Albaştrii fac guvernul

În Danemarca, la fel ca şi-n celelalte ţări nordice, scena politică e foarte fragmentată. În ultimele decenii, în Folketing au intrat în medie nouă partide, după ce, de la finele celui de-al doilea război mondial până în anii şaptezeci, erau doar 5-6 formaţiuni parlamentare.

Fragmentarea a obligat la o regrupare a forţelor politice, în două blocuri: cel roşu reuneşte partidele de stânga, cel albastru – pe cele de dreapta. La ultimul scrutin, ţinut pe 18 iunie, roşii au obţinut 85 de mandate, iar albaştrii – 90. Adaug că alţi patru deputaţi au fost aleşi în teritoriile care, deşi daneze, nu fac parte din UE – Groenlanda şi Feroe –, dar aceştia nu au înclinat balanţa, aşa cum a anunţat iniţial un sondaj la ieşirea de la urne. În general, alegerile exclud rareori o formaţiune, pentru a aduce o alta în forul legislativ: ele produc, mai degrabă, doar mici diferenţe, în privinţa numărului de mandate, de la o legislatură la alta. De data asta, de pildă, un partid e nou, iar majoritatea celor vechi au variaţii de 3-4 mandate în plus sau în minus.

Cine e, însă, roşu? În acest moment, sunt membri ai blocului minoritar, în ordinea mandatelor câştigate, social-democraţii, alianţa intitulată Roşu-Verde, adică ecologiştii anti-europeni, partidul cel nou, numit Alternativa, social-liberalii şi ecologiştii pro-europeni (Socialistik Folkeparti). În schimb, blocul de dreapta a fost alcătuit din liberalii de la Venstre, Partidul Poporului Danez (Dansk Folkeparti), Alianţa Liberală (care are o orientare libertariană), Konservative şi creştin-democraţii. Ultimii sunt singurii care au ratat intrarea în Parlament, ca şi la precedentele două scrutine.

Fiecare bloc e constituit înainte de scrutin şi are propriul candidat la şefia guvernului. În 2015, stânga s-a grupat în jurul primei daneze care a ocupat, în urmă cu patru ani, postul de premier, Helle Thorning Schmidt, şi care ar fi vrut un nou mandat. Dreapta a avut şi ea drept candidat un fost lider al executivului, Lars Løkke Rasmussen. El va avea misiunea să formeze un nou guvern, deşi partidul său a fost abia al treilea clasat. Nu e ceva neobişnuit pentru danezi. Thorning Schmidt fusese şi ea a doua în 2011, când a format cabinetul, dar blocul roşu era atunci majoritar, în vreme ce acum – când partidul social-democrat a fost primul în clasament – roşii vor rămâne în opoziţie. De fapt, întrucât blocurile politice sunt pre-electorale, iar candidaturile sunt depuse separat de fiecare partid, aspiranţii la conducerea guvernului sunt stabiliţi cu mult înainte de a afla câte voturi ia fiecare formaţiune. A doua zi după scrutin, partidele din blocul câştigător îi scriu reginei, pentru a-şi confirma opţiunea din campanie.

Dar asta nu e nimic! Guvernele de la Copenhaga sunt, în foarte multe cazuri, minoritare. În traducere, asta înseamnă că partidele care trimit miniştri în executiv nu au majoritatea mandatelor din Folketing. De un secol încoace, danezii ştiu că te menţii la putere dacă 50%+1 dintre aleşi nu sunt împotriva ta. Unii autori numesc acest tip de regim „democraţie parlamentară negativă”, fiindcă ideea ei de bază este nu atât existenţa unei majorităţi explicite „pentru”, cât absenţa tacită a uneia „contra”. Aşa, de pildă, în 2011 Thorning Schmidt a format un guvern minoritar tripartit, format din social-democraţi, social-liberali şi Socialistik Folkeparti, iar din februarie 2014 încoace, a condus unul ultra-minoritar, după ce ultima dintre cele trei formaţiuni a părăsit alianţa, astfel încât guvernul controla doar o treime din cei 179 de deputaţi. Celelalte două nu s-au pus de acord să îl dărâme.

