Brexit. Ziua de după: Regrete eterne sau ce ştie Marea Britanie şi nu ştie Lumea şi întreaga Europă
0
După aproape o jumătate de secol în UE, 47 de ani mai exact, şi la peste 3 ani de la referendumul – gafă al lui David Cameron, referendumul trebuia să întărească drumul european al Marii Britanii şi postura conservatorilor pro-europeni, la acea vreme, în 2016 – Regatul Britanic părăseşte Uniunea Europeană.
E un fapt, o decizie luată – cu influenţa Cambridge Analytica şi a războiului informaţional rus, e adevărat – dar un fapt asumat. Problemele majore abia încep, şi trebuie să vedem ce face Marea Britanie a doua zi după Brexit. În plus, dacă mai bine de jumătate de populaţie este pro-europeană, cum va arăta Regatul peste 5 ani? Regrete eterne şi dorinţa revenirii în UE sau Lumea şi întreaga Europă va descoperi ceea ce doar britanicii par să ştie astăzi: cum să câştigi ceva ieşind din UE.
Acordul comercial cu UE, între Australia şi Canada
Marea Britanie ar trebui să-şi definească noile politici de după Brexit. De mai bine de trei ani, politica britanică a încremenit, nu se mai întâmplă nimic, totul e concentrat şi confiscat de Brexit. Toate energiile şi toate ideile. De la 1 februarie, aceste resurse şi energii sunt descătuşate. Ce va face mai departe Marea Britanie? Discursul lui Boris Johnson în noaptea de 31 ianuarie nu ne spune nimic în această direcţie. Secret absolut sau absenţa oricărei strategii?
Din contra, acest discurs rămâne concentrat pe o temă conexă, altfel, importantă, cea a reconcilierii naţionale şi închiderea faliei pro/anti-UE, pro/anti Brexit. Dar perspectiva e extrem de dificilă. Chiar şi încercarea lui Boris Johnson de a califica imagologic şi a câştiga din acest joc a fost sortită eşecului. De fapt, marea victorie a conservatorilor lui Johnson la alegeri e o victorie a la Pirus, bazată pe sistemul de vot first past the post, al învingătorului care ia tot într-o circumscripţie. De fapt, voturile din 12 decembrie au arătat că, dacă erau însoţite de un referendum, rămânerea în UE ar fi câştigat. Cum o arătau, de altfel, şi sondajele de opinie.
Pentru a acoperi această neconcordanţă şi mare problemă a Brexit, aceea de a reconcilia o jumătate de ţară (puţin mai mare) care vrea rămânerea în UE cu jumătatea care a vrut Brexit, Boris Johnson a ales să împarte întregul în trei, în discursul său: cei care vroiau Brexit, cei care nu vroiau Brexit ci rămânerea în UE şi a treia parte, cei îngrijoraţi de ruptura din interiorul societăţii britanice.
De mai bine de trei ani, politica britanică a încremenit, nu se mai întâmplă nimic, totul e concentrat şi confiscat de Brexit.
Ţinta premierului devin, astfel, cei îngrijoraţi de falia crescută în interiorul societăţii britanice, pe care doreşte să-i câştige prin reconciliere – deşi aceştia fac parte, automat, dintr-una din primele două categorii, pro sau anti Brexit. Nu votanţii pro-UE sunt ţinta sa. E o formulă de joc de imagine prin care se acoperă incompatibilitatea evidentă şi ruptura între cele două opţiuni imposibil de reconciliat, a rămâne sau a ieşi din UE. Dacă unii au cîştigat şi de bucură, ceilalţi sunt cu steagurile în bernă şi complet neîncrezători în guvernul său.
Şi tot încremenit în proiect este şi următorul pas al Guvernului britanic, acela al negocierii acordului comercial cu UE. Sub presiunea timpului, pentru că până la 31 decembrie, noul acord ar trebui să fie şi ratificat. Or Parlamentul Britanic a marcat foarte clar prin lege că nu doreşte prelungirea rămânerii în UE, deci perioada de tranziţie, după acest an, fiecare an în plus însemnând asumarea de plăţi la bugetul UE. Dar şi aici opţiunile sunt diferite. Cele două luate în consideraţie de către Guvernul britanic sunt acord tip Canada – unul apropiat de UE – sau acordul tip Australia – mult mai departe şi mai lipsit de condiţionări, dar şi de acces la piaţa europeană.
E adevărat că Londra a dorit întotdeauna o formă de divorţ care să-i permită păstrarea tuturor avantajelor şi renunţarea la costuri şi condiţionări. Dar aşa ceva nu se poate, iar a sacrifica relaţia economică cu care ai 60% din schimburi, cea cu UE – cu SUA există doar 20% din schimburi – pare complet ilogic şi iraţional. Totuşi UE va dori păstrarea Marii Britanii cât se poate de aproape, relaţiile în domeniul securităţii şi apărării sunt şi rămân strânse, prin NATO, dar negociatorul şef nu va face nici o concesie.
Cele patru libertăţi merg împreună cu accesul la piaţa comună, iar eliminarea libertăţii pieţii muncii şi a liberei circulaţii a persoanelor antrenează restricţii, la fel şi garanţiile pentru evitarea dumpingului comercial. Negocierea în varianta unitară, 27 state cu Marea Britanie, vor fi dificile şi e greu de spus că măcar condiţiile Canadei vor fi acceptate – nivelul schimburilor acesteia fiind incomparabil mai redus decât la Regatul Britanic în relaţia cu blocul comunitar.
FOTO Shutterstock
Londra - între Washington şi Bruxelles
Din momentul părăsirii UE, Londra are două probleme: nu mai beneficiază de condiţiile acordurilor Uniunii Europene cu terţele state, aşa cum nu mai beneficiază de accesul liber la piaţa europeană. Asta înseamnă, în plus, şi faptul că, acolo unde se va pune problema de a alege, între UE cu 450 milioane de locuitori şi consumatori şi Marea Britanie, cu 66 milioane, orice partener economic va alege spaţiul comunitar, cu acordurile în vigoare, şi nu o Mare Britanie cu o piaţă cât a opta parte din piaţa rămasă a UE.
Dar cea mai importantă alegere va interveni atunci când Londra va trebui să aleagă între vecinii săi cei mai apropiaţi geografic, cu acelaşi spectru de principii şi valori, SUA şi UE. Cu atât mai mult cu cât un acord între cele două este în curs şi că fostul TTIP – acordul de comerţ şi investiţii transatlantic, ale cărui negocieri au fost stopate de către Donald Trump la sosirea sa la Casa Albă – este reluat şi aproape de a fi semnat măcar la nivel industrial – părţile au anunţat la Davos că e o chestiune de câteva săptămâni. Problemele bilaterale vizează agricultura, cu precădere, şi serviciile, mai ales cele în domeniul digital. La nivel industrial şi al recunoaşterii mărcilor, lucrurile sunt clare.
Marea Britanie va trebui să lupte pentru un loc şi un concept de imagine economică la nivel internaţional. Care e identitatea sa? Varianta unei Marii Britanii acceptată şi aşteptată de fostul imperiu, o variantă a Marii Britanii globale, s-a dovedit o utopie: nici unul din statele Commonwealth-ului nu este pregătit să facă concesii de dragul fostelor relaţii coloniale, în favoarea fostei metropole, Londra. A văzut acest lucru fostul secretar pentru comerţ internaţional, David Davis. Prea puţine acorduri comerciale bilaterale realizate înainte de Brexit.
În consecinţă, cea mai probabilă formula de ieşire este, totuşi, una de raliere la SUA sau la UE, unul din cele două blocuri economice şi comerciale majore, cu care Marea Britanie are relaţii apropite şi profunde. Cum tocmai a plecat din UE, dacă nu acceptă o variantă Canada plus, cu toate angajamentele necesare, opţiunea sa rămâne una de secondare a SUA în acordurile sale, după un acord comercial foarte puternic cu Washingtonul. Însă dacă ne uităm la propunerile americane ale lui Donald Turmp aflate pe masă, ele sunt unele foarte puţin avantajoase dacă nu chiar complet ireverenţioase, care situează Marea Britanie într-o zonă de subordonare şi dependenţă economică şi comercială de SUA. Chiar şi varianta britanică de tratare a Huawei şi accesului parţial (34%) şi marginal (doar la periferia externă a reţelei) al companiei chineze la reţeaua sa 5G, ar trebui revizuit.
FOTO Shutterstock
Actor strategic sau la cumpărat de pieţe şi avantaje bilaterale
Nu trebuie uitată aici nici dilema UE, între SUA şi China. O dilemă prost croită, dar pe care o apără încă mulţi eurocentrişti, care resping legătura transatlantică pentru varianta geopolitică a unei UE ca actor major şi comparabil cu cele două, o rivalitate ce riscă să deschidă bătălia SUA-China pentru relaţiile pe piaţa europeană, odată ce alegerea europeană nu e făcută strategic, din star. Europenii au nevoie de investiţiile chineze, dar nu însoţite de condiţiile de control şi investiţii garantate, de împrumuturi împovărătoare cu condiţii excesive ale Chinei.
Pe de altă parte, modul de viaţă, baza de principii şi valori comune, dar mai ales apărarea şi securitatea le au dezvoltate, prin intermediul NATO, cu Statele Unite. Povestea armatei europene este o utopie, şi o demonstrează toate documentele şi analizele de costuri pentru compensarea a cee ace oferă SUA azi europenilor în materie de apărare. Este, deci, o alegere obligatorie cea a relaţiei transatlantice care trebuie menţinute şi coordonate. Coordonată cu Statele Unite, nu subordonată Washingtonului şi politicilor sale.
În acest context, şi Marea Britanie este în situaţia de a alege. A resimţit deja presiunea la cazul Huawei şi 5G, dar vin încercări şi mai grele, şi nu mai există masa pieţei comune şi portanţa enormă a Uniunii Europene care să dea forţă şi capacitate de negociere. Britanicii au fost excelenţi negociatori pentru UE în toată perioada cât au fost în comunitatea europeană, acum sunt pe cont propriu, cu altă greutate specifică. Ajută la viteza de adaptare, dar nu mai ajută la forţa de negociere.
Problema majoră e ca Marea Britanie să nu ajungă obsedată de problemele economice, subordonată politicilor de încheiere a acordurilor comerciale bilaterale, cu orice preţ şi nu rolului său strategic major în Europa şi în lume.
Încă o dată, toate acestea sunt opţiuni, scenarii, nicidecum certitudini. Nu cunoaştem încă proiectul strategic care a stat în spatele Brexitului. Prezumţia este cea a unei speculaţii, a unei improvizaţii şi a lipsei strategiei Londrei la ieşirea din UE, pe care nici Lumea largă, nici europenii, nici britanicii înşişi nu au reuşit să o ghicească sau să o înţeleagă. De ce a ieşit Marea Britanie din UE? Care e proiectul viitor?
Postura prezentă e cea a regretului pentru costurilor reciproce create, care vin după Brexit, ale Londrei şi Bruxellesului deopotrivă – ca şi a statelor membre – dar şi nevoia de a menţine Regatul aproape, şi de a-l sprijini ca să poată supravieţui şi să-şi îndeplinească angajamentele de Securitate din NATO, care profită întregului continent. Cu speranţa că, mai devreme mai degrabă decât mai târziu, când britanicii vor vedea care sunt costurile, vor reveni în UE, dar fără excepţionalismele pe care le aveau – de tip rebate- reducerea contribuţiei financiare la UE, şi opt-out-uri din anumite politici, precum moneda comună.
Senzaţia la Bruxelles e mai degrabă cea a unui priveghi al Marii Britanii, spre deosebire de Londra care sărbătoreşte, nu se ştie ce. Nu-i vorba, există şi conştiinţa faptului că a plecat din Uniune a doua cea mai importantă economie europeană. Disciplinată, austeră, liberal-thatcher-istă, cu respect faţă de regulile europene angajate. Şi cu costuri ce vor reveni şi UE.
Problema majoră e ca Marea Britanie să nu ajungă obsedată de problemele economice, subordonată politicilor de încheiere a acordurilor comerciale bilaterale, cu orice preţ şi nu rolului său strategic major în Europa şi în lume. Postura de actor strategic solid şi conştient de sine, aşa cum este astăzi şi a fost Marea Britanie în toată perioada sa europeană, ar putea să pălească sau să fie subordonată nevoilor economice şi comerciale acute ale Regatului, iar acest lucru să presupună cedări masive faţă de terţi actori.
Boris Johnson FOTO AFP
O Mare Britanie globală sau o Mică Britanie izolată şi în dizolvare
De asemenea, dacă la nivel strategic şi securitar Marea Britanie rămâne membru permanent al Consiliului de Securitate şi deţinător al armei atomice, dar şi a unui număr mare de dependenţe teritoriale strategice şi baze de jur împrejurul lumii, a unei cunoaşteri aprofundate şi a unei forte expediţionare bine pregătite, „splendida izolare“ citată de preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, poate aduce pierderi majore profilului Marii Britanii.
Pentru că ceea ce nu ştiu încă nici europenii, nici lumea întreagă despre strategia Londrei după Brexit ar putea fi o variantă de tip „perfid Albion“, care „nu are aliaţi permanenţi ci interese“. Altfel spus, libertatea ieşirii din UE ar putea însemna un joc la maximizarea profiturilor, indiferent de partener şi de conjunctură. Adică o părăsirea a comunităţii de principii şi valori pentru una de profituri şi avantaje directe. Cu capacitatea şi adaptabilitatea majoră a unui stat fără constrângeri şi fără angajamente, dar speculând la maximum acordurile comerciale şi postura sa independentă inclusiv ca intermediar şi regulator al diferenţelor unor actori mai greoi şi cu inerţie mai mare în modificarea taxelor şi impozitelor, precum marii jucători SUA, China, India sau Uniunea Europeană. Specularea inerţiei mari şi deciziilor greoaie ale blocului comunitar poate fi o variantă de câştig relevant pentru Regat, chiar dacă discutabilă din punct de vedere etic.
Pe de altă parte, problema internă, cea a perdanţilor prin ieşirea din UE – cu precădere Scoţia, dar şi Ţara Galilor – şi prin formula nebună de structură vamală inaplicabilă în Irlanda de Nord – ar putea duce la explozia Marii Britanii. Scoţia se pregăteşte de o luptă majoră în instanţe pentru un nou referendum de independenţă, în timp ce steagurile UE flutură la Glasgow, iar Donald Tusk, fostul preşedinte al Consiliului European, azi doar preşedintele Partidului Popular European, cel mai mare partid din UE, a subliniat deja deschiderea pentru primirea Scoţiei în UE, un gest criticat puternic de către Londra.
Acordul negociat de către Boris Johson pentru înlăturarea back-stop-ului – condiţia de asigurare a UE pentru o frontieră transparentă inter-irlandeză, transformă de facto Irlanda de Nord în parte a pieţei comune europene, unită cu Republica Irlanda. Cu o frontieră neasumată, dar nu mai puţin reală, de jur împrejurul insulei. Cu Scoţia forţând opţiunea sa pentru independenţă pe baza ieşirii Marii Britanii din UE, perspectivele Londrei de a crea politici noi se îngustează teribil. Rămân, deci, cele două întrebări: de ce a ieşit Marea Britanie din UE şi ce ştie Londra şi nu ştie UE şi nici întreaga lume? Care este asul din mâneca Regatului?
Se încarcă comentariile...
