Europa

articolul anterior articolul urmator

Boris Johnson - „The Gambler“/Jucătorul

36
5 Jan 2021 08:47:56
Alexandru Grumaz
Premierul britanic Boris Johnson
Premierul britanic Boris Johnson

El este un jucător compulsiv care îşi pune în pericol în mod repetat slujbele, căsătoriile şi perspectivele de viitor printr-un comportament neglijent, leneş şi riscant - şi de fiecare dată este salvat de farmecul, norocul, ambiţia şi conexiunile sale. Viaţa lui, o viaţă pentru vremurile noastre. Dar a Marii Britanii? (scurt eseu despre viitorul posibil al Marii Britanii după Brexit).

Ordinea liberală europeană care a apărut după al Doilea Război Mondial şi s-a răspândit după prăbuşirea Uniunii Sovietice este acum atacată atât din interior, cât şi din exterior. Uniunea Europeană -proiectului continental central- a devenit un sac de box pentru politicienii oportunişti, deoarece sentimentul anti-UE a devenit parte a platformei populiste.

Din cenuşa Brexit-ului apare oare o nouă putere globală(!?) Guvernele iliberale deţin puterea în Ungaria şi Polonia, iar partidele de extremă dreaptă au făcut pentru scurt timp parte din guvernele de coaliţie din Austria şi Italia. Liderii centrişti par să nu poată veni cu un răspuns la imigraţie care să îi unească şi nu să îi înstrăinează mai mult pe alegători. Pandemia de coronavirus, cel puţin iniţial, a evidenţiat în continuare dificultăţile UE de a oferi răspunsuri colective eficiente la o criză care a măcinat Europa. Lideri precum preşedintele francez Emmanuel Macron şi cancelarul german Angela Merkel încearcă să facă faţă provocărilor, de acasă, din partea partidelor de opoziţie de dreapta. Aceştia caută, de asemenea, să salveze iniţiativele internaţionale majore, inclusiv acordul climatic de la Paris, şi să poziţioneze Europa ca un pol de independenţă într-o lume din ce în ce mai multipolară. Pentru a atinge acest obiectiv, UE va trebui să-şi depăşească diviziunile interne şi să combată ameninţările exterioare pentru a articula o politică externă şi de securitate colectivă coerentă, susţinută de un factor de descurajare militar credibil. 

De aceea se bate monedă pe conceptul de autonomie strategică elaborat de preşedintele Macron. Beijingul şi-a exprimat furia după ce Donald Trump a promulgat măsuri de consolidare a sprijinului Statelor Unite pentru Taiwan şi Tibet, incluse într-un pachet de ajutor şi cheltuieli de pandemie în valoare de 2,3 trilioane de dolari, măsuri care lovesc în două puncte extrem de sensibile ale puterii de la Beijing. Taiwan Assurance Act din 2020 şi Tibetan Policy and Support Act din 2020, conţin ambele un limbaj inacceptabil pentru China, inclusiv sprijinul SUA pentru participarea semnificativă a Taiwanului în organismele Naţiunilor Unite şi vânzarea cu regularitate de arme către Taipei. China a urmărit din ce în ce mai alarmată politicile americane pentru Taiwan, insula autoguvernată şi revendicată de Beijing, precum şi criticile Washingtonului la adresa guvernării Beijingului în Tibetul izolat, condus cu o mână de fier din 1950,  tensionând în continuare o relaţie sub presiune intensă asupra comerţului şi a drepturilor omului. Ce va urma în Administraţia Biden va fi diferit? Nu. Odată pornit bulgărele de zăpadă al ”delocării economice” acesta se va rostogoli.

Alte nenumărate ameninţări externe, sub diferite forme, vin din Europa din partea preşedintelui rus Vladimir Putin care persistă în încercările sale de a destabiliza ordinea europeană. Ostilitatea preşedintelui american Donald Trump faţă de parteneriatele europene tradiţionale ale Americii, inclusiv presiunea asupra membrilor NATO pentru a-şi spori cheltuielile de apărare şi ameninţările de a deschide un nou război comercial cu UE, au subminat legăturile transatlantice pe tot parcursul preşedinţiei sale. Şi acum UE trebuie să navigheze într-o relaţie cu China care devine din ce în ce mai complexă şi contradictorie, combinând domenii de cooperare cu elemente de rivalitate strategică şi confruntare. Între timp, UE rămâne nu numai un spectator ci chiar o victimă în confruntarea continuă dintre Statele Unite şi China, arătând cât de dificil va fi blocului să obţină influenţa globală pe care o caută unii dintre membrii săi. De fapt oficialii UE resping criticile privind grăbirea unui acord cu China fără a consulta SUA, subliniind că Washingtonul şi-a asigurat propriul acord comercial şi de investiţii sub preşedintele Trump şi că UE încearcă pur şi simplu să obţină condiţii similare de acces pe piaţă, ceea ce ar permite Bruxelles-ului şi Washingtonului să îşi coordonează politicile din China dintr-un punct de plecare similar. Ce va însemna acest lucru pentru relaţia transatlantică în noua administraţie Biden? 

