Brexit e o întrebare, nu un răspuns

Marea Britanie nu este membru fondator al Uniunii Europene (UE), iar relaţia sa cu UE a fost de la început mai complicată decât a altor state importante, ca Franţa sau Germania. Întrebarea asupra necesităţii apartenenţei sale la UE a apărut în minţile britanicilor atât înainte, cât şi după aderarea la instituţiile europene.

Aderarea însăşi a însemnat atribuirea unui statut diferit de al celorlalte state (de exemplu, Marea Britanie şi-a păstrat moneda naţională). Această poziţie este explicabilă prin particularităţi geografice (insularitatea ţării), istorice (profilul de Ianus, cum spune Garton Ash, cu o faţă îndreptată spre SUA, cu cealaltă spre Europa) şi culturale. Negocierea unui statut special în cadrul UE atestă, în acelaşi timp, importanţa politică şi economică a Londrei.

Deşi nu a fost membru fondator al UE, Marea Britanie este – în termeni civilizaţionali – fondatoare a Europei înseşi. O Europă fără Anglia este ca un triunghi fără una dintre cele trei laturi. Din acest motiv, proiectele acestei ţări sunt profund legate de viitorul Europei şi, implicit, de viitorul UE. Marea Britanie şi Europa nu pot fi, practic, despărţite.

O prostie imensă, o glumă sau un risc asumat?

Definirea exactă a Brexitului, ca eveniment care a survenit în istoria foarte recentă a Europei şi a Uniunii Europene, presupune delimitarea anterioară a particularităţilor britanicilor, a voinţei lor de diferenţiere în raport cu restul Europei, de ceea ce ar putea fi o problemă care vizează UE şi întreaga Europă. În ce măsură este Brexitul o problemă a britanicilor şi numai după aceea, numai întâmplător şi a restului europenilor? Consecinţele Brexit se răsfrâng, evident, asupra UE, dar cauzele pot fi doar în Marea Britanie sau pot fi împărţite cu UE. Această delimitare nu clarifică întreaga situaţie. Tehnic, Brexit înseamnă decizia, luată prin referendum, a Marii Britanii de a ieşi din Uniunea Europeană. Ea conduce în mod direct la modificarea statutului relaţiei dintre Marea Britanie, ca ţară, şi Uniunea Europeană. Cum depăşeşte însă Brexit această definiţie, făcând să survină o întrebare asupra viitorului civilizaţiei europene? Este acest referendum un eveniment important numai pentru că s-a întâmplat într-unul din cele mai influente state sau pentru că a avut loc într-unul din statele cu rol de avangardă în istoria europeană?

Să fie această decizie o imensă prostie sau doar o glumă englezească?

S-a spus în mod repetat că Brexitul nu avantajează Marea Britanie şi pe cetăţenii ei. Practic, ieşirea din UE aruncă Londra în necunoscut. E vorba, în primul rând, de consecinţe economice drastice, dar şi politice. Brexitul poate conduce la Brexend printr-o fărâmiţare teritorială despre care, de asemenea, se vorbeşte foarte mult. Să fie deci această decizie o imensă prostie sau doar o glumă englezească (acele glume prea subtile, pe care nu le înţelege nimeni)? Ca să admitem asta, ar trebui să considerăm că referendumul din vară a fost, în fapt, simptomul sau chiar începutul sfârşitului pentru englezi - şi nu doar pentru englezi, căci eşecul britanic poate conduce la un eşec de proporţii europene. Ar trebui să credem că Anglia a ajuns la un capăt de drum istoric, iar viitorul, inclusiv viitorul Europei, n-o mai pasionează. Referendumul a expus Marea Britanie unui imens risc. Brexitul, şi mai mult. Este însă important să ştim despre ce fel de risc este vorba.

O decizie radicală, nespecifică englezilor

Dezbateri privind oportunitatea de a rămâne în UE au existat la Londra în trecut, aşa cum am spus, dar decizia ca atare a fost luată în contextul crizei europene. Acest fapt este, fireşte, relevant. Criza economică, izbucnită în 2008, a pus capăt politicii integrative a Uniunii Europene şi a dezvăluit nervozitatea şi apoi tendinţa de asumare a leadership-ului european de către Germania şi Franţa. Statutul special în cadrul UE a împiedicat Marea Britanie să devină o ţară cu rol dominant în politica europeană, dar reacţiile acesteia, de pildă faţă de migranţii europeni, au arătat aceeaşi nervozitate a ţărilor mari. Neputând să conducă UE, Marea Britanie a reflectat, ca orice alt stat membru, asupra dezavantajelor pierderii de suveranitate în faţa instituţiilor UE. Alţii impun regulile la noi în ţară, alţii ocupă locurile noastre de muncă – iată argumentele cele mai tari ale fanilor Brexit. Dacă Germania a văzut în criza economică o şansă de a prelua conducerea Uniunii Europene, Anglia a decis să se retragă frustrată din aceeaşi Uniune. Atitudinea ambelor ţări nu face decât să sublinieze criza Uniunii Europene, îndepărtarea de obiectivele ei incluzive şi democratice. Cazul Marii Britanii este special şi pentru că această ţară se comportă, în acelaşi timp, ca o ţară mare şi ca o ţară mică. Ca o ţară mare, respingând migraţia dinspre statele periferice ale UE; ca o ţară mică, respingând cedările de suveranitate instrumentate de un alt stat. Putem trage, în primă instanţă, concluzia că Brexit reprezintă acţiunea, specifică Marii Britanii, în raport cu criza Uniunii Europene.

