Alina Mungiu-Pippidi: Altfel, despre excepţia germană

Din interiorul miracolului german, o relatare subiectivă şi o analiză ceva mai obiectivă

Germania nu era pregătită pentru ce urma să vină. Analizele de la BBC şi Reuters greşesc aici. Nici măcar atitudinea nu era cea justă. Totuşi, cum se explică miracolul german? Vor apărea după criză mii de articole, dar deocamdată doar câteva sugestii.

În ziua de Paşte catolic (sau protestant), duminică, 12 aprilie, Institutul Robert Koch, patronul absolut al epidemiologiei germane, a anunţat că pînă în ziua anterioară 117.658 cazuri de COVID-19 şi 2.544 de morţi i-au fost electronic raportate. Institutul a fost statornic în sistemul său de raportare, mereu în urmă cu o zi sau mai mult faţă de monitorizarea celor de la Johns Hopkins, dar cu onestitate în categoriile statistice şi un fel de a trata populaţia ca pe nişte adulţi, demne de respect. Astfel, RKI raportează prevalenţa (cazuri diagnosticate la suta de mii de locuitori, 242 în medie) şi incidenţa (cazuri noi la 100,000), cea mai mare fiind în Bavaria (241), Baden-Wuerttemberg (213), Saarland (204) şi Hamburg (199). Numărul de morţi e raportat în cifră absolută, dar şi ca procent din cazurile totale, mortalitatea – a trecut de 2 la sută, e 2,2 mai exact, duse sunt timpurile cînd era 0.6% şi invidia lumii. În Berlin sunt peste 4000 de cazuri, cu circa o sută de cazuri noi de la o zi la alta la acest sfîrşit de săptămînă şi 46 de morţi. Lor li se adaugă 37 în Brandenburg – un medic german care lucra în Anglia s-a întors să moară în apartamentul său din Potsdam, cu ultimul Ryan Air de la Londra, netestat şi îmbolnăvind o mulţime de oameni. Presiunea e enormă pe Angela Merkel să ridice restricţiile, măcar parţial. În Turingia (unde sunt Weimar şi Erfurt, pe lîngă multe castele şi votanţi cu dreapta şi stînga extremă), nu sunt cazuri aproape deloc şi nu a murit aproape nimeni. În schimb, toate firmele de servicii dau faliment, dacă nu au dat deja. Bavaria, prima şi cea mai greu atinsă, rezistă acestei frivolităţi, vrea să mai ţină lumea în case. O decizie la mijloc e greu de luat.

Primăvara a venit tîrziu, ca în fiecare an, dar aprilie a fost glorios, cu soare şi magnolii, cu vînd din sud. În Berlinul de aproape patru milioane de oameni cu satele din Brandenburg cele mai apropiate, sute de mii de oameni au ieşit din casă deja, pe lîngă biciclişti, femei cu cărucioare, bărbaţi cu căţei, călăreţi cu căşti, cupluri sau bătrîni cu plase de piaţă, care au rămas afară mai tot timpul. Joi am fotografiat un cuplu de vârsta a doua în caiac pe Spree. Sîmbătă am numărat zeci de turci bătrîni fumînd narghilele cu prietenii, pe ţărmul răului, mai sus de mine, unde au înflorit merii japonezi şi, cînd am ieşit la plimbarea de seară, i-am bodogănit că au scuipat seminţe pe jos. O degajare extraordinară a cuprins pe toată lumea, numai în cozile de Ajun de afară de la supermarket se simţea frustrarea. De ce stau oamenii la coadă? Staţiile de benzină, mereu deschise, au devenit ele însele mici magazine de cartier, vînzînd de la morcovi la hîrtie igienică.