Jake Sullivan, consilier pentru securitate naţională al preşedintelui ales al SUA, Joe Biden, a trimis un mesaj pe Twitter referindu-se la propusul acordul UE-China. El a cerut „o consultare timpurie cu partenerii europeni cu privire la preocupările comune referitoare la practicile economice ale Chinei”. De asemenea, Casa Albă s-a opus acordului, dar a avut puţine pârghii în rândul europenilor pentru a-l bloca. Administraţia Trump a încercat de luni de zile să izoleze China şi companiile sale, anunţând noi restricţii pentru cele legate de Armata Populară de Eliberare şi asta ca să oprească tendinţa unor ţări încă dispuse să angajeze chinezii. Decizia europenilor de a trece cu vederea obiecţiile din tabăra lui Biden a fost un indiciu că relaţiile cu Statele Unite nu se vor repara automat în raport cu ”bonomia relativă” care a predominat în timpul administraţiei Obama. 

În septembrie anul acesta, şeful producătorului german de cipuri Infineon a declarat pentru CNBC că tensiunile SUA-China sunt „o mare preocupare”. De asemenea acesta a declarat pentru Financial Times: „Europa trebuie să fie atentă să nu fie zdrobită în competiţia pentru dominaţie tehnologică dintre SUA şi China[1]. Directorii firmelor IT din Europa ies la atac şi lansează o serie de acuzaţii dure la adresa Statelor Unite, care se luptă cu China pentru supremaţia economică mondială. SUA folosesc sancţiuni pentru a-i exclude pe europeni din China, susţin aceştia, potrivit Financial Times. În aceste noi condiţii o serie de întrebări se ridică din noianul de probleme internaţionale. Cu Brexitul oficial antamat, cum va arăta în cele din urmă relaţia comercială permanentă dintre UE şi Marea Britanie? Va depăşi UE obstacolele sale interne în calea progresului în ceea ce priveşte cooperarea în domeniul apărării şi integrarea fiscală? Se vor îmbunătăţi legăturile transatlantice sub noua administraţie a preşedintelui ales al SUA, Joe Biden? Ce se va alege de poziţia Marii Britanii după Brexit pe arena internaţională? 


FOTO Shutterstock

Acordul UE-UK

Cinci ani de incertitudine economică pentru gospodăriile individuale şi pentru companii, ani care au început cu referendumul Brexit din 2016 s-au încheiat. Uniunea Europeană şi Regatul Unit au ajuns la un acord de liber schimb care acoperă majoritatea bunurilor, dar doar un număr limitat de servicii. Aceasta înseamnă că producătorii din Uniunea Europeană şi Marea Britanie vor putea continua să tranzacţioneze bunuri între ei începând cu 1 ianuarie 2021, fără nicio cotă sau tarif, iar scenariul puternic perturbator al comerţului conform tarifelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului a fost evitat. Dimpotrivă, sectorul serviciilor (care reprezintă aproximativ 80% din economia britanică) va avea acces limitat la piaţa unică a UE. La 24 decembrie, Bruxelles şi Londra au anunţat un acord de liber schimb după nouă luni de negocieri. Anunţul a venit cu doar o săptămână înainte de ieşirea britanică de pe piaţa unică programată pe 31 decembrie. Pe lângă comerţ, acordul acoperă cooperarea în domenii precum energia nucleară, interconectările energetice, aviaţia, pescuitul, poliţia şi afacerile judiciare. 

Şi, deşi susţinătorii Brexit au sperat că părăsirea UE îi va ajuta să scape de reglementările rigide ale pieţei blocului, realitatea este că întreprinderile britanice vor trebui să le respecte în continuare pentru a continua să exporte în ţările UE. Şi acum, Marea Britanie nu va avea nici un rol în modelarea lor.

Acordul va fi supus votului Consiliul European, care reprezintă guvernele UE şi Parlamentului britanic. Votul din Parlamentul European va avea loc în ianuarie, ceea ce înseamnă că acordul comercial va intra în vigoare doar provizoriu de 1 ianuarie, în aşteptarea confirmării complete a parlamentarilor UE. Comisia Europeană a fost în contact permanent cu guvernele UE în timpul negocierilor, ceea ce înseamnă că probabil Consiliul European va ratifica acordul. În Regatul Unit, Partidul Conservator al primului ministru Boris Johnson controlează o majoritate confortabilă de locuri în Parlament, iar unii membri ai Partidului Laburist din opoziţie ar putea vota şi ei pentru acord. Implementarea provizorie a acordului va crea o oarecare incertitudine cu privire la viitorul său, dar Parlamentul European probabil îl va ratifica având în vedere capitalul politic semnificativ pe care l-a investit Comisia Europeană. Nu voi relua datele Acordului pe care le găsiţi în majoritatea publicaţiilor. 