Brexit este mai degrabă o întrebare şi o provocare decât un răspuns şi rezolvarea problemelor unei naţii.

Să ne întoarcem însă la problema riscului asumat de Londra, căci Brexitul însuşi pare să genereze o criză europeană şi mai mare, în loc s-o rezolve. Ar fi greu de crezut că Marea Britanie a urmărit să se extragă pur şi simplu din criza europeană şi să-şi construiască un viitor autonom, de vreme ce consecinţele asupra sa vor fi, pe termen lung, negative. Înainte de-a fi mânaţi de „urgenţa catastrofei”, englezii au încercat probabil să rezolve o problemă sau, cel puţin, s-o ridice. Cu adevărat, Brexit este mai degrabă o întrebare şi o provocare decât un răspuns şi rezolvarea problemelor unei naţii. Această întrebare nu este adresată de englezi numai pentru ei înşişi, ci vizează criza europeană în ansamblu. Uniunea Europeană este o soluţie sau mai degrabă a fost una. Din criza în care am intrat nu putem ieşi decât aruncând o nouă întrebare, punându-ne din nou sub riscul şi posibilitatea întrebării. În mod nespecific unui popor recunoscut pentru conservatorismul şi atitudinea sa prevenitoare, Brexit încearcă să provoace, este o acţiune de o neaşteptată radicalitate, a cărei finalitate a fost, fără îndoială, alta decât simpla retragere a Marii Britanii din UE.

O provocare la adresa Europei

În primul rând, Brexitul dezvăluie eşecul Londrei de a-şi construi un statut convenabil în perioada de după criză. El nu este însă şi o platformă de negociere cu Bruxelles-ul, cel puţin nu este o încercare de a ajunge la o formă de negociere bilaterală, aşa cum se crede. Dimpotrivă, decizia de a ieşi din UE a slăbit statutul Marii Britanii în UE. În acest moment, Londra se află în imposibilitatea de a obţine o retragere avantajoasă din Uniunea Europeană. Ea este la mâna liderilor europeni, a Germaniei şi a Franţei. Prin urmare, obiectivul retragerii din UE nu este deloc unul realist. Punctul tare al Londrei constă însă în radicalitatea deciziei de retragere (la care se adaugă tergiversarea retragerii propriu-zise). Acest fapt are două implicaţii fundamentale. În primul rând, împiedică realizarea dorinţei Bruxelles-ului de a păstra statu quo-ul prin acordarea unui statut privilegiat Londrei. Londra are deja un statut special. Noi cedări ar trezi nemulţumirea altor state europene şi ar risca să ameninţe dominaţia actuală a Germaniei. Ar adânci, deci, criza europeană, iar beneficiile finale ale Marii Britanii s-ar transforma în tot atâtea pierderi. În al doilea rând, el arată în mod irevocabil că în cauză nu se află statutul Marii Britanii, ci soarta Uniunii Europene. Brexitul este, potrivit unei definiţii mai profunde, evenimentul care pune Uniunea Europeană sub riscul dispariţiei sale şi, prin aceasta, obligă la declanşarea dezbaterii privind viitorul Europei. Germania, care conduce în prezent Uniunea, nu avea interes să facă asta. România sau orice alt stat de acelaşi calibru nu putea să facă asta. Dintre toate ţările UE, numai Marea Britanie îndeplinea condiţiile pentru declanşarea unui proces atât de important. Departe de a fi o glumă englezească, Brexit reprezintă o provocare istorică a Marii Britanii adresată întregii Europe.

Între UE şi Europa

Se ştie că Uniunea Europeană este o creaţie instituţională postbelică, susţinută de Statele Unite ale Americii, al cărui obiectiv primordial este împiedicarea războiului între vechi duşmani, în special între Germania şi Franţa. Criza europeană înseamnă, astăzi, şi o relaţie tot mai proastă a Uniunii Europene cu Statele Unite ale Americii, fapt de care Marea Britanie, aliat de primă mărime al SUA, nu va ezita să profite. America însăşi pare a-şi fi schimbat atitudinea în raport cu existenţa UE, pe care o vede tot mai mult ca pe un competitor global şi tot mai puţin ca pe aliatul său vital. Logicii colaborării internaţionale i se substituie, treptat, logica conflictului, aceasta chiar în interiorul civilizaţiei occidentale şi chiar în momentul în care Europa este ameninţată mai mult ca oricând după căderea Cortinei de Fier. Dificultatea, şi aşa imensă, de a-i vedea pe liderii europeni discutând, în termeni radicali, adică adevăraţi, despre soarta Europei creşte şi mai mult, având în vedere deteriorarea, încă nu fără întoarcere totuşi, a relaţiilor Uniunii Europene cu Statele Unite. Una dintre cele mai grele probleme care ţin de viitorul Europei este relaţia cu Statele Unite ale Americii, iar Brexitul include, în dezbaterea pe care a declanşat-o, această problemă (există anumite similarităţi între poziţia Marii Britanii şi a României în gestionarea, la nivelul politicii externe, a raporturilor dintre SUA şi UE). Ca veche ţară europeană, Marea Britanie nu poate eluda apartenenţa sa la Europa. Ea nici nu vrea acest lucru, înţelegând – cum am arătat – să joace cartea Europei ca fiind propria sa carte. Acesta este unul din paradoxurile Brexit. Pornit ca atitudine anti-europeană, are un vădit sens european. Anglia se leagă de Europa pentru a-şi apăra interesele naţionale.

Nu putem şti acum dacă Uniunea Europeană are viitor. Brexit pare a-l pune la îndoială, în mod radical. Ce ştim însă este că trebuie să aibă viitor Europa.