Aşa nu se mai poate: generaţia noastră trebuie să învingă terorismul cu preţul unui mare război

Străbunicii noştri au trăit un mare război. Primul. Bunicii l-au trăit pe al doilea – cel mai sinistru dintre toate. Părinţii noştri l-au nimenit pe al treilea – care putea fi nimicitor, dar a rămas doar la stadiul “rece”. Generaţiei noastre i-a fost hărăzit al patrulea mare război: cel cu terorismul.

Până acum nu a fost limpede pentru toţi că vorbim despre un război mondial. Am încercat, printre atentate la New York, Paris, Madrid – până şi în Bulgaria, să ne savurăm confortul post-modern, să trăim lejer în post-istorie, cu reduceri la Kaufland şi premiere James Bond. Am izolat chirurgical partea de război din societate, citind pe fugă ştiri despre soldaţii noştri care pleacă în Afganistan – şi care uneori mor acolo. Sau despre un nou atentat plicticos la Bagdad – cu 200 de morţi – despre care nu prea mai scria nimeni.

Din păcate, nu funcţionează. Dacă vom continua să negăm că terorismul distruge lent, dar sigur, fundaţia civilizaţiei moderne, le vom lăsa copiilor noştri o lume cu atentate zilnice. O lume în care şi unii dintre ei vor găsi interesant, poate, să poarte veste cu explozibil. Progresia terorii e geometrică şi a scăpat de sub control: ritmul operaţiunilor fundamentaliste creşte ameţitor în frecvenţă şi complexitate. Dacă această rată se păstrează, în 2040 buletinul meteo va fi precedat la televizor de “atentatul zilei”, prezentat probabil de tinere zâmbitoare şi dezgolite – ca să nu ne strice totuşi starea de spirit.   

Dacă nu suntem iresponsabili şi dacă nu vrem să punem pe umerii copiilor noştri o sarcină care va fi deja mult prea grea, atunci avem datoria de a ne scutura acum de confortul nostru conceptual şi de a declara, purta şi câştiga războiul mondial împotriva fanaticilor. Trebuie, indiferent de costuri bugetare şi militare, să-i urmărim pe liderii terorişti în bârlogurile lor şi să-i distrugem. Nu, nu vă luaţi după politicienii ticăloşi şi proşti care vor încerca să deturneze furia momentului împotriva “imigranţilor”: nu imigranţii sunt problema. Si ei sunt, ca şi noi, victime ale terorii; e ca şi cum am da vina pe coloanele de deportaţi de la Auschwitz pentru războiul lui Hitler. Sigur că printre ei se pot ascunde şi extremişti, aşa cum şi între supravieţuitorii lagărelor găseai bolşevici; dar sursa răului e în centrele de comandă, nu la periferie. La originea răului stau lideri terorişti înconjuraţi de miliarde de euro, de mii de adepţi, de parcuri auto Toyota, de depozite de armament. La originea răului stau şeici bogaţi din state aparent pacifice. Stau mişcări cu statut cvasi-oficial.

Toţi aceştia trebuie vânaţi şi pulverizaţi în legitimă apărare, fără vechile iluzii ale unei lumi cochete şi pline de drăgălăşenii de pension. Printr-o alianţă militară universală aflată sub mandat ONU – care, iată, în sfârşit, în anul 2015, îşi găseşte utilitatea reală, maximală. Statul Islamic, Al-Qaeda, talibanii, Al-Shabab, Boko Haram trebuie să dispară într-un ciclu militar de 5-10 ani. In care, da, şi vieţile noastre se vor schimba puţin. In care, pe model israelian, vom învăţa să fim cu toţii nişte cetăţeni mai pregătiţi pentru pericol, mai puţin gomosi, mai responsabili şi mai alerţi.

Dacă acest al patrulea mare război va rămâne pentru noi unul “rece”, atunci copii noştri îl vor pierde cu siguranţă pe următorul. Mai bine suntem noi generaţia de sacrificiu.