FOTO Shutterstock

Scoţia şi Irlanda de Nord, două viitoare probleme ale Marii Britanii (!?)

Un singur lucru vreau să evidenţiez referitor la Scoţia. Un referendum de independenţă din 2014 a decis ca Scoţia să rămână în Marea Britanie, iar guvernul britanic rezistă presiunilor pentru a organiza un al doilea vot deşi sondajele de opinie arată că majoritatea scoţienilor încă susţin acest punct de vedere. Boris Johnson spune ”că doar un referentul într-o generaţie este posibil”. Lipsa voinţei de a organiza un al doilea vot a sporit sprijinul pentru independenţa Scoţiei. În ultimul an, numărul scoţienilor care declară în sondaje că sunt în favoarea independenţei faţă de Marea Britanie a crescut odată cu fiecare sondaj (a ajuns la peste 50%) iar din vara acestea sondajele au sugerat că o majoritate ar renunţa la Marea Britanie. Din punct de vedere strategic Scoţia ar putea fi esenţială în orice raţionament pe poziţia de "bază militară strategică avansată" la intrarea în Atlantic. Este o garanţie  pentru investiţii militare specifice: baze militare aeriene şi maritime (baze pentru submarine), dispunând de capacităţile necesare pentru a controla spaţiul maritim şi aerian occidental european.

Avantajele specifice ale Scoţiei sunt în primul rând militare, deoarece acolo se află deja baze ale armatei, inclusiv cele pentru flota de submarine strategice nucleare ale Marii Britanii sau baze aeriene precum cea de la Lossiemouth, foarte bine dotată şi pregătită să ”cazeze” noul escadron de Poseidon P-8a[2]. Irlanda de Nord face parte din Marea Britanie, iar Republica Irlanda rămâne în UE. Plecarea Regatului Unit din UE ar însemna în circumstanţe normale o frontieră vamală care apare între cele două. Acea graniţă a fost în trecut un loc de conflict între republicani militanţi care favorizau o Irlanda unită şi unioniştii care doreau să păstreze legăturile nordului cu Marea Britanie. Cele două părţi s-au angajat să găsească modalităţi de a evita apariţia unei frontiere a cărei reapariţie a fost considerată ca un probabil pericol al ”deraierii” Acordului de pace din Vinerea Mare din 1998 care a pus capăt conflictului de pe insulă. Soluţia finală, care a fost inclusă în acordul de retragere încheiat în 2019, a menţinut practic Irlanda de Nord în zona economică a UE, rămânând în mod legal pe teritoriul vamal al Regatului Unit. În practică, asta înseamnă că vor trebui efectuate verificări asupra anumitor mărfuri care călătoresc din Marea Britanie în Irlanda de Nord pentru a se asigura că respectă normele UE.

Deocamdată astea par a fi problemele cele mai importante care vor marca politica Marii Britanii după Brexit. Acest acord pune totuşi capăt perioadei de turbulenţe politice şi economice care a început cu referendumul Brexit din iunie 2016. Uniunea Europeană şi Regatul Unit vor continua să negocieze/renegocieze aspecte ale relaţiei bilaterale care rămân neadresate, precum şi disputele bilaterale care pot să apară în timpul implementării sale. Dar, cu un acord de liber schimb, Brexit-ul va deveni în cele din urmă o problemă secundară în politica europeană. Din 2016, grupurile de afaceri, sindicatele, fermierii, asociaţiile de consumatori şi alte grupuri au cerut claritate Uniunii Europene şi Regatului Unit cu privire la relaţia lor viitoare. Brexit-ul a fost, de asemenea, un factor dominant al politicii britanice şi, într-o măsură mult mai mică, a politicii UE cu excepţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est care şi-au pus problema migraţiei propriilor cetăţeni la muncă în Marea Britanie (vezi cerinţele României privind circulaţia forţei de muncă). 


FOTO Shutterstock

Ce rămâne în urma Brexitului: un Acord cu UE (care are mari probleme în interiorul lui) şi conceptul  „Marea Britanie Globală” /”Global Britain” 

Încă de la referendumul din 2016, Boris Johnson, Thereza May la fel ca şi alţi politicieni ai Partidului Conservator au prezentat Brexitul ca primul pas către construirea unei noi „Britanii Globale”. Aşa cum a declarat Johnson într-un discurs de la sfârşitul anului 2016, arătând către China,  „Marea Britanie nu se limitează imediat la hinterlandul european, pe măsură ce vedem creşterea noilor puteri”. Şi aşa putem spune că 2021 ar putea intra în istorie ca un punct de cotitură în politica externă britanică.  Adevărul este că unele dintre punctele slabe ale politicii externe ale Marii Britanii preced referendumul din 2016. Lovit succesiv de criza financiară globală, care a dus la măsuri dure de austeritate, şi de două referendumuri extrem de divergente - primul despre independenţa Scoţiei în 2014 şi apoi, în mod fatal, asupra plecării Marii Britanii din UE - atenţia oficialilor din Downing Street nu a fost întotdeauna la politica externă. Uneori, acest lucru a impus ca Marea Britanie să facă un pas înapoi pe plan internaţional, fie a fost depăşită cu totul de evenimente. Pe plan intern, politica externă britanică s-a trezit închisă de forţe negative.

