„Anschluss Crimeea” între diplomaţia laşă a democratului vestic şi curajul bădăran al mujicului estic

Azi a fost mujicul bădăran venit din estul învecinat să-şi mărească cu o Crimee curtea. Mâine va fi chinezul ipocrit venit din estul îndepărtat să-şi investească, înmulţească ”în stil european” banii făcuţi prin munca a miliarde de sclavi din străfundurile Chinei comuniste. Poimâine noi ne vom întreba: de fapt, a cui mai este Europa?

Anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă este un fapt împlinit. 

Argumentele pro şi contra intervenţiei militare ruse şi a consultării locuitorilor provinciei prin referendum formează deja subiectul unor viitoare tratate de geopolitică şi strategie militară. Importante sunt lecţiile şi consecinţele acestei tragedii.

Preşedintele Putin a reacţionat ca un rus veritabil. O cunoaştere minimă, la nivelul unui absolvent mediocru de facultate provincială de istorie - nu vorbim, prin urmare, despre analiştii serviciilor secrete şi ai diplomaţiei occidentale, aşteptările de la aceştia fiind infinit mai mari - ne spune că Maica Rusia a acţionat întotdeauna în apărarea intereselor sale, indiferent de forma organizare politică - Imperiul Ţarist, URSS, Federaţia Rusă post-comunistă etc. - cu brutalitate şi prin acţiuni care au surprins adversarul total nepregătit. Acţiunea de anexare a Crimeei este una tipic rusească, iar stupoarea şi stângăcia cu iz de retard care au caracterizat primele reacţii ale liderilor democraţiilor occidentale reprezintă doar dovada unei stupide subestimări a capacităţii şi mai ales, determinării care îi caracterizează pe ruşi în a-şi apăra interesele imperiale.

De fapt, acţiunile ruşilor în Ucraina erau previzibile, iar preşedintele Putin nu poate fi acuzat de ipocrizie. Atitudinea severă, critică şi potrivinică la adresa intervenţiilor militare şi politice ale democraţiilor occidentale în Europa de Est (scutul anti-rachetă), Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (”primăvara arabă” şi războiul civil din Siria) a fost un semnal foarte clar că Federaţia Rusă va relansa procesul de recuperare a sferelor de influenţă pe care le deţinea fosta URSS. În contextul în care prezenţa NATO şi a Uniunii Europene la graniţa de vest a Federaţiei Ruse reprezintă un pericol tot mai mare pentru prestigiul şi interesele ruseşti în zonă, iar dorinţa Preşedintelui Putin de a realiza proiectul Uniunii Euroasiatice a devenit prioritatea politicii externe ruse şi aproape o obsesie a liderului de la Kremlin, controlul asupra Ucrainei reprezenta un element extrem de important.

Ucraina a devenit, fără voia naţiunii ucrainene, câmpul de luptă în confruntarea dintre U.E./NATO şi Federaţia Rusă. Fără Ucraina, Preşedintele Putin nu poate realiza cu adevărat Uniunea Euroasiatică, care ar rămâne doar o glumă penibilă şi o povară financiară şi economică pentru Rusia, aşa cum este de fapt la acest moment. Fără Ucraina, Uniunea Europeană şi NATO nu vor deţine cu adevărat controlul asupra Europei de Est şi nu vor avea vreodată garanţia că pot obliga Federaţia Rusă la o atitudinea măcar neutră, dacă nu chiar de colaborare, în spaţiul est-european.

Preşedintele Putin a acceptat, pentru o vreme, existenţa unei Ucraine pe jumătate europeană, pe jumătate rusească. A avut răbdare şi a mizat nu atât pe dependeţa Ucrainei faţă de sistemul energetic rusesc, cât mai ales pe compoziţia etnică a Ucrainei, unde regiunile din est, cele mai bogate şi industrializate, sunt locuite în majoritate de etnici ruşi. Graba, lipsa de tact diplomatic şi mai ales, de pragmatism cu care Uniunea Europeană a încercat să aducă Ucraina în sfera sa de influenţă au determinat Rusia să facă apel la clasicul şantaj energetic. Imbecilitatea de care a dat dovadă fostul preşedinte ucrainean Viktor Ianukovici în gestionarea delicatului echilibru între Est şi Vest, regimul corupt şi mafiot pe care acesta l-a instaurat, precum şi criza economică şi socială în care a aruncat Ucraina, au complicat situaţia şi au provocat mişcările de stradă din Kiev, care au avut ca rezultat final înlăturarea lui Ianukovici de la putere şi instaurarea unui guvern pro-european semi-legal şi semi-legitim.

Şantajul energetic devenind inutil, Rusia a făcut apel la forţa militară şi la manipularea sentimentelor naţionaliste, încercând să salveze măcar controlul asupra Crimeei, a resurselor energetice din zonă şi a poziţiei militare deosebit de folositoare pentru păstrarea accesului neîngrădit al flotei militare ruse la Marea Neagră. Crimeea a devenit parte a Federaţiei Ruse fără să se declanşeze un război şi cu un efort militar şi politic extrem de redus şi foarte ieftin... cel puţin, deocamdată!

Cum spuneam, ruşii au reacţionat conform specificului lor naţional şi tradiţiei politice ruseşti seculare.

Şocantă şi descurajantă rămâne însă pentru noi reacţia Uniunii Europene şi a NATO. Germania, Franţa şi Marea Britanie, care formează ”motorul european” - dependente de relaţiile comerciale cu Federaţia Rusă, în valoare de zeci de miliarde de euro anual - au reacţionat penibil de timorat la anexarea Crimeei. Dincolo de ”gargara” discursurilor politice şi a condamnărilor ”din vorbe” a anexării comise de Federaţia Rusă, liderii Uniunii Europene aproape că au sacrificat Ucraina.

Dacă tot vorbim de sancţiuni, ne întrebăm, vor avea liderii europeni curajul să renunţe la relaţiile comerciale de zeci de miliarde de euro pe care Uniunea Europeană le derulează anual cu Federaţia Rusă? Puţin probabil! ”Exportul” de democraţie nu aduce bani în buzunarele guvernelor şi ai marilor deţinători de capital din statele bogate ale Uniunii Europene şi nici gaze şi petrol în casele şi autoturismele cetăţenilor germani, francezi şi britanici. Ucraina sau ceea ce va mai rămâne din ea, va fi sacrificată!

NATO a reacţionat şi mai penibil, trimiţând doar câteva avioane să zburde la graniţa Federaţiei Ruse. Devine tot mai clar că strategii NATO nu au analizat vreodată varianta unei agresiuni militare atipice, aşa cum a fost anexarea Crimeei operată de Federaţia Rusă. Apariţia din neant a unor aşa-zise ”trupe de autoapărare” - dotate cu armament de ultimă generaţie şi dovedind o disciplină specifică doar militarilor din trupele speciale - organizarea de către populaţia locală a unor masive mişcări de stradă pro-ruse, trădarea comisă împotriva Ucrainei de liderii politici locali şi utilizarea forţelor armate oficiale ale Federaţiei Ruse pentru anihilarea rapidă şi fără declanşarea de conflicte armate, a capacităţii de luptă a bazelor militare deţinute de Ucraina în Crimeea, reprezintă lecţiile pe care strategii NATO trebuie să le înveţe, cu creionul în mână, în genunchi, la colţ, pe coji de nucă, despre doctrina militară a Federaţiei Ruse.

Dincolo de egoismul, laşitatea şi stupiditatea liderilor U.E. şi NATO, cetăţenii Uniunii Europene au înţeles două adevăruri dureroase: 1. Uniunea Europeană nu este capabilă să promoveze şi să apere democraţia atât în interiorul său, cât şi pe plan extern, reacţia la dezastrul din Ucraina fiind condiţionată nu de valorile democratice, ci de interesele de camarilă a celor care conduc Uniunea. 2. Capacitatea NATO de a reprezenta ”braţul înarmat” al democraţiilor occidentale este tot mai mică, iar doctrina militară, puterea de reacţie rapidă şi resursele NATO sunt incapabile să apere valorile democratice.

În toată nebunia, liderii politici români se agită infantil în legătură cu Basarabia - aşa-zisa Republică Moldova. Plângând de milă Ucrainei şi jeluind drobul de sare rusesc care credem că stă să cadă în capul basarabenilor, uităm chestiuni importante, cum ar fi faptul că fosta provincie românească Basarabia este mult mai mult, atât teritorial, cât şi cultural şi etnic, decât actuala Republică Moldova. Există teritorii româneşti care - cu excepţia Transnistriei, aflată în siajul şi sub controlul Federaţiei Ruse - sunt sub ocupaţia Ucrainei, anume Nordul Bucovinei şi judeţele din sudul Basarabiei. Preşedintele Putin poate să facă vreun joc politic şi militar în Transnistria, vom vedea, probabil că nu este deocamdată în interesul Rusiei să declanşeze alte tensiuni în zonă. Ucraina însă deţine mult mai multe teritorii din ceea ce a fost Basarabia istorică şi trebuie să ne pregătim să discutăm, cândva, această problemă cu puterea politică de la Kiev.

Nu ştim cum va evolua criza din Crimeea, probabil că doar preşedintele Putin are informaţii suplimentare despre viitorul apropiat al conflictului. Sperăm să nu mai moară oameni şi să se găsească o soluţie politică pentru detensionarea situaţiei.

Concluzia noastră, ca europeni, este însă tristă. Criza din Crimeea ne-a făcut pe noi, europenii din U.E., să descoperim, precum Adam şi Eva, că suntem de fapt goi şi fără prea multă ocrotire din partea liderilor noştri, că valorile democraţiei de care ne-am agăţat de atât amar de vreme pot fi oricând sacrificate pe altarul intereselor economice ale camarilei din jurul castei care conduce Europa, că tratatele internaţionale de astăzi nu au o valoare mai mare decât cele din vremea lui Hitler, de fină hârtie igienică.

Azi a fost mujicul bădăran venit din estul învecinat să-şi mărească cu o Crimee curtea. Mâine va fi chinezul ipocrit venit din estul îndepărtat să-şi investească, înmulţească ”în stil european” banii făcuţi prin munca a miliarde de sclavi din străfundurile Chinei comuniste.

Poimâine noi ne vom întreba: de fapt, a cui mai este Europa?