Fragilitatea are, totuşi, un preţ: în ultimii patru ani, numeroase conflicte şi crize au afectat coaliţia guvernamentală, fiindcă guvernul de stânga, venit la putere după ce a criticat măsurile de austeritate adoptate de Rasmussen, n-a reuşit să stimuleze o creştere economică semnificativă (doar 1,1% în 2014). Mai mult decât atât, Thorning Schmidt a fost nevoită să menţină decizii ale guvernului precedent şi să iniţieze reforme în domeniul financiar propuse de dreapta. Fosta premieră a susţinut că efectele pozitive ale mandatului său vor începe să se vadă abia în anii care vin. Adversarii i-au criticat suficienţa. Nici candidatul dreptei n-a fost scutit de critici, în special pentru cheltuielile făcute în vremea în care era la putere, inclusiv pentru... sticlele de alcool comandate în cursele de avion. Dar, în ochii alegătorilor, asta a contat mai puţin decât faptul că liberalii şi unii dintre aliaţii lor au cerut scăderea taxelor pe venit şi au propus ca, în următorul mandat, cheltuielile publice să rămână la nivelul actual. Tot ei au cerut ca banii pentru sănătate să fie sporiţi luând din bugetul alocat ajutorului pentru dezvoltare şi imigranţilor.

Aceasta a fost tema cea mai sensibilă. Stânga a fost acuzată că a greşit continuând să aibă o deschidere absolută faţă de străini. Opoziţia a criticat guvernul pentru uşurinţa cu care a acceptat sporirea numărului de reunificări familiale, dar şi pentru eşecul migranţilor la cursurile de limbă organizate de executiv, în vederea integrării nou-veniţilor: cifre publicate în ultimele zile de campanie au arătat că 40 la sută dintre cursanţi pică, în general, testul pe care îl dau. Tema azilului a revenit şi ea frecvent în discuţii. Anul trecut, în Danemarca au fost 14 mii de cereri cu această temă, din totalul de 664 de mii din întreaga Uniune: în clasamentul celor 28 de state-membre, ţara ocupă a cincea poziţie, după numărul de solicitări. În întâlnirile electorale, liderul Venstre a promis că, dacă e ales, va cere o sesiune specială a Parlamentului, pentru a decide blocarea cererilor de şedere pentru imigranţii fără job. A profitat cel mai mult de pe urma dezbaterii referitoare la imigraţie formaţiunea care a tratat-o constant în ultimul deceniu, şi anume Partidul Poporului Danez (DF), care vrea acum reintroducerea controalelor la graniţă. Liderul acestei formaţiuni, Kristian Thulesen Dahl, a propus, după model britanic, şi un referendum despre apartenenţa la Uniune. Obligat de apartenenţa sa la blocul albastru, Rasmussen a anunţat şi el că i se va ralia lui Cameron în renegocierea tratatelor UE. Cum se explică influenţa conservatorilor din UK asupra danezilor? Un răspuns priveşte identitatea Partidului Poporului Danez. Caracterizat de multe ori ca formaţiune de extrema dreaptă, DF este, începând de anul trecut, membru al grupului conservatorilor din PE, după ce a câştigat alegerile europene din ţara sa, cu aproape 27% din voturi. În mandatele trecute, el fusese afiliat la grupul Europei Democraţiei şi Libertăţii (condus de Nigel Farage), respectiv la Uniunea pentru Europa Naţiunilor (1999-2009). Pe 18 iunie, DF a ocupat locul al doilea în clasament: creşterea sa faţă de scrutinul de acum patru ani a fost considerabilă, de la 12 la 21 la sută!

Iată de ce, spre deosebire de britanicii de la UKIP şi de francezii de la Frontul Naţional, care au câştigat şi ei la europene, DF va avea o influenţă importantă asupra guvernării, indiferent dacă va avea sau nu membri în cabinet. În deceniul 2001-2011, când Venstre a condus guvernul, DF n-a avut miniştri, dar şi-a impus proiectele. Ce va fi acum? Rasmussen a anunţat că va conduce un guvern minoritar, dar nu e sigur că DF va fi asociat. În câteva zile, vom afla.