Austeritatea a dus la o reducere dramatică a bugetului şi, prin urmare, a amprentei şi capacităţii Ministerului de Externe al Marii Britanii între 2010 şi 2015. Analiza geopolitică deficitară din cadrul guvernului a determinat-o să interpreteze greşit echilibrul puterilor din Europa, probabilitatea conflictelor în vecinătatea Europei, eroziunea lentă a încrederii publice în sistemul multilateral şi natura creşterii rapide a Chinei. Între timp, încercările de reformare a procesului decizional de politică externă au fost lente, inconsistente şi nu au reuşit să producă îmbunătăţiri durabile. David Cameron, când era prim-ministru, a creat în 2010 Consiliul Naţional de Securitate pentru a oferi miniştrilor şi înalţilor oficiali o contribuţie mai mare la strategia globală a ţării. Totul a funcţionat bine pentru o vreme, dar şi-a pierdut importanţa de îndată ce Cameron a părăsit Downing Street în 2016.

Dezbaterea de politică externă din Parlament a suferit în ultimii 15 ani de dezacorduri şi diviziuni puternice în cadrul şi între cele două partide majore. Ca urmare a acestor forţe, chiar înainte de Brexit, Regatul Unit se trezise lăsat în afara jocului geopolitic pentru unele din evenimente cheie derulate.  A lipsit de la negocierile nereuşite conduse de miniştrii de Externe francezi, germani şi polonezi în februarie 2014 pentru a dezamorsa criza din jurul Revoluţiei Euromaidan din Ucraina, mişcarea de protest antiguvernamental de o lună care l-a determinat în cele din urmă pe preşedintele sprijinit de Rusia, Viktor Ianukovici, să fugă din ţară. Apoi, după izbucnirea războiului din estul Ucrainei, Marea Britanie s-a trezit, prin propria sa neatenţie, exclusă din discuţiile informale cunoscute sub numele de Formatul Normandia, unde Franţa şi Germania au încercat să negocieze o încetare a focului între Ucraina şi Rusia, negociere care în final a sprijinit separatiştii din estul Ucrainei. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că Marea Britanie este o putere cheie a NATO şi garantul integrităţii teritoriale ucrainene în conformitate cu Memorandumul de la Budapesta din 1994. În calitate de prim-ministru la acea vreme, David Cameron a interpretat greşit aceste crize. Cedarea treptată a rolului Marii Britanii de conducere diplomatică regională în Estul Europei către Franţa şi Germania a afectat modul în care au văzut-o aliaţii săi.

A contribuit la o schimbare a gândirii americane cu privire la relevanţa Marii Britanii pentru dezbaterile de politică externă din Europa. Opinia lui Obama conform căreia cancelarul german Angela Merkel era liderul european indispensabil nu se datorează doar dominanţei Berlinului în zona euro, ci şi datorită importanţei sale geopolitice în gestionarea relaţiei europene cu Rusia. Între timp, ceea ce Londra a văzut ca un eveniment cheie - paşii săi spre construirea unei „ere de aur” a legăturilor economice şi financiare mai strânse cu Beijing-ul - a subminat încrederea Washingtonului în Londra.


FOTO AFP

Decizia privind Hong Kong

Dacă doriţi să vă imaginaţi ce ar putea fi „Marea Britanie globală, o privire atentă la rolul ei în problema Hong Kong-ului în vara lui 2020 ar fi un moment bun pentru a începe. În ceea ce priveşte diferenţa între acţiunile aliaţilor occidentali şi deschiderea Marii Britanii către acţiune se remarcă măsurile luate de Londra. Acestea conţineau ingredientele a ceea ce a fost politica externă britanică în trecut şi ar putea fi în viitor: încrezătoare şi capabil de acţiune rapidă. A mobilizat Australia, Canada şi SUA şi aici apare decizia Regatului Unit de a oferi o cale către cetăţenie pentru mai mult de 3 milioane de locuitori din Hong Kong, decizie care a fost întâmpinată cu aprecieri pe scară largă în cercurile politice americane, întrucât a combinat o apărare principială a statului de drept cu o mai mare deschidere către imigraţia din Asia.

Politica britanică nu a inversat strategia Chinei faţă de Hong Kong, dar a trimis un semnal puternic că Regatul Unit rămâne un jucător independent capabil să-şi susţină interesele şi valorile. Mie personal îmi aduce admite de ultima întâlnire dintre Deng Xiaoping şi primul ministru Margaret Tatcher când aceasta i-a cerut liderului chinez să prelungească acordul privind Hong Kong-ul. Acesta din urmă, scuipând într-o vas de porţelan aflat la piciorul fotoliului pe care stătea,  a refuzat categoric. Apoi la recepţia de plecare a lui Tatcher dată la etajul trei a reşedinţei comuniste din Piaţa Tienanmen nu a participat fiind la recepţia în cinstea lui Kim îl Sun la etajul unu al clădirii. China nu iartă şi nu uită!