Deşi e devreme pentru orice fel de concluzii, cei de la Reuters, BBC şi Frank Fukuyama le-au tras deja pe ale lor. Se vorbeşte foarte mult despre miracolul german (şi prea puţin despre Coreea şi Taiwan). Prin contrast, Der Spiegel e foarte critic cu guvernul, iar neliniştea se ridică din colţuri neprevăzute: faimoasele teste în care Germania a excelat se termină, nu mai sunt reactivi, nu mai sunt enzime, ba chiar şi kiturile de plastic sunt pe sfîrşite şi totul venea din America, de unde nu mai aşteptăm nimic bun după ce Trump ar fi confiscat de pe aeroportul din Bangkok două sute de mii de măşti destinate poliţiştilor din Berlin, care au dus şi duc greul fără niciun fel de echipament de protecţie. Teama cea mare în oraş nu e de boală -sunt sub două sute de persoane internate în terapie intensivă şi sute de paturi libere, deşi periodic auzim ambulanţele alergînd la Charité-Wirchow- ci de consecinţele economice ale epidemiei. Nerăbdarea, enormă, e să ne întoarcem la treabă. Pentru cine s-a oprit, că în tot acest timp instalatorii de ferestre şi obiecte sanitare, poştaşii şi mai ales DHL-ul au muncit de au rupt. Nu am văzut niciodată atîtea pachete trimise şi primite. Magazinele de hardware, gen Bauhaus, au fost deschise tot timpul şi în weekendurile mele de plimbare în Brandenburg am văzut sute de maşini în parcările lor. Universităţile, printre primele închise, au ţinut cursuri online respectînd orarele întocmai. Peste noapte am devenit profesionişti în Teams, Zoom şi Clicknet. Eu am ţinut seminar cu Brazilia, Mexic, Ecuador, Georgia, Australia, SUA, şi Italia simultan – şi ne-am auzit perfect. Ne-am şi văzut, am schimbat grafice şi păreri. Internetul a rezistat. Graţie comisarului Breton, care a cerut Netflix şi Youtube să mai scadă rezoluţia, ca să încăpem toţi care lucrăm de acasă.

Din interiorul miracolului german, o relatare subiectivă şi o analiză ceva mai obiectivă.

Mergînd la aeroport să aştept pe cineva în primele zile din februarie, cînd aveam un fel de gripă fără febră la care mă sufocam cînd rîdeam, am fost dată jos din autobuzul în care de abia mă urcasem. Mai exact, am sărit jos cînd am văzut că autobuzul nu pleca şi şoferul încerca să ne spună ceva. Era acoperit, şi ca voce şi ca viziune, de o grămadă de oameni – busul TXL, de la Alexanderplatz la Tegel e mereu ocupat, şi cu instinct de persoană trăită în zone de conflict şi regimuri neprietenoase, în medii unde se întîmplă lucruri rele, am înţeles că era ceva în neregulă şi am coborît, deşi mă grăbeam, făcînd cinci paşi înapoi ca să examinez situaţia aşteptînd busul următor. Din poziţia mea observatoare, am asistat la coborîrea treptată a celorlalţi – nemţii au coborît cînd s-au prins că asta voia şoferul, iar străinii după ce au parlamentat inutil cu el. Cînd toată lumea s-a dat jos, şoferul s-a apropiat de un om care părea că doarme sprijinit pe bara din faţă, cu un rucsac mare în spate. Cînd l-a atins, omul s-a înclinat periculos, ca în filme. Şoferul a sunat atunci pe celular şi a închis uşile, cu noi toţi privind ca la teatru pe omul cu rucsac care nu cădea numai pentru că era aşezat pe scaunul de la geam cu bara în faţă, dar care era inconştient sau mort.

A fost ultima mea călătorie cu vreun autobuz. La aeroport am închiriat cea mai mică maşină găsită liberă- un Fiat 500 decapotabil, pe care l-am prelungit apoi săptămînă cu săptămînă, pe măsură ce ştirile deveneau mai ciudate, prin telefon, şi convingîndu-i pe cei care mi-l închiriaseră să accepte un contract electronic. În acelaşi interval am zburat pentru 24 de ore la Bruxelles fără mască şi am ţinut o conferinţă la vreo sută de persoane la Secretariatul general al Comisiei Europene, cu o voce departe de forma normală, deşi pe livestream suna ok. Am băut doi litri de ceai ca să pot ajunge la capătul a două ore. Era înainte de 15 februarie.

De abia la 1 martie, o săptămînă după ce primele cazuri erau diagnosticate în Italia şi în Bavaria, am încercat să fac rost de mască atunci cînd am fost la un control la spital, pentru că aveam de zburat undeva şi am văzut că nici în spital, în afară de chirurgie, nici în întregul oraş nu erau măşti. Deloc. Peste două săptămîni, cînd s-a discutat în Senatul Berlinului şi s-au împărţit toate măştile la cabinetele medicale din oraş a ajuns una de cabinet. Vorbim de măşti de unică folosinţă. Am cules o reţetă banală de la o clinică vizavi de universitatea mea pe 15 martie, nici recepţionistele, nici doctorul nu aveau mască şi mi-au spus că erau şi plănuiau să rămînă deschişi.

Germania nu era pregătită pentru ce urma să vină. Analizele de la BBC şi Reuters greşesc aici. Nici măcar atitudinea nu era cea justă.

Mai norocoşi decît cei din Frankfurt sau Munchen, care merg toţi la schi toată iarna, în Berlin nu am fost asaltaţi de cazuri de la început. Atîtea cîte au fost însă au depăşit logistic imediat sistemul de testare. Numărul de teste, de altfel necunoscut din cauza federalismului şi dualităţii sistemului medical (public şi privat), a fost mare comparativ cu alte ţări europene. RKI a transmis repede imperativul testării, inspirîndu-se din Coreea. Dar chiar sute de mii de teste pe săptămînă nu ajung la o ţară de 80 de milioane, dintre care multe milioane fuseseră la schi în Italia sau Tirolul austriac. S-a stat la coadă ore, cu alţi oameni suspecţi, pentru teste, săptămîni întregi, în condiţii de transmitere ideală. Au fost şi au rămas puţine centre oficiale de testare, deşi cine a fost mai întreprinzător sau a avut asigurare medicală privată a avut alternative, că teste erau, medicii de familie au putut face dacă au vrut sau unele clinici private. Accesul nu a fost egal. Cine nu cunoştea pe nimeni şi dădea telefon primea indicaţia să stea acasă şi să nu vină la spital. Asistentul meu de cercetare a avut ghinionul să meargă la un interviu cu o persoană din Frankfurt diagnosticată pozitiv şi să fie autocarantinat din primele zile. La vîrsta şi sănătatea lui, nici nu s-a pus problema să îl primească vreun spital la teste. A stat două săptămâni fără să iasă şi m-a sprijinit exemplar în eforturile mele cu tehnologia, deşi nu e relaxant să aştepţi în casă să vezi dacă ai luat sau nu coronavirus, chiar dacă ai 30 de ani şi arăţi ca Siegfried. Nimeni nu e invulnerabil, mai ales psihic.

Nu am făcut nicio coadă la vreun test, evenimentele mele dubioase, inclusiv pierderea gustului şi nişte analize ciudate care arătau o inflamaţie ascunsă, fiind cu şase săptămîni în urmă, cînd Europa nu auzise de coronavus şi făcînd lungi plimbări prin pădurile care îmbracă marginea oraşului în vreme ce lumea se patologiza din zi în zi. Am trecut prin satul meu favorit, la nord de Berlin, dar am plecat repede, pentru că era ca la gară, marea mlaştină uscată de secetă era colindată în toate direcţiile de cai, cîini şi cărucioare. Ambii mei asistenţi au făcut autocarantină, din cauze de drumuri la Milano şi un contact cu ghinion la universitate, care însă nu a îmbolăvit pe nimeni şi nu a dezvoltat simptome. Într-o dimineaţă la şase am văzut o vulpe ieşind din curtea mea, cu o frumoasă coadă stufoasă. În altă zi m-am întors din plimbare după ce am dat peste doi mistreţi negri, deşi şi ei au cotit regulamentar înapoi de unde veniseră. Nişte vecini indieni ne-au adus de Paştele catolic mîncare indiană, în dar. După ce am fost la birou să iau un cablu Ethernet la opt dimineaţa, că Wifi-ul oscila periculos, am dus maşina, cu capota trasă pe spate, înapoi la aeroport după şase săptămîni. O folosisem doar de două ori în ultima săptămînă, coform regulilor şi am revenit pe jos, pe marginea canalului, pe cărare, în oraş, deranjînd un cocor. Aeroportul era gol – au trecut în acea zi prin el 25 de oameni.

