Bernard-Henri LÉVY: Nu „democraţia“ este cea care a cîştigat în Grecia
0
Ei bine, nu, prieteni greci, votul la referendum nu este – cum se spune peste tot şi cum o trîmbiţează aceşti sfetnici neplătitori care sînt, în Franţa, Le Pen-ii şi alţi Mélenchon – o „victorie a democraţiei“. Căci democraţia, şi voi o ştiţi mai bine ca oricine, înseamnă medierea, reprezentarea, delegarea reglementată a voinţei şi a intereselor – şi nu neapărat referendumul.
Sau poate însemna referendumul, în situaţii excepţionale, atunci cînd conducătorii aleşi sînt în pană de idei, cînd au pierdut încrederea electoratului sau cînd procedurile normale încetează să funcţioneze. Oare asta s-a întîmplat în Grecia? A fost poziţia prim-ministrului Alexis Tsipras atît de fragilă încît nu i-a mai rămas decît să paseze răspunderea alegătorilor săi şi să recurgă la această formă excepţională de democraţie, care este democraţia prin referendum? Ce s-ar întîmpla dacă, de fiecare dată cînd se confruntă cu o decizie pe care nu au curajul să o ia, partenerii Greciei ar întrerupe discuţiile şi ar cere o săptămînă de răgaz pentru ca populaţia să decidă?
Se spune adesea – şi pe bună dreptate – că Europa este prea birocratică, prea lentă în luarea de decizii, prea greoaie. În mod cert, acest neajuns nu va fi remediat dacă, ferească Dumnezeu, metoda Tsipras va inspira alegerea unor guverne Podemos sau a altor partide europene anti-austeritate.
Să presupunem că decizia în faţa căreia s-a aflat Tsipras a fost atît de importantă şi de complexă încît a justificat această procedură de excepţie. În acest caz, evenimentul ar fi trebuit să reflecte această complexitate. Ar fi trebuit să fie o sondare atentă şi scrupuloasă a voinţei populare, organizată şi desfăşurată cu respectarea celor implicaţi, iar guvernul ar fi trebuit să asigure poporului grec accesul la informaţii relevante.
În schimb, Grecia a organizat un referendum pripit. O campanie de informare a lipsit cu totul, iar întrebarea pusă a fost confuză, de-a dreptul ininteligibilă. S-a făcut apel pentru un „nu“ pe care nimeni nu l-a înţeles şi care şi-a schimbat de trei ori sensul, în decursul a opt zile: de la „nu pentru euro“, în primele ore, la un „da“, duminică seară, trecînd printr-un „nu“ la propunerile creditorilor, fără să se explice cine sînt aceştia.
Grecia antică folosea două cuvinte pentru „popor“: democraticul démos, pe de o parte, şi laós, pentru „mulţime“, pe de altă parte, pe care latinii o numeau turba, în contextul demagogiei plebiscitare. Prin apelul său pueril de a transfera povara erorilor sale concetăţenilor europeni şi prin reticenţa sa în aplicarea reformelor, Alexis Tsipras înclină spre al doilea sens – care reprezintă latura tenebroasă a politicii greceşti.
Intenţia sa, obiectează Tsipras, nu a fost atît sondarea opiniei publice, cît aducerea în joc a unei „mîini de fier“, în confruntarea cu creditorii Greciei, care au avut formidabila impertinenţă să îi ceară un progres în ceea ce priveşte statul de drept şi justiţia socială, şi reglementări impuse armatorilor şi clerului rău-platnic. Fie. Dar despre ce fel de democraţie mai este vorba atunci?
Nu e Uniunea Europeană acel spaţiu al păcii, care a învăţat, cu timpul, să înlocuiască, pe bună dreptate, această eternă logică a mîinii de fier şi a confruntării cu cea a negocierii şi a compromisului? Nu este Europa, în ciuda vastelor ei defecte, locul de baştină al democraţiei, în care, pentru prima dată după atîtea secole, rezolvarea diferendelor se încearcă nu prin război politic şi şantaj, ci prin ascultare, dialog şi sinteză a punctelor de vedere? Prin ce fel de pervertire a spiritului poate fi percepută ca „act de rezistenţă“ sau ca „apărare a democraţiei“ această insultă adusă celor 18 ţări, dintre care unele se află într-o situaţie cu nimic mai puţin dificilă ca Grecia, dar care au consimţit la sacrificii considerabile pentru a-i acorda, în 2012, bunăoară, o anulare a datoriilor în valoare de 105 miliarde de euro, în vreme ce ele însele aveau o răspundere faţă de propriul popor?
Şi încă o ciudăţenie. După referendumul de duminică, toată lumea are aerul că Tsipras ar fi ultimul democrat al zonei euro, care s-a confruntat cu o clică „totalitară“ (cum a spus Marine Le Pen) căreia i-a „rezistat onorabil“ (cu vorbele lui Jean-Luc Mélenchon). Trec peste alianţa sa parlamentară cu dreapta conspiraţionistă (Grecii independenţi), ai cărei lideri nu se sfiesc să lanseze diatribe împotriva homosexualilor, precum şi a „budiştilor, evreilor şi musulmanilor“ acuzaţi că nu plătesc impozite. Trec şi peste faptul că lui Tsipras nu i-a repugnat să ceară sprijinul partidului neonazist Zorii Aurii – pe care oricare alt lider european l-ar fi respins – pentru a trece de parlament proiectul său de referendum. Cei 18 omologi europeni ai lui Tsipras nu sînt însă cu nimic mai puţin democraţi sau legitimi decît el. Ţările Europei Centrale, care au trecut prin infernul celor două totalitarisme, nazist şi comunist, nu au nevoie de lecţii de legitimitate din partea nimănui – şi cu atît mai puţin din partea premierului grec. Ca să nu mai vorbesc de bravele ţări baltice – în treacăt fie spus, conform unor ştiri recente (AFP din 30 iunie), „legalitatea independenţei“ lor este în curs de reconsiderare de către preşedintele rus Vladimir Putin, un alt prieten al lui Tsipras – care nu cedează, deocamdată, panicii şi nici tentaţiei de a-i împovăra pe alţii cu neajunsurile lor sau de a găsi un pretext pentru a se sustrage datoriei de solidaritate cu Atena...
Citiţi continuarea articolului semnat de filozoful francez Bernard-Henri Lévy pe dilemaveche.ro.
Bernard-Henri Lévy, filozof şi scriitor francez de prim rang, este unul dintre fondatorii mişcării Nouveaux Philosophes. Printre lucrările sale se numără şi Left in Dark Times: A Stand Against the New Barbarism.
© Project Syndicate, 2015 - www.project-syndicate.org
Se încarcă comentariile...
