Armenia – Azerbaidjan. Clipa de restrişte, momentul de glorie
0
Dadivank este o mănăstire, iar Paşinian este un premier. Pentru mănăstire, istoria, începută cam prin secolul 12, pare a se fi încheiat. Cel puţin din punctul de vedere al apartenenţei pământului pe care este aşezată. Poate fi pentru un timp, poate fi pentru totdeauna.
Pentru credincioşii armeni care au venit să-şi ia rămas bun de la acest loc, înainte ca zona să fie returnată Azerbaidjanului, cea de-a doua variantă pare acum singura reală.
În jur satele armene ard, e o imagine de apocalipsă modernă, iar enoriaşii au venit în acest loc poate pentru ultima dată. Unii, pentru a fi botezaţi într-un lăcaş pe care nu o să-l mai vadă în această viaţă
Dadivank va rămâne la azeri, iar transferul a fost într-o zi de Sfântă Duminică.
Părintele Hovhannes Hovhannisian, parohul bisericii, va rămâne pe loc. Întrebat dacă nu era mai bine să fie strămutate o parte din monumentele religioase armene, preotul a răspuns ”Cine suntem noi să mutăm pietrele puse aici de strămoşii noştri?”
Numai pentru că a avut el însuşi acest gând de salvare a o parte din patrimoniul armean din districtul Kelbajar, returnat azerilor, începând cu 15 noiembrie, părintele crede că putea fi pedepsit de către Dumnezeu. Dar a aşteptat, cu speranţă, un miracol. Care nu a venit.
Pentru Paşinian, premierul, miracolul ar fi, însă, să reziste acestei perioade extrem de grele pentru armeni.
A venit la conducerea ţării pe un val de entuziasm popular şi, în doar doi ani, a ”reuşit” să ofere compatrioţilor săi cea mai umilitoare înfrângere din ultimul secol.
Contrar a ceea ce se spune, mulţimile fac, deseori, alegerile cele mai proaste. Se lasă uşor înşelate, li se întunecă rapid raţiunea şi se pun în spatele unor lideri care le vând cu aplomb iluzii. În care nu cred nici ei.
Armenia este o ţară mică, sugrumată teritorial între doi vecini care o contestă, dar care are o diasporă de mărimea şi puterea celei evreieşti.
Şi o istorie hiperbolizată care le permite armenilor, ca şi evreilor, grecilor, italienilor, altor popoare asemenea lor, să afirme că majoritatea lucrurilor contemporane au pornit de la descoperiri făcute de strămoşii lor.
Prezentul, însă, nu e nici pe măsura istoriei, nici a numărului armenilor de pretutindeni.
În relaţia dintre armeni şi turci (azerii fiind un fel de veri pocăiţi ai acestora) este cam aceeaşi situaţie ca în relaţia Serbia – Kosovo. Aici, în Balcani, însă, sârbii şi albanezii par a găsi, încet – încet, cel puţin la suprafaţă, o soluţie de acomodare care să le permită să iasă din spirala duşmăniilor reciproce. O soluţie permisă, poate, şi de faptul că vecinătatea europeană are alte standarde.
În Caucaz e altfel.
Acolo, în munţi, departe de ochii lumii, războaiele se poartă fără limite, luptele măturând în jurul lor sate, oraşe şi comunităţi, iar imaginile ajung greu în presa internaţională.
Fiecare naţiune caucaziană a avut clipa ei de glorie, dar şi multe şi lungi perioade de restrişte. Gloria proprie a făcut pereche cu restriştea vecinului.
Căderea Cortinei de Fier a dat popoarelor din fosta URSS o şansă pentru renaştere naţională, pe care unele au înşfăcat-o cu mai multă vigoare decât altele.
Între Armenia şi Azerbaidjan balanţa a fost stricată în anul 1994, iar liderii armeni au crezut că acesta este noul echilibru care va rămâne netulburat de nimeni.
Să menţii relaţii ostile cu cei doi vecini care, împreună, sunt de vreo 30 de ori peste resursele tale umane, şi să te bizui pe un partener strategic îndepărtat care, când e la strâmtoare, decupează graniţele altora cum pică mai bine pentru propriul lui interes, a fost un pariu riscant.
Cum la fel de riscant a fost să încredinţezi destinele naţionale unui populist care a vrut să cocheteze şi cu Occidentul, să se legene şi în caruselul cu iluzii de securitate oferit de Moscova, să fie şi dur şi cu adversarul său de la Baku pentru că, nu-i aşa, dictatorii nu câştigă războaie, doar democraţii o fac.
Foto: AFP
Dadivank este o mănăstire, un statut pe care, probabil nu-l va schimba, însă, sigur, numele va fi de acum încolo Khutavank, ceea ce în azeră înseamnă cam acelaşi lucru: ”mănăstirea de pe deal”.
Paşinian este un premier în al cărui mandat Armenia a pierdut un război şi nu a câştigat nici măcar o speranţă.
Se încarcă comentariile...
