocal şi cel mai pasionat de garduri...

În tot acest peisaj pre-apocaliptic, am senzaţia că nimeni nu mai reuşeşte să vorbească limpede şi convingător despre avantajele spaţiului Schengen. Nici Comisia Europeană, nici liderii politici nu mai ştiu să le explice oamenilor că libertatea de deplasare de la un capăt la altul al Europei e, probabil, dovada cea mai vie şi mai palpabilă că unitatea europeană e posibilă. Să mergi de colo-colo fără să te verifice nimeni la graniţă, să treci dintr-o ţară în alta ca şi cum ai merge din satul tău în satul bunicilor, peste deal, să pleci cu buletinu-n buzunar fără grija vizei şi a formalităţilor a devenit ceva atât de firesc, încât probabil că oamenii nu-şi mai reprezintă ce ar însemna reintroducerea controalelor la frontierele dintre ţări. Iar cei mai în vârstă, care au prins vremea când era nevoie de vize, vor fi uitat cum era să faci coadă la consulate şi la ghişeele poliţiei de frontieră. Poate că liderii europeni ar găsi soluţii mai bune dacă cetăţenii s-ar manifesta în vreun fel. Dar cetăţenii nu vor ieşi niciodată în stradă să strige “vrem să păstrăm spaţiul Schengen”. Aşa că liderii politici şi birocraţii europeni – tot mai îndepărtaţi de cetăţeni – vor rămâne în continuare “în cercul lor”. Gardurile vor deveni emblema “noului spirit european”, marcat de lipsa de imaginaţie şi de eficienţă a unor politicieni care nu mai au, mă tem, anvergura şi viziunea celor care au fondat proiectul Europei unite.

În curând, s-ar putea să cântăm toţi, lăutăreşte şi sentimental, vărsând o lacrimă, “adio, dragă Schengen, eu plec că se face seară...”. Doar că nu vom avea unde pleca.