Analiză Stratfor. Europa trece prin două crize simultan: viitorul Uniunii Europene şi definirea graniţelor cu Rusia

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Germania nu doreşte ca, din cauza Ucrainei, să îndepărteze fundamental Rusia. Francezii sunt rupţi în mai multe direcţii, iar sud-europenii nu sunt interesaţi de problemele non-europene, în afară de imigranţii musulmani FOTO AP
Germania nu doreşte ca, din cauza Ucrainei, să îndepărteze fundamental Rusia. Francezii sunt rupţi în mai multe direcţii, iar sud-europenii nu sunt interesaţi de problemele non-europene, în afară de imigranţii musulmani FOTO AP

Europa trece prin două crize interconectate, notează George Friedman, preşedintele platformei Stratfor, într-o analiză despre starea continentului european. Prima dintre ele este a Uniunii Europene, iar cea de-a doua constă în structura strategică a Europei în relaţie cu Rusia.

Prima criză europeană: Uniunea şi prosperitatea ei limitată

Prima criză europeană despre care atrage atenţia George Friedman este clătinarea blocului european, care a început ca un sistem de integrare economică, dar care intenţiona să fie mai mult decât atât: o instituţie care ar da naştere la europeni. 

Distincţiile naţionale dintre statele europene s-au dovedit destabilizatoare. Europa este plină de naţiuni cu interese diferite şi cu supărări vechi de secole. Proiectul Uniunii Europene nu a intenţionat să desfiinţeze aceste naţiuni, diferenţele şi tensiunile fiind prea adânci. Mai degrabă s-a intenţionat să se suprapună o identitate europeană, peste cea naţională, astfel, cetăţenii statelor să se simtă din ce în ce mai europeni şi, pe termen lung, să se vadă parte din cultura europeană.

Provocarea Europei constă în faptul că prosperitatea intenţionată pentru toţi este cel mult ciclică şi regională. Europa se luptă cu integrarea din cauză că, fără prosperitate generală, seducerea europenilor este inutilă. Aşadar, criza UE, care se concentrează pe Peninsula Europeană, este una dintre forţele destabilizatoare. Termenul de Peninsula Europeană se referă la Franţa, Germania şi Italia. Linia de est este Rusia, iar cea de vest este reprezentată de oceanul Atlantic, devenind din ce în ce mai strâmtă către Peninsula Iberică.

În timp ce peninsula are legătură cu oceanele, şi astfel este angajată în comerţul global, Rusia este blocată, având porturi îndepărtate în Pacific, strâmtorile turceşti fiind singura ieşire la Mediterană, iar accesul către Marea Baltică şi Arctic fiind îngreunat de gheaţă şi vremea potrivnică.

Astfel, Rusia se bazează mai mult pe transportul pe pământ, care este mai dificil şi mai scump decât cel maritim, şi aşa că tinde să fie mai săracă decât Peninsula Europeană

A doua criză europeană: graniţele cu Rusia

A doua criză cu care se confruntă Europa este chiar structura ei strategică. Între Rusia şi peninsula europeană se întinde un teritoriu de graniţă care, uneori, se află sub control rusesc, alteori sub control peninsular, sau, de cele mai multe ori, este un teritoriu divizat.

Acest teritoriu de graniţă este rareori independent. De cele mai multe ori, chiar şi având suveranitate, este cuprins în sfera de influenţă a altor ţări. Acest teren de graniţă are două limite: Belarus, Ucraina şi porţiuni din Balcani, a doua limită fiind reprezentată de  Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria.

Puterea unificatoare a poliţiei secrete ruseşti

După cel de-Al Doilea Război Mondial, puterea rusească s-a întins către prima limită şi chiar mai departe. După căderea Uniunii Sovietice, aceste ţări, Belarus şi Ucraina, au devenit suverane, iar influenţa peninsulei s-a mutat către est, NATO şi Uniunea Europeană absorbind a doua limită a graniţei ruseşti. În timp ce se

george friedman foto david muntean

petrecea acest lucru, statele baltice erau incluse în grupa a doua, iar Belarusul şi Ucraina în special au devenit linie de separare şi zonele tampon dintre Rusia şi blocul european.

FOTO dreapta - Preşedintele platformei de analiză Stratfor, George Friedman

Singura instituţie care a ţinut Rusia la un loc din punct de vedere istoric a fost poliţia secretă. Într-o ţară săracă, cu transport limitat şi comunicaţii şi mai limitate, abilitatea de a controla este limitată. Instituţia unui sistem de securitate eficient este indispensabilă dacă Rusia vrea să evite fragmentarea.

După ce a trecut primul şoc al colapsului URSS, aparatul de securitate s-a adunat şi a stabilizat Rusia. Dacă nu s-ar fi făcut asta sub Vladimir Putin, altă personalitate ar fi luat naştere care să oprească dezintegrarea economică şi politică a Rusiei

Acest proces a condus, inevitabil, la restructurarea Rusiei, în limitele puterii ei diminuate. Efortul a inclus şi o încercare de a stabiliza economia şi de a-şi reafirma interesele geopolitice, prima dată în Caucaz, şi apoi în Ucraina.

