Alegerile din Olanda: Un vot pentru UE-15

Alegerile din Olanda au eliminat spectrul Nexit şi au demonstrat că ascensiunea populismului eurofob nu e o fatalitate. Dar rezultatul scrutinului favorizează proiectul revenirii vechilor state membre ale UE la un cerc restrâns. O perspectivă în care România va suferi consecinţa timpului irosit de la aderare până acum.

Valul populist european, încurajat de votul pentru Brexit şi de alegerea lui Trump, s-a lovit, la trei luni după înfrângerea la prezidenţialele din Austria, de o nouă mobilizare remarcabilă la urne. Patru din cinci olandezi au votat miercuri, fapt care a contribuit la stoparea avansului extremei drepte. Propovăduită de tribunii anti-sistem ca o fatalitate, căderea, într-un efect de domino, a democraţiilor liberale occidentale – aşa-zisa „primăvară patriotică”, visată de Geert Wilders – rămâne să-i bântuie doar pe cei care împărtăşesc speranţa liderului Partidului Libertăţii (PVV) că „duhul nu va mai intra înapoi în lampă”.

Dar nici „primăvara europeană”, de care UE are atâta nevoie la aniversarea a şase decenii, nu pare, din păcate, să aibă sorţi de reuşită.

Mini-summitul de la Versailles al celor patru mai mari state membre în epoca post-Brexit (Germania, Franţa, Italia şi Spania) a tranşat rapid discuţia lansată de preşedintele Comisiei Europene cu privire la cele cinci scenarii posibile pentru viitorul Uniunii. Foarte probabil, opţiunea lor în favoarea Europei cercurilor concentrice va fi împărtăşită de alte state vestice, precum Olanda şi Austria, în care izolaţionismul protecţionist nu mai e doar apanajul dreptei radicale.

Occidentul, exasperat de Erdogan

Escaladarea tensiunii în relaţiile turco-olandeze, în ultima săptămână de campanie, nu reprezintă doar o lovitură electorală aplicată PVV cu propriile–i arme. Prin coordonarea poziţiilor Germaniei, Olandei, Danemarcei şi Austriei (de remarcat excepţia franceză), poate fi şi semnul unei înăspriri de ton cu bătaie mai lungă. Caz în care e posibil un răspuns fără precedent la furia Ankarei – dezlănţuită după interzicerea, în aceste ţări, a prezenţei miniştrilor turci la campania pentru referendumul din 16 aprilie, vizând extinderea prerogativelor preşedintelui Erdogan.

S-ar putea să nu mai ţină la nesfârşit şantajul Turciei cu denunţarea acordului privind controlul migraţiei, respectiv expedierea lunară spre Europa a 15.000 de migranţi, cum a clamat provocator Süleyman Soylu.

Ministrul turc de Interne a avertizat Europa că „nu poate construi un joc în această regiune împotriva Turciei”. Oare?...

Deocamdată, Turcia şi-a anunţat retragerea din câteva proiecte de colaborare în cadrul NATO şi, ceva mai anecdotic, o asociaţie a producătorilor de carne a decis să trimită înapoi în Olanda 40 de vaci din rasa Holstein. Iar Erdogan, într-un discurs de campanie, şi-a îndemnat conaţionalii din Vest: „Faceţi nu trei, ci cinci copii. Pentru că voi sunteţi viitorul Europei”.

„Dacă nu vă place aici, plecaţi!”

După scrutinul batav, e foarte probabilă, de asemenea, o intransigenţă sporită a Olandei şi pe alte subiecte sensibile pentru UE, precum acordarea dreptului de azil ori solidaritatea financiară cu Grecia şi alte ţări aflate în dificultate.

Dezbaterile din campania electorală franceză privind dumpingul social şi negocierile în curs dintre statele UE privind revizuirea Directivei din 1996 a lucrătorilor detaşaţi sunt, la rândul lor, simptomatice pentru intenţia mai amplă de reevaluare a unor elemente fundamentale până acum ale construcţiei europene – în cazul de faţă, libera circulaţie a forţei de muncă dinspre noile state membre spre Vest.

Dacă în Franţa discuţia e alimentată de dificultăţile economice interne, Olanda se bucură de o creştere constantă în ultimii ani, o rată a somajului de numai 5,3% (cea mai scăzută din ultimii cinci ani) şi un excedent comercial record – elemente care au contribuit la a treia victorie consecutivă a liberalului Mark Rutte, prim-ministru din 2010. Un succes, însă, modest procentual (21,2%, faţă de 13,1% pentru extrema dreaptă), ceea ce a redus ponderea liberalilor în parlament de la 41 la 33 de locuri, obligându-i să caute parteneri pentru ceea ce va fi, din cauza puternicei fragmentări politice, prima coaliţie olandeză, după 1972, formată din patru partide sau mai multe. Prin tradiţie, negocierile pentru formarea guvernului de la Haga durează luni de zile: statisticile arată o medie de 72 de zile, calculată pentru timpul de gestaţie a celor 26 de guverne din 1945 încoace. Cel mai probabil, acum, va rezulta un cabinet de centru-dreapta care va reflecta reticenţa olandezilor faţă de UE în formula sa actuală.

Replierea identitară e determinată mai ales de ameninţările la adresa stilului occidental de viaţă, în special terorismul şi migraţia.

De aceea, campania a fost dominată de problematica integrării şi islamului. Mark Rutte s-a poziţionat, din ianuarie, foarte clar pe aceste teme: „dacă nu vă place aici, plecaţi!”, le-a transmis celor care refuză să se adapteze societăţii de adopţie. Un ultimatum socotit moderat în comparaţie cu pledoariile oponentului său, precum aceasta: „Nexit – varianta olandeză a Brexit, n.a. – e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla. Am redeveni stăpâni în ţara noastră, ne-am recăpăta cheile de la uşa propriei case”, declara Wilders.

Conservator-liberalul Rutte s-a arătat la fel de ferm în privinţa necesităţii reformelor în Franţa şi Italia, subliniind, la Forumul de la Davos din acest an, că întârzierea reformelor provoacă o lipsă de încredere între nordul şi sudul UE. A fost scânteia unei polemici cu Martin Schulz, fostul preşedinte al Parlamentului European şi candidatul social-democrat pentru funcţia de cancelar al Germaniei. „Imaginea unor ţări care dau lecţii este foarte periculoasă”, a avertizat Schulz, pledând pentru unitate şi o mai mare integrare. În replică, premierul olandez a calificat această viziune ca fiind „romantică” şi reprezentând „cea mai rapidă cale de destrămare a UE”. Rutte a insistat că Europa are nevoie „de o abordare pragmatică şi mai puţin de discursuri poetice” şi a clamat că „ideea unei Uniuni mai aprofundate este moartă şi îngropată”.

De aici până la oficializarea unei Cortine de catifea între Vest şi Est nu mai e mult. Alegerile din 15 martie au eliminat spectrul Nexit, dar nu sunt şanse să împiedice opţiunea viitoarei coaliţii de la Haga pentru revenirea vechilor state membre la o formulă asemănătoare UE-15. O perspectivă în care România va suferi şi consecinţa timpului irosit de la aderare până acum.