Anunţ de livestream pentru slujba de înviere

Cum se explică miracolul german, după o asemenea relatare care ar fi putut avea loc oriunde în Europa? Vor apărea după criză mii de articole, dar deocamdată doar cîteva sugestii.

Angela Merkel a fost informată bine de la început, despre o rată de mortalitate însă de nivel coreean- unu la sută, cum au spus cei de la OMS. Nu a existat ca atare nicio intenţie să fie închisă economia, că nu era cost-eficient, decizie luată însă după degradarea italiană şi o rată de mortalitate aparent de peste zece la sută, sub presiunea ştirilor. Măşti, în mod bizar, nu s-au putut face de către marea industrie, textilele fiind demult relocate prin Bangladesh sau China, la fel antibioticele, în schimb paturi utilate în terapie intensivă s-au construit imediat, pe ce era deja o mare superioritate germană de paturi în terapia intensivă pe cap de locuitor în Europa. Diferenţele faţă de ţările lovite de austeritatea de după 2008, ca Spania sau Italia, erau de cinci-şase ori, de la land la land, uneori de zece (faţă de Bergamo, unde spitalul a fost dat peste cap imediat). BMW şi alte companii similare au anunţat rapid că fac ventilatoare, dar la drept vorbind nu s-a ajuns la ventilatoarele lor. Germania a fost la fel de vulnerabilă la întreruperea lanţurilor de aprovizionare globale ca oricare altă ţară europeană. Totul pare să fi venit din China, măştile, ca şi medicamentele. Şeful de la Mercedes, intervievat de BBC, a recunoscut că China comunistă devenise principala ţară de desfacere pentru maşinile sale. Pe timp de pandemie însă mai uşor se lipsesc chinezii de Mercedesuri, oricît de scumpe, decît europenii de măşti ieftine – globalizarea nu va mai fi ca înainte după asta.

Primul avantaj german, deci, a fost un sistem de sănătate în general mult mai vast, cu mult mai multe resurse şi deşi fragmentat structural, integrat pe verticală de RKI, aşa cum trebuie să fie un sistem de sănătate- ierahic la epidemii, bazat pe subsidiaritate în rest. Peste asta, planificarea rapidă cu execuţie eficientă a mii de paturi noi în terapie intensivă. Vorbim de o ţară cu excedent bugetar şi comercial, care are deci aceste avantaje în fiecare zi faţă de vulnerabila Europă mediteraneană, şi care refuză în continuare să îşi asume datoriile acesteia printr-o dobîndă comună la un coronabond. Ţările din sud numesc asta egoism german, germanii o văd ca pe merit- ei au acceptat salarii şi pensii mici, ani lungi de muncă, esenţa reformei lui Schröder, lucruri care nu se pot impune în Franţa sau Italia, unde diferite grupuri îşi exercită dreptul de veto la asemenea reforme. Discuţia e complexă, iar  adevărul la mijloc, dar just e să spunem că diferenţa dintre capacităţile sistemelor de sănătate dintre Germania şi Spania sau Italia putea fi dinainte prezumată. Germania nu a avut nevoie să taie paturi de ATI la criza din 2008, deşi sistemul de asigurări publice nu e prosper. În Germania e la putere tot cine era în 2008, în Italia sau Spania politicienii care au implementat austeritatea, ca Rajoy sau Monti, au fost demult eliminaţi de votanţi. Adevărul e la mijloc privind cauzele, dar avantajul Germaniei e vechi şi foarte mare şi datorează ceva UE – ar fi mai mic dacă zona euro nu ar exista.