Poziţia Uniunii Europene a fost că integrarea în creştere a continentului este complet benignă. Însă, poate că aceasta a fost intenţia, dar ruşii au văzut ceva ce nu mai văzuseră înainte: instituţii integrate, cu ambiţii ale unor membrii de a deveni state federate nu doar din punct de vedere economic. Au existat suficiente discuţii despre sistemele de apărare europene pentru a cauza îngrijorare la Moscova. Fără zone-tampon, o Europă unită ar putea reprezenta o ameninţare existenţială pentru Rusia. Acesta a fost cazul acum şi din cauză că SUA aveau o alianţă vagă cu europenii şi împărtăşeau cu Europa teama de renaşterea a Rusiei.

Renaşterea Rusiei şi criza Europei

În 2008, s-au întâmplat două lucruri importante. Primul, şi mai puţin important, a fost că războiul rus din Georgia a demonstrat că Rusia renaşte ca o putere regională semnificativă şi capabilă. Al doilea, mai important, a fost criza economică declanşată de criza ipotecară americană care a dus, treptat, la fragmentarea unităţii europene, cauzând o diferenţă masivă de interese.

Mişcarea către est a influenţei europene, susţinută de SUA, a continuat în ciuda crizei. Ruşii au fost forţaţi să contracareze şi au devenit din ce în ce mai puţin îngrijoraţi de consecinţele acţiunilor lor.

În timpul unei crize economice, cea mai importantă întrebare este cine va purta povara, creditorii sau debitorii? În termeni generali, Europa s-a separat de-a lungul acestor graniţe, între creditori şi debitori. Europa de sud a fost un mare debitor, iar Germania a insistat pe austeritate. Instituţiile internaţionale, inclusiv Fondul Monetar Internaţional, s-au aliniat cu Germania.

Aşadar, Germania trebuie să facă tot ce poate pentru a disciplina Uniunea Europeană fără să motiveze membri să plece. Problema nu este că membri părăsesc zona euro, ci faptul că această plecare limitează exporturile pe care Germania se bazează.  

Dată fiind fragmentarea din cadrul Uniunii Europene, trebuie abordaţi alţi parteneri, în special Rusia. Rusia nu este o alternativă în sine, dar într-o situaţie gravă poate reprezenta parte din soluţia germană. 

Aceasta este realitatea fundamentală a Europei: Germania vrea să salveze zona de comerţ liber, dar fără să absoarbă datoriile părţii rele a Europei. Europa de sud trebuie să scape de povară şi, eventual, va reconsidera viabilitatea comerţului liber. 

Ţările Europei centrale şi de est sunt într-o poziţie foarte complexă faţă de Uniunea Europeană, pentru că sunt membri generali, dar nu aparţin de zona euro. Însă, pentru majoritatea dintre ele, întrebarea despre intenţiile şi puterea Rusiei este mai importantă decât criza din Grecia. Estul ştie că UE nu a făcut progrese în termeni de apărare şi că nu îi poate apăra împotriva Rusiei. Estul mai este conştient şi de faptul că nici NATO nu-i poate apăra, exceptând implicarea americană, care este măsurată şi creşte foarte încet.

Un continent divizat

Un continent tras în multe direcţii este cea mai bună descriere pentru Uniunea Europeană, şi una care conferă puţină uşurare Rusiei. Căderea preţurilor petrolului şi inabilitatea Rusiei de a transforma venitul din petrol într-o economie sustenabilă sunt factori care limitează puterea ruşilor.

În Ucraina, ruşii se confruntă cu două probleme: ratarea serviciilor secrete şi limitările forţei militare. Serviciile secrete au eşuat în a detecta sau manevra evenimentele, de la anticiparea căderii Guvernului, până la înţelegerea faptului că nu va exista o revoltă generală în estul Ucrainei.

Armata rusă n-a invadat niciodată nimic, în ciuda faptului că Rusia controla şi, într-o oarecare măsură, controlează încă, miliţii locale. Rusia a fost prezentă în Crimeea, prin tratat, iar forţele şi operaţiunile minime derulate în est au demonstrat şi intenţia agresivă, dar şi puterea limitată.

Însă ruşii au fost salvaţi de fragmentarea peninsulei. Est-europenii şi-au dorit o acţiune definitivă din partea Europei, care n-a venit. Sancţiunile au creat probleme, dar nu au definit politica strategică a Rusiei. Astfel, în ceea ce priveşte patronatul asupra zonei de graniţă, nu Europa este la control, ci SUA.

Germania nu doreşte ca, din cauza Ucrainei, să îndepărteze fundamental Rusia. Francezii sunt rupţi în mai multe direcţii, iar sud-europenii nu au interese în problemele non-europene, în afară de imigranţii musulmani.

Ruptura geografică a continentului este încă valabilă, Rusia având cea mai slabă poziţie. Totuşi, puterea ei a crescut odată cu interesele divergente din Uniunea Europeană, iar prima ei îngrijorare cu privire la continent nu este Europa, ci SUA.

Aşadar, criza din UE va defini situaţia generală în Rusia, iar aceasta pare de nerezolvat în actuala stare de fapt. Situaţia va evolua de la datorii şi plata lor la crearea unei Uniuni sustenabile în cadrul căreia Germania poate că nu va exporta tot ce-şi va dori, dar care va accepta limitele prosperităţii sale în relaţie cu partenerii săi. De vreme ce politica împiedică acest fapt, fragmentarea din peninsulă va creşte şi, odată cu ea, puterea relativă a Rusiei va creşte, atrăgând în discuţie şi Statele Unite ale Americii, conchide George Friedman.

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite