Ameninţarea teroristă – senzaţia de déjà vu

Capitala belgiană a fost împânzită de militari, Bruxelles-ul fiind pentru a patra zi sub alertă teroristă FOTO AP

La mai bine de zece zile de la atacurile teroriste din Franţa, de când Parisul a redevenit, cum cu sensibilitate şi inspiraţie îl numea Paul Eluard în vremea Ocupaţiei, „Capitale de la douleur”, de când spaima unor noi atentate a pus stăpânire pe întreaga Lume, nici America nerămânând indiferentă, trăiesc o acută senzaţie de déjà vu.

Ştiu foarte bine că, în pofida a ceea ce se spune adesea, istoria nu se repetă. Sau nu se repetă aidoma. Că, dincolo de aparenţele de repetitivitate, există diferenţe, subtilităţi poate şi pentru că- nu-i aşa? – Panta rhei. Şi cu toate acestea, cred că, aşa după cum, cu îndreptăţire, s-a spus după atacurile de la 11 septembrie, nimic nu va mai fi la fel în Lume, nici după însângeratul 13 noiembrie francez nimic nu va mai fi la fel în Europa, în Uniunea Europeană, în Spaţiul Schengen, în marile capitale, în Bruxelles-ul şi Strasbourg-ul marii birocraţii europene, dar şi în Bruxelles-ul ori Strasbourg-ul  de fiecare zi. Nu mai este deja.

Teribile, impresionante, imaginile cu Capitala belgiană sub asediu, sub presiune psihologică, speriată, agitată, pustiită, temătoare de noi atacuri. Asurzitor prin tăcerea lui, embargoul informaţional instituit, pe bună dreptate, de autorităţi. Care, în sfârşit, şi-au dat seama că o relaţie mult prea deschisă şi din cale afară de generoasă cu presa e, la urma urmei, în favoarea teroriştilor, aceştia intui uşor, preveni ori chiar dejuca operaţiunile complicate desfăşurate de forţele de ordine şi de intelligence în vederea descoperirii, anihilării, ba chiar a stârpirii lor.

Da, a stârpirii, cuvântul nefiind nici prea dur, nici nepotrivit, nici politic incorect atunci când vine vorba despre reducerea la tăcere, ba chiar şi la eliminarea fizică a unor indivizi care, în numele unei credinţe religioase aberant înţelese, ucid oameni nevinovaţi.  Îndată după 13 septembrie, preşedintele american de atunci, George Bush jr., declara: „Ne aflăm în plin război şi îl vom câştiga!”.

Războiul despre care vorbea atunci preşedintele SUA nu era doar unul al Americii, era al întregii Lumi. La fel cum este şi azi când, după cum vedem cu ochiul liber, victoria este încă departe. Tocmai de aceea preşedintele american de azi, Barrack Obama, a trebuit să declare ceva asemănător: „Distrugerea Statului Islamic nu e doar un obiectiv realist, ci o sarcină pe care o vom duce la bun sfârşit. Îi vom elimina. Vom recâştiga zonele pe care au pus stăpânire, în care se află, vom suprima sursele de finanţare, îi vom urmări pe liderii ISIS, le vom distruge reţelele şi îi vom anihila”.

La puţin timp după 11 septembrie, deja menţionatul preşedinte Bush mai făcea o declaraţie la care nu se poate să nu te duci cu gândul azi. Acum, când sub presiunea evenimentelor şi a tot mai presantei ameninţări teroriste, relaţiile nu tocmai calde dintre Europa de Vest şi NATO, pe de o parte, şi Rusia lui Putin dau semne a intra într-o etapă de resetare şi reformatare.

Dl. Bush devenea aproape liric acum mai bine de 14 ani când în faţa elevilor unui colegiu american declara: „Voi nu sunteţi, probabil, de acord cu mama voastră în toate privinţele, dar o iubiţi totuşi. Iată, deşi nu ne înţelegem în toate privinţele, îl respect pe preşedintele Putin şi îmi place ca persoană”. Nu s-a ajuns ori nu s-a ajuns încă astăzi la astfel de declaraţii, e de sperat că nici nu se va ajunge şi că pericolul rusesc nu va fi subestimat.

Pe de altă parte, e limpede că Rusia nu trebuie, sub niciun motiv, exclusă din lupta împotriva terorismului ISIS atâta vreme cât o astfel de alianţă se păstrează în limitele necesităţii şi ale bunului-simţ politic, militar şi strategic.

Certe sunt azi câteva lucruri. Că nu se poate ca frica de terorişti să învingă. Că o astfel de victorie aduce cu sine pierderea războiului. Că e inadmisibil ca Europa să devină un continent nesigur. Că prea au fost ignorate, în numele unor principii umanitare sau de corectitudine politică, avertismentele de oriunde ar fi venit ele. Că mult prea multe ţări europene au preferat să nu observe şi să nu supravegheze aşa cum s-ar fi cuvenit ceea ce se întâmplă în periferiile islamizate ale marilor oraşe.

Şi că, în fine, sentimentele frumoase nu sunt doar incapabile să facă o literatură, ci şi să garanteze pacea.