Al doilea avantaj a fost capacitatea de a lua decizii pe baza de dovezi ştiinţifice, pe care după 20 de ani de eforturi am disperat să o mai văd vreodată la noi (am pus-o în legi, dar la ce bun, legile nu se aplică în România de către guvern în primul rînd). Acesta a devenit un avantaj strategic prin învăţarea rapidă. S-a văzut de exemplu în Bavaria la căutarea sistematică a contactelor. Dar asta nu s-a comparat cu Coreea, avînd destule găuri. A ajutat disciplina, autoizolarea oricui ştia că a avut un contact sau a călătorit într-o zonă periculoasă, dar şi norocul: doctorul Drosten, principalul comunicator în timpul epidemiei, a spus sincer că a ajutat că primii bolnavi au fost schiorii, oameni în formă, care s-au vindecat, iar boala a ajuns mai tîrziu în cămine de bătrîni sau spitale.

Asta am văzut şi la lockdown, care la Berlin a fost foarte moderat datorită coaliţiei de stînga din Senat. Închiderea a fost făcută folosind la maximum ştiinţa despre resursele oraşului şi obiceiurile oamenilor. Am fost singurii care ne-am păstrat deschise tutungeriile şi librăriile. Şefii industriei de ziare i-au pus pe doctori să spună imperativ că hîrtia de ziar nu transmite virusul. Ziarele au fost oricum eroice- pe banii lor, au făcut selecţie de ştiri relevante în engleză, pentru turişti. O săptămînă a fost obligatoriu să umbli cu actele la tine, dar cum în Germania asta e văzut -corect- ca prea autoritar, s-a renunţat repede. Cum săptămîni întregi aveam maşină, am avut acte, dar ca pieton, niciodată. Nu am văzut poliţia să oprească biciclişti sau să ridice lumea de pe bănci, ca în Anglia. Lumea stătea, de altfel, la capetele băncilor. O vecină de a mea, care stă la parter înalt, a stat cu picioarele în exterior pe parcursul unei vizite (o persoană-legal) a unei vecine care îşi pusese scaunul sub fereastră, pe trotuar, respectînd distanţa regulamentară de doi metri. Cele 300 de echipaje, cu mulţi poliţişti în concediu, infectaţi fiindcă nu au avut măşti, au făcut faţă din două motive. Unu, a fost disciplină şi ce numesc eu constrîngeri normative – oamenii au impus regulile altor oameni, i-au interpelat sau denunţat pe cei care nu respectau regulile. Nu a fost nevoie de poliţie. Al doilea, poliţiştii au fost flexibili şi inteligenţi, nu au intrat în zonele turceşti unde se trăieşte ca la Istanbul, au transmis semnale prin liderii comunităţii şi au fost rezonabili, nu aveai cum să arestezi toate bandele de tineri turci care beau bere în faţă la micile drogherii deschise permanent. Vreo zece zile nu s-au stabilit valorile la amenzi deloc. Cînd s-a făcut presiune politică, s-au introdus amenzi de la zece la o sută de euro şi s-au dat doar cîteva sute în total. Grija a fost nu să se rupă facturi, ci să se obţină rezultate, lumea să nu stea grupată. Dacă la asta ajută să îi laşi pe oameni să iasă afară, au fost lăsaţi să iasă afară. Nu a fost interzis, de exemplu, să te duci cu maşina la pădure şi să te plimbi la zece kilometri de casă, deşi erau interzise călătoriile nenecesare. Pe cărările de lîngă rîul Havel, care au sute de kilometri în jurul oraşului, eram mulţi – dar, spaţiul fiind generos, doi pietoni, ca noi, erau ajunşi odată la cinci minute din urmă de o bicicletă. Cam asta era densitatea. Supermagazinele au pus plexiglas din ziua unu de izolare şi au desenat pe jos cu bandă izolatoare spaţiile dintre clienţi. La mine au dat drumul la coşuri din lanţ şi le-au dezinfectat după fiecare client. Cozile s-au mutat afară şi au fost destul de inutile, că sectorul privat s-a orientat superb. Cînd a fost să-mi iau Schweppes Zero de la marele lanţ de magazin de băuturi am descoperit un maldăr de hîrtie igienică la mijloc pe podea. Cînd era prea multă lume să iei dezinfectante cu clor de la drogherie arabii din cartier au adus dezinfectante pe lîngă votcă, bere şi ce mai vînd ei de obicei. Ceva mai scump, dar ce contează cîteva săptămîni? Spălătoriile au rămas deschise. Numai compania de transport locală, privatizată dar cu preţul plafonat de autorităţile politice, nu a avut resurse coreene, nu a dezinfectat niciun metrou sau S-bahn. Lecţii de luat despre privatizarea monopolurilor naturale! La autobuze, în mod inteligent, au izolat complet cabina şoferului şi au blocat uşa din faţă. Numărul de călători s-a prăbuşit aşa de tare, încît şi riscul a scăzut. Dar a rămas risc. Oraşul însă e oricum mai mult pe bicicletă, deci pentru mulţi oameni nu a fost o problemă.

