Bătălia pentru Europa: episodul decisiv

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
uniunea europeana

Se intră în faza finală a proiectului. Câteva ţări au început să declare public, discurs preluat şi de câţiva reprezentanţi de frunte ai instituţiilor europene, că optează în favoarea unei formule de cooperare consolidată.

E vorba despre reformularea, în contextul şi condiţiile specifice ale acestui moment, a proiectului european construit pe baza filozofiilor „părinţilor fondatori”. Dacă vă amintiţi, Monnet, Spinelli, Schuman au avut o doctrină trans-naţională, trans-partinică, anticipând ceea ce avea, mai târziu, să se definească prin conceptul „morţii ideologiilor”. Europa avea să supravieţuiască (ei propuneau asta drept o axiomă, ceea ce nu mai e cazul acum) doar printr-o cooperare între popoarele ieşite din mizeria, oroarea şi distrugerile uriaşe produse de război, cu şansa de a construi un viitor care să fie acela al bunăstării.

Pe fond, liantul dezvoltării proiectului european în ceea ce este formula de azi a UE, îl reprezintă tocmai această persistenţă a acumulării progresive de bunăstare. Cumva, toată lumea era de acord atunci, la acele începuturi entuziaste, cu ceea ce spunea Generalul de Gaulle (14 decembrie 1965):

Trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt, căci nu se face politică altcumva decât bazat pe realităţi. Sigur, nu poţi să începi să sari pe scaun ca un papagal şi să strigi: «Europa!, Europa», pentru că asta nu va însemna nimic şi nu va duce la nimic”.

Oamenilor trebuia să li se ofere ceva foarte concret. Drept care, Europa ce se dorea unită în formula ei teritorială de atunci, adică cele 6 state iniţale, apoi dezvoltată, treaptă după treaptă în Piaţa Comună, a pus la baza construcţiei un ideal partajat al bunăstării. Acesta a fost sensul tuturor programelor elaborate de cei numiţi acum Părinţi Fondatori, exact acesta a fost obiectivul Pieţei comune a cărbunelui şi Oţelulului, aceasta a fost baza tuturor proiectelor, programelor şi înţelegerilor viitoare. Cele care, după căderea Cortinei de Fier, au dorit şi au reuşit să înglobeze centrul şi estul Europei, pe noi inclusiv.

FOTO 1957, semnarea Tratutului de la Roma

image

Discuţia dramatică de acum nu este una de joc politic sau de conjunctură. Pune o singură întrebare, vitală, structurală şi definitivă: ce facem cu Proiectul? Ne mai putem întoarce la tipul acela de bunăstare care devenise cel mai mare argument cu care Europa se prezenta în faţa lumii?

În principiu, logica minimă a supravieţurii ar fi trebuit să dea un răspuns rapid, limpede şi bazat pe evidenţe: doar împreună ne va fi bine, singuri vom eşua, în această lume globalizată cu mecanisme economice implacabile, ieşirea unei naţiuni sau a alteia din sistemul comun le va vulnerabiliza şi le va trece automat într-o categorie inferioară de reprezentativitate şi putere reală. Ne place sau nu să recunoaştem, globalizarea este un fenomen ireversibil, iar ieşirea din sistemul de alianţe pune o ţară în poziţia dramatică pe care o aveau micile magazine artizanale în momentul în care au apărut reţelele de supermarketuri.

Dacă vreţi să discutăm asta în termeni de morală, atunci, desigur, le putem plânge viguros de milă. Numai că pieţele, nemiloase şi dure cum sunt ele, au valorizat celălalt raţionament.

Acum, în mod similar, Statele Membre din UE vor trebui să decidă soarta proiectului şi să propună construcţia ulterioară de supravieţuire, stabilind imediat criteriile, primele criterii din această separare a apelor.

