Argumente pentru o nouă arhitectură de securitate a continentului european

Războiul din Ucraina a intrat în cea de-a patra lună şi deja este în categoria războaielor de uzură. Cu cât acestea sunt mai lungi, cu atât devin mai greu de soluţionat. Momentan nu se întrevede nicio soluţie.

Opinia dominantă în rândul comunităţii experţilor este că războiul trebuie să înceteze cât mai repede, deoarece orice prelungire atrage după sine riscul utilizării armelor chimice sau chiar nucleare de către Federaţia rusă. O îngrijorare care are temei dar, pe de altă parte, oricând “operaţiune militară specială” poate fi încheiată de către cel care a declanşat-o, întrucât nu cunoaştem de fapt scopul lui Vladimir Putin. După cum remarca public recent un membru al comunităţii americane de informaţii, nici dacă ar exista acces deschis total la toate documentele scrise de la Kremlin şi din dacha lui Putin, nu am găsi scopul războiului declanşat în Ucraina, deoarece nu am şti de fapt ce căutăm. Această lipsă a unei evaluări exacte face ca ţări precum Germania sau Franţa să ofere Ucrainei armament dar nu atât de “ofensiv” încât acesta să pună forţele armate ruse în poziţie de inferioritate şi să se determine astfel eventual sfârşitul războiului. Toate scenariile luate în calcul exclud de fapt eventualitatea ca Ucraina să câştige războiul prin revenirea la starea de fapt de dinainte de 24 februarie. Nu doar la Paris sau la Berlin există temerea că Federaţia rusă ar putea să piardă în cele din urmă, dar chiar şi în SUA a început să apară întrebarea dacă are rost implicarea totală de partea Ucrainei, cu riscul punerii în plan secund a agendei interne. Alegerile din luna noiembrie vor fi categoric dominate de această temă.

Nu cumva însă această temere, uneori vizibilă, alteori mascată în declaraţii de bună intenţie, are la bază temerea, adânc înrădăcinată în timpul Războiului Rece, că Uniunea Sovietică are o putere pe care s-a dovedit că de fapt nu o avea? Occidentul a avut întotdeuana după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial tendinţa de a stabili obiective de descurajare faţă de URSS, iar după 1989 dezarmarea reciprocă a dus la expunerea Europei de Est din punct de vedere militar, în ideea că orice dislocare de noi trupe sau armament ar deranja Federaţia rusă. Mult mai târziu, în ultimii ani, a început procesul de reflecţie privind dizlocarea de noi trupe şi echipamente pe flancul estic al NATO, proces care a fost accelerat de războiul din Ucraina dar care este încă la început. În mod suprinzător, această logică a “escaladării progresive” care ascunde de fapt intenţia unei dezescaladări face ca în prezent livrarea de armament Ucrainei să urmeze o logică sinusoidală: la început s-a dorit livrarea de armamente din depozitele ţărilor din Europa de Est care urmau sâ primească în schmb echipament mai performant, ulterior s-a renunţat, s-a revenit, discuţia continuă şi nu întotdeauna livrările de armament au continuitate - în orice caz, nu au nicio logică din punct de vedere strategic. S-a ajuns astfel la situaţia stranie ca Ucraina sâ beneficieze de unele sisteme de apărare la care ţările membre NATO din Europa de Est nici nu îndrăznesc să viseze dar să nu mai aibă muniţie. SUA a iniţiat programul land and lease în raport cu livrările de armament adresate Ucrainei, Germania face grafice de livrare a unor echipamente pentru luna decembrie - toate acestea arată că Occidentul a intrat în logica războiului de uzură, chiar mai intens decât Ucraina însăşi. Între timp, forţele armate ruse avansează lent dar sigur în Donbas şi posedă peste 20% din teritoriul Ucrainei.

Deoarece blocajul mental strategic este evident, din motivele expuse, este momentul a gândi pe termen lung şi a gândi altfel. 