Pe scurt, al treilea important avantaj german se vede din superioritatea a ce numesc eu guvernanţă, iar alţii academici încredere, adică acel contract social între guvernanţi şi guvernaţi care permite flexibilitatea, cîtă vreme fiecare parte aşteaptă de la cealaltă să îşi respecte cuvîntul şi să facă ce poate într-o situaţie dată. Asta permite cooperarea impresionantă pe care am văzut-o între stat şi sectorul privat, pe de o parte, între cetăţeni şi autorităţi, pe de alta. Frank Fukuyama, cu care am un vechi dialog în contradictoriu (el pe de o parte, Bo Rothstein şi cu mine de cealaltă), crede că esenţa bunei guvernări e capacitatea şi că asta s-a văzut în Asia sau  Germania. Dar capacitatea e o rezultantă: un guvern care nu se poate baza pe cooperare sau încredere nu poate să livreze capacitate nici cînd vrea sau plăteşte un mare preţ (militarizarea, vezi Orientul Mijlociu sau România). Cel chinez a livrat capacitate, cu preţul sacrificării unor drepturi umane. Asta nu a fost cazul în Germania, Coreea sau Taiwan, unde problemele de acţiune colectivă sunt rezolvate prin cooperarea benevolă dintre stat şi societate. Cele două republici asiatice au dat dovadă, cert, de mai multă capacitate ca Germania – statul clar e mai puternic acolo, din cauza colectivismului din societate, dar şi contractul social a funcţionat. Per total, e acelaşi model.

Pe tot parcusul crizei, încrederea în dna Merkel a crescut şi mărturisesc că am stat cu respiraţia tăiată cît a durat carantina ei şi m-am bucurat ca la o rudă cînd bănuielile nu s-au adeverit. Cei mai mulţi cetăţeni au crezut şi cred că guvernul acţionează pentru binele lor, pe baza celor mai bune sfaturi ştiinţifice, iar interesul comun e clar- să repornim economia cît mai repede, că de aici vin majoritatea banilor UE şi motorul zonei euro. Lumea spune în sondaje că ar accepta şi restricţii mai grave dacă guvernul ar decide în acest sens, dar guvernul nu o face, că asta ar creşte costurile de implementare.

Chinezii de la spălătoriile din cartierul meu, lîngă Tiergarten, s-au pus deja pe făcut măşti, lavabile, după ce s-a auzit că se vor ridica restricţiile, dar se va cere o mască textilă în supermarket. Sâmbăta de Paşte se vindeau cu cinci euro bucata, ţi le scotea din pungă un băiat cu mîna goală, în vreme ce bunicul lui, alături, fără mască, le făcea la maşina manuală de cusut din bumbac negru. I-am vizitat în scop de documentare, că la colecţia mea de eşarfe lavabile nu am nevoie de mască textilă. La anul pe vremea asta am şi aşteptări rezonabile să ajung fără coadă la un test antigen să văd dacă am avut coronavirus şi am scăpat cu Claritin în şase săptămîni. Lumea riscă însă să fie un loc foarte diferit pînă atunci, dar tare mă tem că aceste diferenţe de fond vor dăinui şi pot avea consecinţe negative asupra Europei unite. Dar să vedem. Niciodată nu învaţă oamenii mai mult -văd din experienţa mea în luna din urmă- ca la o încercare grea. Să învăţăm, deci.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată