Aux armes, citoyens, dar refugees welcome!

Un spectru bântuie Europa şi, de data aceasta, anunţă intrarea definitivă în post-istorie, în post-ideologie, în post-post-colonialism în post-globalizare. Asistăm la cea mai importantă ruptură istorică  de la cel de-al doilea razboi mondial, cu diferenţa fundamentală că de data aceasta Europa traversează şi o criză profundă a responsabilităţii.

Nu mai vorbim de confruntări clasice ale unor state definite în termeni de Realpolitik, ci de confruntarea a două lumi cu sisteme axiologice fundamental diferite, a unor civilizaţii care au internalizat diferit „para pacem” şi “para bellum”. Banalitatea răului sub forma radicalismul islamic ne obligă pentru prima dată să reconceptualizăm Europa şi să-I provocăm alteritatea. Cine este „celălalt” de data asta? Cine e, în definitiv, duşmanul Europei? Cine ne vrea răul, nouă, europenilor?

E un truism, dar moartea nu are doar cetăţenie franceză. Bilanţul morţilor din ultima perioada arată cam aşa: 47 la Beirut, 237 de ruşi în Egipt, aproape 100 de morţi la Ankara. În timp ce Europa traversa un doliu colectiv dupa evenimentele Charlie Hebdo, 147 de tineri erau masacraţi  în campusul Universităţii Garrisa, din nordul Kenyei, aproape de graniţa cu Somalia. Cei mai mulţi dintre ei, studenţi. Atacul a fost revendicat de gruparea islamistă Al-Shabab, responsabilă şi pentru ultimul atentat din centrul comercial Westgate, când 67 de kenyeini au fost ucişi.  Oricât de cinic şi de indecent e să vorbeşti, în contextul francez atât de proaspăt, despre cum moartea se întâmplă şi în alta parte, e bine de ştiut, totuşi, că se tot întâmplă.

Atentatele de la Paris vin ca un reproş moral sau chiar spiritual la adresa democraţiei, a multiculturalismului, a atât de forjatului „unitate în diversitate”, a toleranţei. A incapacităţii unui stat de a destructura punţile de legătură între cei 5.000 de cetăţeni francezi care, potrivit datelor serviciilor de securitate franceze, erau gata să se înregimenteze în celule ori să găzduiască luptători ai Statului Islamic. Cât de riguros erau monitorizaţi aceşti criminali latenţi? Cât de fragil e statul francez, statul francez sui generis, dar oricare alt stat european? Şi care vor fi urmările imediate pentru Europa?  În primul rând, va duce la o carantină a Europei şi la o nouă delimitare a graniţelor, în sensul figurat şi literal, a graniţelor care au permis unor cetăteni francezi radicalizaţi, fanatizaţi şi recrutaţi pe internet sau în mici şcoli ale terorismului, precum atentatorii din cazul Charlie Hebdo, să îşi îndrepte armele împotriva ţării care i-a primit pe ei sau pe părinţii lor, i-a educat, le-a asigurat toate drepturile şi libertăţile circumscrise calităţii de cetăţean. Cetăţean francez devii, nu te naşti, nu-i aşa?

În al doilea rând, carantina Europei va genera un val de ostilitate faţă de imigranţi. Iar ostilitatea va avea o altă dimensiune: dacă până în 2001, când Europa traversase doar prin transfer evenimetele, reculul imigranţilor era justiifcat de frica populaţiei native de a resimţi efectele strămutării economice a unei populaţii noi de asimilat, precum şi conservarea patrimoniului naţional şi a tot ce preupune acesta, dupa 2001 şi, cu zvâcniri de istorie recentă, ostilitatea a căpătat o dimensiune nouă: teama de insecuritate. Dacă până acum, o formă  de îndreptăţire culturală şi morală, de protecţie cultural-identitară (uneori plină de ranchiună şi poate chiar de cruzime) infuzau atitudinea faţă de imigranţi, acum vorbim deja de reactivarea sentimentulul de autoconservare în cel mai pur sens. Administrarea alterităţii iese din zona caldă şi poetică, atât de necesară şi de utilă, însă, de ecloziune a unor poltici culturale concentrate pe identitate şi multi-culti, iese de asemenea din sfera politicilor de asimilare cu tot ce înseamnă ele la pachet, şi duce în cea mai profundă conştientizare a diferenţei. Străinul ajunge, deci, să ne erodeze identitatea, sa ne pericliteze viaţa de zi cu zi, mersul la restaurant ori la concert, călătoriile, dusul şi adusul copiilor de la şcoală, cumpărăturile anodine, viaţa pur şi simplu. Iar aici vedem eşeul statului de a-şi proteja cetăţenii, criza de repsonsabilitate a organizaţiilor internaţionale, eşecul serviciilor de securitate incapabile, după Charlie Hebdo, să monitorizeze cuiburile de terorism ori protoşcolile de radicalizare şi fanatizare.

În al treilea rând, rămâne Siria. Rămân valul de imigranţi şi cotele de refugiaţi pe care Europa îi va primi; fondului de scepticism deja existent, i se va adăuga teama, deşi nejustificată. Nu refugiaţii i-au ucis pe jurnaliştii de la Charlie Hebdo, aşa cum atentatele de ieri de la  Paris nu au fost elaborate în centrele de primire ale bieţilor oameni care au fugit dintr-un război, a celor care şi-au pierdut familiile, casele, traiul firesc în Siria. Nu ei sunt generaţia radicalizată care a executat cel puţin 89 de oameni doar în arondismentul parizian 11, însă retorica va fi foarte probabail aceasta. Ne va fi extrem de greu să reechilibrăm discursul public şi să nu transformam eşecul Europei de a-şi proteja cetăţenii într-o pasăre a responsabilităţii şi a culpei. Nu, vina este a Europei care nu îşi protejeaza încă suficient cetăţenii şi că para pacem e mai puternic decât para bellum.

Naraţiunea istoriei noastre contemporane are ca parte definitorie sentimentul din ce în ce mai accentuat că acţiunea poltică raţională în numele securităţii este imposibilă. Se pare că nu am învăţat  încă nimic consistent din 11 septembrie, din Londra, Madrid, Paris.

Inserez o scurtă notă personală care dezvăluie cel mai bine, poate, managementul spaimei colective. În campusul facultăţii mele din Londra, recunoscută drept cea mai puternic multiculturală universitate din spaţiul european, nu existau coşuri de gunoi ca nu cumva să devină locuri de plasat bombe. Mai mult, în fiecare lună, se simula evacuarea în cazul unui atentat terorist şi se petrecea ritualic: în fiecare lună, cursurile erau întrerupte de o alarmă asurzitoare şi eram obligaţi să părăsim sălile cât mai repede şi mai disciplinat. Eram viitori politologi, viitori teoreticieni ai politicului şi, alături de profesorii noştri, trăiam fără să ştim, câte o mostră de „atentat” pe lună. Profesorii ieşeau ulitimii întotdeauna din clădire, nu ştiu nici acum dacă erau instruiţi sau era alegerea lor. Dintre toţi studenţii, cei mai lenţi şi iresponsabil amuzaţi, eram cei din statele care nu erau pe harta canonică a terorismului. Eu şi alţi colegi, admit, ne strângeam cărţile mai greu şi părăseam ultimii clădirea. Însă, dincolo de asta, conducerea facultăţii înţelesese şi ştia să îşi protejeze studenţii. Londra e următoarea ţintă, anunţă comunicatul Statului Islamic. Urmând Roma şi Washington. Aşa arată noua geografie a lumii: harta terorii.

Sentimentul dureros al neputinţei ne va urmări multă vreme. Teama că nu mai există “aici” şi “ acolo”, că  locuim într-o Europă care, în absenţa unei reaşezări axiologice puternice, e incapabilă să ne protejeze, va persista. Şi mi-e teamă că, dupa atentatele de la Paris vom rămâne multa vreme ca victimele care îşi pierd, în urma unor accidente, o parte a corpului, dar continuă să o simtă. Noi cred că ne-am pierdut de ceva vreme Europa aşa cum o ştiam, dar continuăm să ne minţim că o simţim tot acolo.