Alegerile europene: Pentru ca istoria să nu facă paşi înapoi

Extremiştii ameninţă să-şi pună amprenta, într-o manieră fără precedent, asupra direcţiei şi a ritmului în care va păşi Uniunea Europeană

Alegerile europarlamentare cu cei mai mulţi absenţi la urne sunt şi cele mai importante din istoria UE, prin consecinţele pe care le vor avea asupra evoluţiei unui continent tot mai şovăielnic în cursa globală şi tot mai vulnerabil – de la planul demografic, la cel energetic. Criza ucraineană şi ameninţarea Rusiei ar trebui să fie un ultim avertisment dat unui continent care s-a unit pentru a-şi apăra pacea şi pentru a trăi mai bine.

Alegerile europene nu interesează – a devenit un clişeu. Îl confirmă sondajele, îl aruncă ironic non-alegătorii şi îl ştiu bine partidele. Doar unul din trei europeni, probabil, va vota la 25 mai şi poate, în medie, numai unul din patru români. Europarlamentarele par neinteresante din felurite motive: UE e departe, Parlamentul European e considerată o abstracţie inutil-costisitoare, iar socotelile votului util nu ţin în aceste alegeri. Europarlamentarele sunt, eventual, bune pentru refulări, de pildă anti-UE ori anti-imigranţi, de obicei români. În plan naţional, sunt loc favorit de exprimare a furiei, fără teama unor consecinţe directe ale votului. Aşa se nasc monştri, din această combinaţie toxică de laşităţi, umori şi exasperare.

Brigada europarlamentară de asalt anti-UE

În viitorul Parlament European, vor fi circa o sută de extremişti (plus cam 130 de eurosceptici declaraţi, de la conservatori şi naţionalişti la comunişti), care vor reprezenta un potenţial exploziv teribil. Pentru proiectul european şi pentru principiile lui de bază, cum e libera circulaţie – deja pusă la colţ şi ameninţată.

Din treimea de hemiciclu ce va fi ocupată de anti-europeni vor porni atacurile împotriva instituţiilor europene, a valorilor fondatoare ale Uniunii şi, mai puţin abstract, pentru cucerirea puterii în unele din statele membre.

Sau, cel puţin, pentru a dobândi o influenţă asupra nivelului decizional naţional.

De exemplu, când un nazist ajunge vicepreşedinte al Parlamentului Ungariei, e semn că naţiunea vecină nu s-a vindecat încă de o boală care a însângerat, până acum câteva decenii, nenumărate familii din Ardeal. Iar asta ne priveşte direct, la fel şi retrocedările abuzive ori separatismul etnic. A fost evident, în ultimii ani, nu numai în Ungaria, ci şi în Olanda, Marea Britanie, Italia, Franţa, Danemarca ori Austria cât de nocivă poate fi ascensiunea extremei drepte – nu doar prin influenţa pe care o poate exercita când ajunge parte a unei coaliţii guvernamentale, ci şi prin presiunea pe care o exercită asupra discursului public.

Partidele tradiţionale – tentaţia populismului anti-european

Principalul partid francez al dreptei moderate, UMP, invocă acum ipoteza suspendării participării Franţei la Spaţiul Schengen, în care – consideră liderul partidului, Jean-François Copé – România şi Bulgaria nu au ce căuta. Un fost ministru al Afacerilor Europene din acest partid a avansat ideea restrângerii UE la un nucleu dur de şase state fondatoare. Iar unul din favoriţii pentru a conduce şi a reprezenta UMP la viitoarele alegeri prezidenţiale, ex-premierul Alain Juppé, actualmente primar de Bordeaux, pledează pentru o Europă cu două viteze: zona euro şi restul. De cealaltă parte, premierul socialist Manuel Valls (el însuşi imigrant, născut la Barcelona dintr-un tată spaniol şi o mamă elveţiană) şi-a construit imaginea urmând reţeta de succes a lui Sarkozy: o poziţie dură împotriva imigranţilor, în special a romilor.

Xenofobia şi rasismul, din stigmate aplicate marginalilor scenei politice, au invadat retorica politică de la un capăt la altul al Europei.

Suferinţele provocate de criză şi neputinţa clasei politice tradiţionale de a găsi remedii au alimentat nemulţumiri şi frustrări ce se refulează acum prin resurecţia discursului populist-naţionalist. Consecinţa? În această campanie electorală, foarte puţini mai au curajul să se opună curentului eurosceptic şi să susţină necesitatea aprofundării integrării, ca soluţie pentru problemele societăţii europene. Din contră, după cum arată şi exemplul francez, tonul identitar-protecţionist a fost preluat şi de partidele „clasice”, disperate să-şi apere procentele.

Aşadar, după cinci ani de bătut pasul pe loc în construcţia europeană, se prefigurează alţi cinci ani de dat înapoi. Pentru că redarea competenţelor către statele membre (Marea Britanie e port-drapelul tezei) e mult mai de bon ton decât integrarea politico-economică, decât necesitatea unei mai mari convergenţe sociale, fiscale şi bancare ori decât avantajele pentru toate statele membre ale unor politici viabile de atenuare a decalajelor de dezvoltare între vechile şi noile aderente.

„Scapă cine poate” – o iluzie sinucigaşă în Europa

Alegerile europene cu cei mai mulţi absenţi la urne sunt şi cele mai importante din istoria UE, prin consecinţele pe care le vor avea asupra evoluţiei unui continent tot mai şovăielnic în cursa globală şi tot mai vulnerabil – de la planul demografic, la cel energetic. Criza ucraineană şi ameninţarea Rusiei ar trebui să fie un ultim avertisment dat unui continent care s-a unit, cândva, pentru a-şi apăra pacea şi pentru a trăi mai bine împreună.

Se înşală profund cine îşi face iluzii în Europa că va rezolva ceva dacă aplică zicala ”scapă cine poate”.

Cu excepţia Marii Britanii, care are particularitatea ei, inclusiv insulară, ţările Uniunii Europene ori se salvează împreună, ori se scufundă împreună.

A fi anti-european înseamnă a ignora atât istoria acestui continent, cât şi cadrul geopolitic şi economic ce se resetează în aceste vremuri.

Din păcate, e mai comod şi mai profitabil politic să vinzi lozinci ieftine pe post de soluţii pentru false probleme decât a spune ce trebuie să facă Europa pentru a putea apăra în continuare pacea cetăţenilor săi, despre ce trebuie să facă UE pentru ca aceşti cetăţeni să aibă locuri de muncă, să fie plătiţi decent şi să trăiască într-o democraţie reală, nu subminată de o plutocraţie tot mai extinsă şi tot mai detestată.

Vrând-nevrând, votul din 25 mai va fi, prin consecinţele lui, mai mult decât o sumă a 28 de competiţii politice interne, cu specificul şi limitele lor. Absenteismul masiv riscă să favorizeze supra-reprezentarea populismului agresiv, îngrijorătoare atât prin accesul considerabil sporit la scena şi la resursele europarlamentare, cât şi prin forţa de contaminare a retoricii populiste.

Anti-europenii îşi vor pune amprenta într-o manieră fără precedent asupra direcţiei şi a ritmului în care va păşi de acum înainte Uniunea Europeană.

Alegerile din 25 mai ne privesc pe toţi – partide tentate de compromisul ideologic în numele pragmatismului şi cetăţeni şovăind între absenteism şi vot: în primul rând pentru ca istoria să nu facă paşi înapoi.