Deşi adunarea cu succes a aliaţilor pentru suportul Hong Kong-ului, în semn de protest faţă de legea represivă a securităţii naţionale a Chinei din Hong Kong, au fost apreciate pe scară largă la Washington, ca afirmaţie a unui angajament britanic reînnoit pentru o politică externă independentă şi bazată pe valori acest fapt a dus la acuzaţia venită de la Bruxelles că Londra a devenit subordonată Washingtonului. Motivul: scoaterea gigantul chinez de telecomunicaţii Huawei din infrastructura 5G din Marea Britanie. Este de la sine înţeles că pentru a face „Marea Britanie globală” un succes, Londra va trebui să-şi expună clar priorităţile şi ambiţiile şi să se asigure că le poate îndeplini. Guvernul lucrează pentru a publica o nouă strategie naţională, denumită în faza iniţială Strategia Naţională-revizuire integrată, care va genera o foaie de parcurs a angajamentelor şi priorităţilor pe termen lung ale politicii externe ale Regatului Unit. Acesta va trebui să răspundă la două întrebări presante: Ce ar putea fi de fapt „Marea Britanie globală”? şi, având în vedere că pandemia de COVID-19 ar putea stoarce şi mai mult finanţele ţării, de ce resurse ar nevoie Marea Britanie pentru ca să ajungă acolo?

Marea Britanie încă contează!

În cercurile internaţionale, a devenit la modă să respingem ”greutatea” Marii Britanii în afacerile mondiale. Când Jonathan Powell, şeful de cabinet al fostului prim-ministru Tony Blair, a declarat în mod eronat, în urmă cu trei ani, într-un articol că „Marea Britanie a avut greutate în deciziile internaţionale iar acum suntem irelevanţi ”, a creat un curent/o mentalitate care de atunci a devenit răspândită, în special în rândul celor care au votat să rămână în UE. Cu toate acestea, ţara continuă să aibă greutate. 

Să le luăm pe rând:

(1) În ciuda productivităţii scăzute, economia britanică rămâne dinamică, deoarece Londra are cea mai mare concentraţie de companii cu creştere rapidă dintre oraşele din Europa;

(2) Marea Britanie este încă un partener respectat, cu o amprentă diplomatică extinsă cu care puţini se pot potrivi, acoperind majoritatea ţărilor din lume;

(3) Acesta joacă un rol vital în securitatea europeană datorită serviciilor sale de informaţii de primă clasă şi prezenţei militare în Europa şi în străinătate inclusiv în Romania la Kogălniceanu (avioanele de vânătoare Eurofighter Typhoon ale Forţelor Aeriene Regale Britanice RAF fac politie aeriana deasupra Mării Negre);

(4) Oficialii britanici joacă roluri de stabilire a agendei pe scena internaţională, inclusiv la G-7, G-20, NATO, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi Consiliul de Securitate al ONU. În calitate de părţi interesate ale Fondului Monetar Internaţional, ale Băncii Mondiale şi ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, şi datorită puterii propriilor jurisdicţii financiare, mai ales cele situate în oraşul Londra, Regatul Unit a avut şi are o influenţă enormă de reglementare asupra sistemului financiar global deşi Frankfurtul încearcă obsesiv să preia atribuţiunile centrului financiar-City Londra;

(5) Guvernul britanic rămâne, de asemenea, un lider politic în toate domeniile, de la dezvoltarea internaţională, la eforturile anticorupţie, la lupta împotriva schimbărilor climatice;

(6) De asemenea, a arătat că, în perioade de criză, poate acţiona rapid. După otrăvirea fostului spion rus Sergei Skripal pe solul britanic în 2018, Marea Britanie a reuşit să degradeze rapid capacitatea de informaţii a Rusiei la nivel mondial, organizând un răspuns cu aliaţii săi, demonstrând că este încă capabilă de o diplomaţie internaţională eficientă şi dură. 


FOTO Shutterstock

Relaţiile bilaterale contează pentru Marea Britanie

Sentimentele ”proaste”, titlurile ”proaste” şi dispoziţiile ”proaste” rezultate din Brexit nu au pus capăt acestui lucru. Din 2016, cele mai importante parteneriate ale Marii Britanii, cu Europa şi SUA, au fost supuse unui stres uriaş. Complexitatea Brexit-ului a însemnat că o mare parte din atenţia Regatului Unit în ultimii ani s-a concentrat pe ”dezlegarea”/”decuplarea” de UE, mai degrabă decât pe crearea unui nou parteneriat strategic cu blocul. Evenimentele din Hong Kong, precum şi rolul Regatului Unit în acestea, arată că ţara are ocazia de a participa la remodelarea geopoliticii din Asia-Pacific. Australia, Franţa, Germania şi SUA caută toate modalităţi noi de a se angaja acolo, dar în prezent nu există niciun grup global structurat în funcţie de provocarea influenţei Chinei, similar cu modul în care NATO verifică şi contracarează ambiţiile ruseşti. Marea Britanie are o ocazie unică de a-i încuraja pe cei dornici de a lupta cu ”dragonul asiatic”, dacă îşi valorifică punctele forte pentru a crea bunăvoinţă şi a lucra cu aliaţii, aşa cum a făcut-o pentru Hong Kong.