„Responsabilitatea de a construi un rol pentru Europa stă în întrgime pe umerii acelor ţări care vor o Europă mai puternică şi sunt gata să pună în comun resursele politice şi materiale pentru a o construi.” Romano Prodi, fost Preşedinte al Comisiei Europene, februarie 2016

De unde şi ideea privind o construcţie viitoare care să poate implica, să vedem exact în ce formă, o Europă cu două viteze, ceea ce înseamnă, de fapt, restartarea proiectului iniţial în jurul statelor din nucleul dur: Germania, Franţa, statele din Benelux, Italia şi Spania.

Proiectul care se discută acum se bazează pe o ofertă clară, revenirea la etapa de construcţie comună a bunăstării, având alături şi alte state care vor, pot şi posedă sistemele administrative sigure şi avansate care să sprijine acest efort. Varianta cealaltă este cea a a ieşirii din sistem a unuia sau mai multor state, după modelul oferit de Marea Britanie. Cu asumarea costurilor care se apropie de un dezastru economic şi posibilitatea destrămării statale a UK...

Există şi această posibilitate, chiar dacă drumul respectiv înseamnă intrarea în zone necunoscute şi lipsa de perspective economice. Sigur că există, chiar cultivată cu entuziasm de actori geo-strategici care văd în asta o cale regală imediată de a căpăta controlul pe zone largi de influenţă...

Se poate şi aşa, numai că, în acest caz, întrebarea este de ce oare promotorii acestor soluţii de tip populist şi naţionalist-extremist nu vorbesc despre faptul că, în contextul actual, nici măcar super-puterile nu-şi pun problema unui izolaţionism complet, ci vor să-şi refacă, în propriul interes, zonele vechi de influenţă sau să intre pe unele noi. Pentru statele mici şi mijlocii, perspectiva unei însingurări eroice şi autarhice de tip „prin noi înşine” înseamnă de-a dreptul sinucidere.

În opinia mea, singura şansă reală care stă în faţa României este să continue pe drumul său european şi euro-atlantic, încercând să construiască punţi cât mai stabile cu centrul de forţă al noii construcţii, spaţiul Euro-Schengen. O legătură nu teoretică sau declarativă, ci una bazată pe intrarea în cât mai multe dintre proiectele majore de conexiune. „Intrarea în reţea” a ţării noastre asta înseamnă, adică participarea la acele proiecte strategice în care Europa investeşte sume enorme. Acest tip de proiecte sunt cheia supravieţuirii comune economice şi ele vor fi primele apărate şi susţinute. Acolo sunt banii europeni, acolo este definit nivelul real de ambiţie şi capacitate administrativă, acestea sunt adevărata plus-valoare pe care o semnifică proiectul european.

Poate există State Membre care ar fi capabile, foarte greu şi cu sacrificii enorme, să realizeze investiţii asemănătoare prin efort propriu.

Dacă ne închipuim, cu argumente realiste, că România noastră poate să facă şi ea acest lucru, atunci ne putem permite să rămânem singuri. Dar putem să ne asumăm acest risc? Cred că este o iluzie periculoasă şi imposibil de susţinut la modul rezonabil.

Trebuie să lucrăm în reţea, în această reţea care propune modelul bunăstării comune. Trebuie să accesăm, în fine, banii comunitari destinaţi cu prioritate marilor proiecte şi să ne stabilim şi noi priorităţile naţionale. Nu ştiu care vor fi ele, agricultură, educaţie, reindustrializare, reţele de autostrăzi etc... dar fiecare dintre acestea se regăseşte în ceea ce Europa are deja definit drept domeniu strategic pentru următorii ani. Veţi vedea, în Proclamaţia de la Roma vor fi enumerate aceste priorităţi de sistem.

Vrem să le preluăm, atunci suntem parte din Proiect. Nu ne priveşte şi absolut nimeni nu va interveni să ne convingă de altceva. Nu mai e timp, suntem în criză şi nu mai e timp de discuţii academice.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite