Ucraina - Singurătatea unei baricade

”Dacă pierdem Ucraina, ne pierdem capetele”, a reacţionat Lenin în faţa tentativei de independenţă a Ucrainei după revoluţia din 1917. În aceste zile în care ucrainenii au doborât o sută de statui ale lui Lenin, cuvintele lui, probabil, au răsunat la Kremlin. Dincolo de riscul contagiunii: Rusia nu poate fi un imperiu fără Ucraina. De aceea, a demarat acţiunile pentru a păstra Crimeea, după care va încerca să recâştige Ucraina.

În acest proces, Rusia va miza pe eventualele erori ale noii guvernări de la Kiev - unele comise deja - şi pe indisponibilitatea Occidentului de a se angaja într-o confruntare deschisă. Când Obama avertizează că va exista ”un cost” pentru o intervenţie militară se conturează limitele în care SUA îşi asumă rolul de garant al integrităţii teritoriale a Ucrainei, conform Memorandumului din  1994 privind dezarmarea nucleară a acestei ţări. Boicotarea summit-ului G8 din iunie, de la Soci, n-ar fi o premieră, iar eventualele sancţiuni economice n-ar putea stăvili determinarea ruşilor de a nu lăsa din mână ceea ce consideră că le aparţine.

Ursul rus a reacţionat până acum gradual, dar hotărât. Pe lângă desfăşurarea de forţe, tăcerea lui Putin rămâne un element calculat de presiune. Ianukovici se consideră preşedinte în continuare, contestând legitimitatea noilor autorităţi şi oferindu-se Moscovei drept marionetă în zona rusofonă, în perspectiva tot mai apropiată a scindării cel puţin de facto. Într-un scenariu optimist, Rusia si Occidentul mai pot cădea încă de acord, pentru prezidenţialele anticipate din mai, asupra susţinerii unui „moderat” care să menţină integritatea ţării. O asemenea alegere ar fi considerată, însă, de protestatarii ultimelor trei luni o sfidare a sacrificiului Maidanului.

Din păcate, criza ucraineană riscă să se îndrepte spre un unghi mort, din care această ţară are, realist vorbind, şanse minime să iasă şi întreagă, şi cu faţa spre vest.

O situaţie în care nu va folosi nimănui dacă un preşedinte american va ţipa ipocrit: ”Şi eu sunt ucrainean!”. Iar alternativa nu înseamnă recursul la forţă pe motive de solidaritate, pentru că ar însemna să trăim coşmarurile din 1914 şi 1939. Ci, aşa cum am mai spus, aducerea Rusiei la masa tratativelor, într-o conferinţă internaţională care să acopere şi alte subiecte fierbinţi, precum conflictul sirian şi dosarul nuclear iranian. 

De ce Rusia nu renunţă la Crimeea?

Cererea noului premier al Crimeei ca Rusia să intervină şi ocuparea clădirilor oficiale şi a aeroporturilor arată că soarta peninsulei rămâne aşa cum a fost pecetluită prin Tratatul de la Iaşi, în 1792. Imperiul Otoman, învins în cel de-a şaptelea război ruso-turc, a fost atunci nevoit să accepte anexarea Crimeei, realizată în 1783 de trupele Ecaterinei cea Mare. Peninsula a fost înglobată în „Noua Rusie”, regiunea sudică a imperiului, şi nu a devenit ucraineană decât în 1954. În prezent, 58% din populaţie sunt ruşi, 25% ucraineni şi 12% tătari.

Pe lângă semnificaţia istorică şi etnică, Crimeea are o importanţă strategică majoră. La Sevastopol se află una din cele trei baze navale ruse din ori dinspre Europa, pe lângă cele de la Murmansk, în Marea Barents, şi Kaliningrad, în Baltica. Statutul bazei de la Sevastopol e reglementat prin două acorduri bilaterale: unul încheiat în vremea lui Elţin, în 1997, care urma să expire în 2017. Al doilea, din 2010, a extins până în 2042 prezenţa militară rusă, cu posibilitate de prelungire până în 2047. Rusia se teme că noua putere de la Kiev ar putea denunţa acordul semnat de Ianukovici şi va dori revenirea la tratatul ce limitează până peste trei ani prezenţa navelor şi a celor peste 10.000 de militari. Pentru orice eventualitate, Rusia pregăteşte alternativa Novorossiskului, unde flota sovietică s-a repliat în al doilea război mondial şi unde se construieşte din 2004 o bază navală, lucrările fiind planificate să se încheie în 2020.

Încă o şansă, poate ultima

Viitorul Ucrainei depinde, într-o bună măsură, de cât intenţionează Occidentul să se implice. Ecourile în Vest ale schimbării de regim la Kiev sunt, deocamdată, dincolo de aplauze, dezamăgitoare. 

Dacă nu urmează rapid un ajutor financiar substanţial si o uşă deschisă spre UE, s-ar putea ca tocmai ucrainenii să fie cei care să întoarcă dezamăgiţi spatele unui Occident incapabil ori nedornic să le întindă efectiv o mână.

Iar asta ar putea însemna răbufnirea tensiunilor într-o societate divizată şi exasperată. Până acum, singurele sume vehiculate concret sunt miliardul de dolari promis ca împrumut de americani, care au anunţat că UE ”se gândeşte” să dea, la rândul său, 1,5 miliarde. Departe de cele 35 de miliarde de dolari de care noul ministru de finanţe al Ucrainei spunea că ţara lui are nevoie. De aceea, Moscova poate să aştepte cu un ochi la calendar şi cu altul la nemulţumirile, în lipsa ajutorului extern, faţă de noul guvern de la Kiev: degradarea situaţiei economice convine Kremlinului, în perspectiva alegerilor din mai şi după.

În plan politic, e de observat că Parlamentul European a votat, joi, la Strasbourg, o rezoluţie referitoare la situaţia din Ucraina. Europarlamentarii cer Comisiei Europene şi instituţiilor financiare internaţionale un mecanism de asistenţă pe termen scurt, un pachet pe termen lung de sprijin financiar şi organizarea unei conferinţe internaţionale a donatorilor în cel mai scurt timp. Şi mai solicită Parlamentul European Comisiei un lucru esenţial în actuala ecuaţie: finalizarea rapidă a acordului de liberalizare a regimului vizelor între UE şi Ucraina, urmând exemplul Moldovei. Ar fi, se spune corect în rezoluţie, ”modalitatea cea mai potrivită de a răspunde aşteptărilor societăţii civile şi tineretului ucrainean”.

Vize pentru o Ucraină de zece ori mai populată decât Moldova ar însemna o şansă concretă oferită unei populaţii exasperate de lipsa de perspective într-o ţară sufocată de sărăcie şi corupţie. E posibil, însă, un acord european pe această temă, acum?

Să luăm în calcul o emigraţie de 10% din populaţie, comparabilă cu a altor state est-europene. Ar însemna aproape cinci milioane de ucraineni pe o piaţă europeană a muncii blocată de şase ani şi confruntată cu perspectiva permanentizării stagnării. Cum ar reacţiona europenii tot mai ostili oricărei idei de extindere a Uniunii şi de deschidere faţă de imigranţi, în condiţiile în care forţele anti-europene sunt deja cotate cu 30% în viitorul Parlament European?

Un exemplu relevant pentru starea de spirit din Franţa e un sondaj realizat până ieri de cotidianul ”Le Figaro”, pe propriul site. La întrebarea ”Trebuie Europa să împiedice divizarea Ucrainei?”, au răspuns ”da” 34%, 66% ”nu”. Cu toată doza de relativism a unui asemenea sondaj,  de observat că s-au pronunţat 35.507 persoane. Iar o tendinţă de acest fel va influenţa considerabil mişcările decidenţilor politici, aşa cum a făcut-o şi în ultimele trei luni, în care UE s-a resemnat să asiste la escaladarea tensiunii.

Disperare la intersecţia marilor interese

Ucraina s-a întors, dacă avem în vedere repunerea în vigoare a Constituţiei din 2004 şi redeschiderea europeană, la situaţia de după Revoluţia Portocalie. O revoluţie pe care, din 2005 până în 2010, foştii aliaţi, Iuşcenko şi Timosenko, au compromis-o prin lupta pentru putere, prin populism, corupţie şi incapacitatea de a aplica reforme.  Drept urmare, Ianukovici a învins-o pe Timosenko, în 2010, la un milion de voturi distanţă, în alegeri declarate corecte de organizaţiile europene. Iar fostul şef al statului a luat un ruşinos 5% în primul tur. Există, aşadar, precedentul eşecului forţelor pro-europene.

Extinderile din 2004 şi 2007 (12 noi state membre) au stors UE de entuziasm. Scenariile de vecinătate imaginate ulterior – cum a fost Parteneriatul Estic, propus unui număr de şase ex-republici sovietice – s-au dovedit nefuncţionale. În lipsa de interes ori energie a UE pentru a susţine Ucraina se găsesc germenii crizei ce-a răbufnit în această iarnă. În noiembrie anul trecut, când Ianukovici întorcea spatele Europei, fostul preşedinte Iuşcenko avertiza că pretenţiile UE faţă de Ucraina sunt inadecvate. Mulţi au zâmbit, probabil, ironic când favoritul de altădată al Occidentului spunea că, dată fiind importanţa geopolitică a Ucrainei, UE trebuie să lupte pentru această ţară, nu să-i pună condiţii şi să o examineze cu detaşare. „E o înfrângere pentru Europa Unită”, atrăgea atenţia Iuşcenko.

UE a ratat oportunitatea oferită de Revoluţia Portocalie. Prăbuşirea economică fără ajutor extern si derapajele autoritare ar fi putut fi evitate dacă cetăţenilor ucraineni li s-ar fi oferit o perspectivă clară, prin invitarea ţării lor să adere la UE. Epuizarea forţelor pro-europene a împins Ucraina pe urmele Rusiei şi Belarusului.

A fost, în parte, lipsa de curaj, de viziune a UE. A contat, de asemenea, jocul individual al marilor state membre, Franţa şi Germania, de a menaja sensibilităţile Rusiei şi de a-şi promova propriile interese direct pe agenda bilaterală.

Un exemplu din dezvăluirile Wikileaks: Franţa a exercitat, în 2008, presiuni asupra iniţiatoarelor Parteneriatului Estic, Polonia şi Suedia, pentru ridicarea sancţiunilor UE impuse Rusiei în urma invadării Georgiei. În caz contrar, Sarkozy a ameninţat că va bloca Parteneriatul Estic. În anii ce-au urmat, Franţa a cumpărat din acţiunile Gazprom la gazoductul North Stream – care e o afacere ruso-germană relevantă pentru cooperarea Berlin-Moscova, în dosul discuţiilor, deocamdată sterile, despre securitatea energetică europeană. Iar Rusia a semnat, apoi, un contract cu Franţa, prin care cumpăra două nave de război pentru 1,2 miliarde de euro. Şi sunt numai câteva exemple ale unor relaţii directe extrem de pragmatice. 

Noua putere, în război cu minorităţile

Una din cele mai mari greşeli pe care le puteau face noile autorităţi de la Kiev în toiul tensiunii era sa pună paie pe focul identitar. Şi au făcut-o, abrogând legea minorităţilor. Pe scurt, românii din Ucraina aveau sub Ianukovici mai multe drepturi decât sub noua guvernare democratică. A se vedea protestul organizaţiilor româneşti şi îngrijorarea Ministerului român de Externe. Legea din 2012 permitea folosirea oficială a limbilor regionale în administraţia locală, dacă 10% din populaţie vorbeşte o limbă minoritară. În 13 din cele 27 de regiuni administrative ale Ucrainei, inclusiv la Kiev, rusa dobândise statut de limbă regională.

Aveau nevoie rusofonii de un pretext să se plângă de persecuţii etnice şi să ceară sprijinul Maicii Rusii? L-au primit de la o putere care se bazează, să nu uităm, şi pe suportul naţionaliştilor, care protestaseră vehement în 2012 faţă de adoptarea respectivei legi. Rezoluţia de joi a Parlamentului European „solicită Parlamentului Ucrainei şi viitorului guvern să respecte drepturile minorităţilor din ţară, precum şi utilizarea limbii ruse şi a altor limbi minoritare”. Vineri, preşedintele interimar a cerut înfiinţarea unui grup de lucru pentru elaborarea unei noi legi. Ceea ce va lua timp. Iar răul a fost deja făcut, pentru că subiectul e foarte delicat, mai ales în această fază.

E ceva mai grav decât atacarea baricadei Maidanului de către ruşi şi decât o trădare a ei de către americani şi europeni (apropo, fostul premier francez Dominique de Villepin şi-a intitulat sugestiv un articol zilele trecute: ”Locul nostru nu e pe baricade”). Cel mai trist ar fi ca, dincolo de vreo acţiune din exterior, spiritul Maidanului să fie compromis de exponenţii săi la vârful puterii. Mai ales într-o perioadă pre-electorală, care predispune la decizii eronate.