Five Eyes[3] şi D-10

Anul acesta a avut loc o creştere accentuată a reuniunilor ministeriale ale alianţei de informaţii Five Eyes dintre Marea Britanie, SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Au depăşit misiunea obişnuită de partajare a informaţiilor pentru a discuta despre colaborarea în lupta împotriva pandemiei şi despre dorinţa reciprocă de a aprofunda această cooperare. Primul ministru australian Scott Morrison, vorbind înaintea unei adunări a miniştrilor de finanţe Five Eyes în iunie 2020, a explicat că alianţa încearcă acum să se aventureze „în sfera comercială” pentru a „construi lanţuri de aprovizionare de încredere”, probabil pentru a reduce dependenţa excesivă de China. Marea Britanie s-ar putea asocia cu Australia pentru a conduce această extindere, probabil prin propunerea unui secretariat Five Eyes şi un nou mandat pentru alianţă dincolo de schimbul de informaţii. O altă propunere care a generat interes pentru Washington - şi ar putea fi o altă cale de acţiune în Asia-Pacific - este gruparea potenţială D-10, o alianţă de 10 democraţii formată din membrii G-7, plus Australia, India şi Coreea de Sud.

Câteva concluzii personale

În ultimii patru ani, pe măsură ce Regatul Unit s-a luptat cu consecinţele votului său de a părăsi Uniunea Europeană, nu a existat puţină sau mai bine zis nicio dezbatere mai largă de politică externă în ţară. În schimb, britanicii par să fi fost prinşi între trei temperamente. Există catastrofiştii care susţin că Marea Britanie a devenit complet irelevantă pe scena internaţională ca urmare a Brexitului; nostalgicii, care văd o Britanie puternică prin prisma unei mari puteri coloniale; şi negaţionişti, care refuză să accepte că Marea Britanie trebuie să se adapteze la un context global în schimbare. Toate sunt caracterizate de un surplus de emoţie şi un deficit de strategie şi niciunul nu are răspunsuri la întrebările cheie la care guvernul lor trebuie să le răspundă acum.

Este, oare, ţara condamnată să fie un ”proscris”, strâns între blocurile de reglementare ale lumii sau prins în concurenţa marilor puteri dintre Statele Unite şi China sau va găsi un nou rol important în afacerile mondiale? Pe măsură ce procesul interminabil de Brexit se apropia de sfârşit, în 2020, am început să vedem o politica externă a Marii Britanii în mişcare, deodată îngrijorătoare şi extrem de promiţătoare. Lucrurile au fost deosebit de tensionate la Washington. După ce ambasadorul britanic Sir Kim Darroch a fost surprins criticându-l pe preşedintele Donald Trump. În calitate de prim-ministru, May a fost în mod regulat agresată şi umilită de Trump pentru eşecurile sale percepute în procesul Brexit. În Parlament, parlamentarii britanici s-au pronunţat şi împotriva retoricii şi politicilor lui Trump, inclusiv a deciziilor sale de a retrage SUA din Acordul de la Paris privind schimbările climatice şi de a reduce fondurile pentru Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pe fondul pandemiei de coronavirus. Soluţiile ”da/nu” asupra participării Huawei în reţelele de telecomunicaţii au pus în pericol echilibrul în relaţiile cu Washingtonul, guvernul britanic în iulie 2020 anulând decizia de a permite Huawei să contribuie la construirea infrastructurii 5G a ţării, conform răspunsului la presiunile administraţiei Trump. Au fost mulţi ani, când Washingtonul a vrut să afle ce se întâmplă la Bruxelles, iar prima uşă la care au bătut a fost la Londra. Acum, preiau numărul de telefon către Berlin sau Paris. Guvernul lui Johnson a spus în repetate rânduri că Brexit-ul este o şansă de a face lucrurile diferit. Aliaţii britanici cer acum mai multe detalii despre ceea ce s-ar putea schimba. Diplomaţia britanică s-a angajat cu aliaţii, mai întâi cu Australia şi Canada şi apoi SUA pentru a-şi susţine cauza (lupta împotriva expansiunii agresive a Chinei)- demonstrând că ţările anglo-sferei ar putea lucra ca un „grup de acţiune” pentru a împinge înapoi avansul global rapid al Chinei. Câteva alianţe bilaterale vor fi centrale pentru Londra. În primul rând, o „Marea Britanie globală” de succes ar trebui să construiască o alianţă cu Japonia aproape la fel de puternică precum acea pe care o împărtăşeşte cu aliaţii săi europeni tradiţionali. Din fericire, Londra bate la o uşă deschisă. Tokyo nu numai că a fost de acord, în principiu, cu primul acord de liber schimb post-Brexit al Marii Britanii, dar doreşte şi ca Marea Britanie să adere la Acordul cuprinzător şi progresiv pentru parteneriatul Trans-Pacific, succesorul Parteneriatului Trans-Pacific condus de SUA, la care Trump a renunţat după preluarea mandatului în 2017.

A doua alianţă este cu Australia. În primul rând, o „Britanie globală” va trebui să adopte o abordare mai realistă a legăturilor sale colective cu Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Unii ”brexiteers” visează la o nouă alianţă în jurul „CANZUK” asemănătoare Comunităţii Economice Europene (aceasta este o fantezie imperială care reprezintă o uniune Canada-Noua Zeelandă-Marea Britanie). Dar există încă multe lucruri pe care Marea Britanie le-ar putea face pentru a împărtăşi poverile şi a coordona politica externă şi de securitatea cu Australia. Oportunităţile ar putea include dezvoltarea de agende şi propuneri comune pentru viitorul Five Eyes şi G-7.

Având în vedere consensul bipartizan din SUA cu privire la necesitatea unei abordări mai dure a Chinei, acest dialog Marea Britanie-Australia s-ar putea dezvolta în cele din urmă într-o reuniune anuală în stilul „Grupului G-20” organizată de Marea Britanie, Australia şi Canada care să facă noi investiţii şi implementări comune de elemente de securitate în Asia-Pacific şi să permită circulaţia aproape liberă între cele două ţări, precum Marea Britanie şi Noua Zeelandă. Marea Britanie ar trebui să continue să colaboreze îndeaproape cu Canada. Cele două guverne şi-au coordonat recent răspunsurile la Hong Kong, la alegerile defectuoase ale Belarusului şi la recentul război  dintre Armenia şi Azerbaidjan şi au cofinanţat un nou fond global de apărare a mass-media la Naţiunile Unite. În ceea ce priveşte agilitatea, Marea Britanie are multe de învăţat de la Tokyo, Canberra şi Ottawa, precum şi de la Oslo, despre a fi o putere mijlocie de succes, chiar dacă unii din Marea Britanie aspiră încă la statutul de mare putere. Japonia, de exemplu, există în afara blocurilor de reglementare, dar a condus o strategie concentrată susţinută de o politică industrială internă de succes, în timp ce Norvegia a ales să îşi concentreze eforturile internaţionale asupra rezolvării conflictelor şi medierii. Acestea sunt modele pentru ceea ce ar putea fi în cele din urmă „Marea Britanie globală”, cu reformele interne corecte.

Decizia lui Johnson, din iunie 2020, de a fuziona Biroul de Externe şi Commonwealth şi Departamentul pentru Dezvoltare Internaţională într-un singur departament de politică externă poate fi un pas în direcţia corectă, deoarece va centraliza luarea deciziilor, personalul şi bugetarea. Aceste birouri experimentează de obicei niveluri foarte ridicate de rotaţie a personalului, oficialii alegând adesea să lucreze la rapoarte politice foarte diferite la fiecare trei ani. Acest lucru a contribuit mult timp la pierderea memoriei instituţionale şi la o miopie, aşa cum demonstrează decizia Regatului Unit de a reduce drastic dimensiunea biroului său sovietic la scurt timp după căderea Zidului Berlinului. Lumea are nevoie de Marea Britanie pentru a fi un actor agil, cu resursele potrivite şi reţele puternice pentru a fi eficientă pe scena globală. Când vine vorba de strategie, promisiunile şi viziunea politică de la Londra nu sunt suficiente!


[1] Compania olandeză ASML, cel mai mare grup de echipamente pentru fabricarea cipurilor din lume, a fost blocată de la vânzarea celei mai noi generaţii de echipamente către SMIC, cel mai mare producător de cipuri din China. Compania se aşteaptă ca China să reprezinte un sfert din vânzările sale anul acesta. În schimb conform Financial Times mai multe companii din SUA, precum şi Samsung din Coreea de Sud şi Sony din Japonia, au obţinut aprobarea pentru a furniza Huawei unele componente.

[2] Forţele aeriene regale britanice (RAF) au primit primul avion de patrulare maritimă (MPA – Maritime Patrol Aircraft) P-8A Poseidon MRA Mk.1 de la compania Boeing. Avionul este primul dintr-o serie de 9 exemplare comandate de guvernul britanic într-un contract în valoare de 3 miliarde de lire sterline pentru revitalizarea capabilităţii de patrulare maritimă desfiinţată în martie 2010 ca urmare a retragerii din serviciul activ al avionului Hawker Siddeley Nimrod. P-8A Poseidon MRA Mk.1 este un avion modern de patrulare maritimă cu rază lungă de acţiune dotat cu senzori pentru supraveghere maritimă, echipamente  pentru operaţii de căutare-salvare şi sisteme pentru lupta antisubmarin. Aparatele vor echipa escadrila 120 şi vor fi dislocate la baza RAF Lossiemouth din nordul Scoţiei. P-8A Poseidon este varianta militarizată a bine-cunoscutului avion comercial Boeing 737-800ERX şi înlocuieşte venerabilul aparat Lockheed P-3 Orion. P-8A Poseidon are un echipaj de 9 militari (2 piloţi şi 7 operatori echipamente), poate transporta şi lansa 129 de geamanduri radio-acustice pentru descoperirea submarinelor (64 pot fi monitorizate simultan) şi are o rază de acţiune de peste 6.500 km. În privinţa sistemelor de la bord avionul dispune de un radar de cercetare maritimă Raytheon AN/APY-10, echipamente pentru măsuri de sprijin electronic – ESM (Electronic Support Measures) de tip NG AN/ALQ-240 (V) şi aparatură  electrooptică şi în IR (EO/IR) L-3 WESCAM MX-20HD.

[3] Five Eyes este o alianţă de informaţii care cuprinde Australia, Canada, Noua Zeelandă, Regatul Unit şi Statele Unite. Aceste ţări sunt părţi la Acordul multilateral UKUSA, un tratat de cooperare comună în domeniul informaţiilor.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

36 Comentarii

cloudvick
5.01.2021, 10:00:52

The Gambler? Poate pentru milionarii conservatori din partid! The Charlatan sau The Liar pentru pleaba britanica obisnuita! Scutiti-ne domnule de astfel de articole! Imperiul a apus!

+7 (17 voturi)
Lucifer
5.01.2021, 10:44:18

Mai întîi, să-i urăm "La mulţi ani!" d-lui Grumaz pe 2021 fiindcă este un autor serios. Sunt două zone care se topesc ca lumânarea şi pierd continuu din relevanţă şi putere, respectiv Rusia şi Europa de Vest. Ambele blocuri vor să fie considerate "mari puteri globale", părţi relevante în stabilirea zonelor de influenţă ale Noii Ordini Mondiale. Cel puţin până acum, zbaterile Rusiei şi Europei de Vest sunt haotice şi ridicole. În acest moment nu există decât două puteri globale: SUA şi China, restul sunt micimani. Se observă o concentrare a lumii anglo-saxone în contra Chinei. Tot SUA+UK au câştigat "războiul rece" care a dus la implozia URSS, acum anglo-saxonii se concentrează contra Chinei. Concentrarea de forţe este uriaşă: SUA, UK, Canada, Australia, Noua Zeelandă dar şi, atenţie, state din Commonwealth ca India, etc. Din Europa, spre meritul nostru, probabil vor fi Polonia, România şi poate Ucraina. Se pare că de data asta România s-a poziţionat alături de învingători. După ce am pierdut şi a trebuit să plătim despăgubiri în WW2 şi "războiul rece" a cam venit timpul să ne scoatem pârleala.....

0 (10 voturi)
cloudvick
5.01.2021, 10:59:47

Acum e cel mai bun moment, pentru multi, cand leul colonist britanic este ranit, sa reactionam! Vedem deja Spania preluand controlul Gribraltarului, Irlandele doresc unirea, iar Scotia separarea de UK. Argentina inca asteapta mutarea in problem Falklands… E momentul ca romanii sa-si repatrieze aurul de la Londra, si de ce nu sa ceara daune Marii Britanii pentru ce ne-a facut Churchill! (chiar daca nu s-ar materializa ar merita acest efort). Asa ne scoatem parleala!

+1 (11 voturi)
Lucifer
5.01.2021, 11:08:42

Aş mai adăuga ceva: rolul Poloniei, României şi poate al Ucrainei este ca, cu ajutor SUA+UK+NATO să "ţină Frontul de Est", respectiv să nu permită joncţiunea Germania-Rusia în Est. Cele trei ţări au împreună o populaţie de aprox 100 milioane locuitori, o suprafaţă mai mare ca a Franţei şi Germaniei la un loc, un pib în creştere, etc şi pot descuraja o Rusie agresivă dar fără potenţial economic. clouvick: domnule, UK ştie ce face şi câştigă întotdeauna.

+3 (11 voturi)
cloudvick
5.01.2021, 11:24:00

Lucifer, nu prea mai cred ca stiu ce fac....politica duplicitara nu mai merge, vezi cat de sifonati au iesit de la negocierile cu UE. Tarile Commonwealth nu au memorie scurta...India le impune conditii in cazul unui acord cu UK pentru relaxarea migratiei. Au ajuns la cheremul Indiei!

-4 (8 voturi)

Vezi toate comentariile (36)

Modifică Setările