Înainte de adoptarea celui de al şaselea pachet de sancţiuni, think - tankul Bruegel de la Bruxelles atrăgea atenţia că cea mai importantă consecinţâ a sancţiunilor asupra importurilor de petrol din Federaţia rusă va fi creşterea preţurilor în Uniunea Europeană şi, pe cale de consecinţă, inflaţie mai mare. După ce sanţiunile au fost adoptate, Amos Hochstein, însărcinat special al SUA pe probleme de energie, recunoştea că Federaţia rusă are venituri mai mari din vânzările de gaz şi petrol decât înainte de 24 februarie. India a importat în luna mai 740.000 barili de petrol din Federaţia rusă, faţă de 34000 barili pe zi în luna mai 2021 şi 284000 în luna aprilie. Evident, profitul Rosneft, ceea ce înseamnă mai mulţi bani la bugetul de stat dedicat războiului din Ucraina, a crescut în aceeaşi măsură. Analiştii de la JPMorgan Chase anticipează că India va importa şi mai mult petrol din Federaţia rusă. Cererea de petrol pe plan global va fi din ce în ce mai mare, iar Federaţia rusă are destule pieţe pe care poate exporta. În tot acest timp, OPEC nu dă semne că doreşte creşterea producţiei de petrol mai mult decât gradual. De fapt, toate ţările producătoare de petrol, inclusiv Federaţia rusă care este parte a OPEC, ştiu că o cerere mare pe piaţă şi o ofertă scăzută duce la creşterea preţurilor şi implicit la mai multe venituri pentru bugetele guvernamentale. Cum această spirală inflaţionistă, agravată de războiul din Ucraina, nu poate fi oprită, trebuie pusă serios întrebarea: câtă securitate în plus va primi consumatorul european cu preţul sacrificiilor din prezent? Dacă nu va exista un semnal clar în sensul de a gândi problema pe termen lung şi a oferi perspectiva unui plus de securitate, opinia publică din ţările occidentale nu va mai sprijini politica oficială a guvernelor din aceste ţări în sensul sancţionării Federaţiei ruse, precum şi a menţinerii şi creşterii sprijinului acordat Ucrainei. Problema se pune nu doar pentru ţările care fac parte din UE şi NATO dar şi pentru orice ţară afectată de războiul din Ucraina. În Republica Moldova de exemplu, cea mai săracă ţară din Europa, cu o inflaţie de 21%, cât timp cetăţenii vor mai sprijini obiectivul guvernului de a sprijini Ucraina şi de a accelera integrarea în UE?

Întrebarea esenţială este prin urmare: care este perspectiva de securitate benefică pentru Occident şi pentru stabilitatea globală pentru care occidentalii pot accepta sâ plătească în acest moment şi până la sfârşitul războiului din Ucraina preţul ridicat pe care au încept deja să-l plătească?

Această perspectivă nu are cum să fie alta decât schimbarea totală de paradigmă pe care este bazată securitatea europeană. Decenii de-a rândul, orice tip de integrare pe continentul european, economică, politică şi, mai nou militară, a depins de Franţa şi Germania. Dacă însă s-ar imagina o arhitectură de securitate europeană bazată pe un coridor care începe de la nord din Marea Baltică şi se continuă până la Marea Neagră? Aderarea Suediei şi Finlandei la NATO ar întări acest pol de putere în interiorul NATO. Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, ţările baltice, Slovacia, România şi Bulgaria, alături de Ucraina post-conflict, ancorată ferm pe drumul integrării europene, toate aceste ţări fiind puternic legate de SUA, ar constitui o garanţie de securitate pe continentul european care ar muta mai la est centrul de putere aflat momentan pe axa Berlin - Paris. Pentru ca acest obiectiv sâ se realizeze, este nevoie ca Ucraina să câştige războiul, iar Federaţia rusă să renunţe pe cale de consecinţă la ambiţiile imperiale în Europa. Este posibil sau nu un asemenea deznodământ? Totul depinde de voinţa de implicare a Occidentului în războiul din Ucraina. Deocamdată se acţionează în paradigma clasică a descurajării Federaţiei ruse, văzută ca o continuatoare a URSS şi nu în paradigma care ar implica mutarea centrului de gravitate înspre estul Europei. Planul imperial al lui Putin este cea mai mare amenintare pentru securitatea europeană în prezent, iar războiul din Ucraina este prima piesă dintr-o intenţie mult mai amplă. Ar trebui renunţat la orice iluzie potrivit căreia ambiţiile lui Putin se rezumă la Ucraina. A oferi mai mult Ucrainei în materie de armament înseamnă a face primii paşi în direcţia acestei noi arhitecturi de securitate europeană. SUA va încuraja această tendinţă: o Europă puternică din punct de vedere strategic şi o Federaţie rusă fără ambiţii imperiale ar putea în sfârşit facilita mutarea atenţiei SUA pe relaţia cu China, ceea ce nu se poate realiza în prezent datorită nevoii de a-şi onora angajamentele de securitate faţă de partenerii europeni.

Soluţia este, aşadar, regândirea arhitecturii de securitate în Europa, iar pentru acest scop mai multă implicare în Ucraina şi nu mai puţină este singura soluţie.

Pentru a regândi această arhitectură, sunt la îndemână două instrumente deja existente: formatul B9 în cadrul NATO - un format care s-a reunit recent la Bucureşti - şi formatul Iniţiativei celor Trei Mări care va fi reunit în curând la Riga. În vederea acestei noi arhitecturi, fiecare ţară din cele menţionate - Norvegia, Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, România, Bulgaria - va avea un rol de jucat. Rolul României poate fi acela de a sublinia legătura dintre formatul B9 şi Iniţiativa celor Trei Mări care pot integra, în diverse formate şi Ucraina în viitor. Un asemenea demers are nu doar un avantaj în termeni de securitate dar şi din perspectivă energetică. A ajuta mai mult Ucraina din punct de vedere militar şi a o integra treptat în aceste formate, în  consultare permanentă cu SUA care a dovedit că este deosebit de interesată de ambele formate, reprezintă cea mai eficientă modalitate de a construi securitatea Europei de mâine. Primul pas este însă schimbarea de paradigmă în care gândim această securitate.