Brexitul aruncă România în cel mai important moment de la aderarea sa la UE

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
brexit

Şocul Brexit la nivelul opiniilor publice, al economiei, al echilibrului politic şi strategic al Europei şi al întregii comunităţi transatlantice trebuie să declanşeze o obligatorie conversaţie naţională privind calea de urmat. Se reîmpart cărţile in Europa, dar se şi redesenează sferele de influenţă la nivel global. Cu ce implicaţii asupra intereselor şi viitorului nostru?

S-a comentat şi vor continua analizele de după referendumul britanic. Jocul politic, economic şi strategic este complex, interesele şi implicaţiile sunt uriaşe, iar orice evoluţie este posibilă. Un lucru este însă cert: o parte importantă a publicului britanic şi european nu mai are încredere în elitele, instituţiile şi modelul economic actual.  Cel mai important şi ambiţios proiect al continentului, născut din cenuşa a două conflagraţii mondiale şi după cele mai periculoase ideologii ale ultimului secol, pare astăzi într-o criză existenţială. De la optimismul anilor 2000 în care încrederea în valenţele modelului european de precursor al unui nou mod de organizare pentru întreaga planetă, Uniunea Europeană pare astăzi un proiect care şi-a pierdut suflul. Ce este de făcut? A ajuns România „la spartul târgului” într-un proiect în care ne-am pus atât de multe (şi naive) speranţe de rezolvare rapidă a decalajelor noastre istorice de dezvoltare? Mai există resurse pentru relansarea proiectului european? Dacă da, în ce fel? Există un loc şi un rol real pentru cei mai nou veniţi, sau doar pentru cei cu ştate vechi şi economii mai puternice? Semnalele nu sunt de bun augur. Deloc întâmplător, prima întâlnire după cutremurul britanic nu a fost în 27, ci între cei 6 fondatori, întruniţi precipitat la Berlin, scoţând la bătaie un plan deja existent privind o Europă cu grade diferite de integrare. După voinţă şi putinţă, dacă poţi şi vrei să sacrifici politica economică şi fiscală sau politica de imigrie pe altarul integrării în „nucleul dur” european.

Pentru că după ce va trece şocul emoţional al Brexitului şi va începe procedura de dezimplicare şi deconectare a Marii Britanii din Uniunea Europeană, proiectul european alternativ va fi pus în mişcare. Primele semnale au fost date de Bruxelles, de declaraţia fondatorilor, de resincronizarea inevitabilă între Berlin şi Paris şi de cooptarea Italiei, a patra economie a Europei, la efortul celor mari de a da proiectului european „un nou impuls”, după cum declarau liderii celor 3 naţiuni. Mai marii Uniunii au şi pus un tehnician desăvârşit să se ocupe de cauterizarea rapidă a hemoragiei cauzată de Brexit. Didier Seeuws, un belgian dintre mandarinii Uniunii Europene, va avea rolul tehnic, dar şi politic de a demonstra cât de costisitoare poate fi o ieşire din UE pentru amatorii eventuali de aventuri similare. 

Indiferent dacă am anticipa în ce condiţii se va produce divorţul de Marea Britanie sau modul în care cei mari sau cei vechi din UE vor încerca să imagineze viitorul, interesele României trebuie să primeze. Regatul Unit este şi va rămâne un partener strategic şi un aliat vital al României în cadrul NATO. Asta nu înseamnă că nu avem datoria să ne gândim la cetăţenii noştri, mai ales că statul român are un istoric negativ uriaş în domeniul apărării drepturilor propriilor cetăţeni. Să nu mire pe nimeni că una dintre consecinţele imediate ale Brexitului va fi un val de antipatie şi de abuzuri venite pe fondul temei şi nesiguranţei britanicilor faţă de propriul viitor. De la copiii români cărora li se spune în şcoli să plece în ţara lor, la angajatori rău intenţionaţi sau neinformaţi care nu ştiu dacă să ne mai accepte în firme. Deşi Marea Britanie are nevoie ca de aer de muncitorii români, polonezi sau din statele baltice.

Realitatea ne plasează necruţător ca „lanterna roşie” a UE. Cu alte cuvinte, între potenţialul nominal al ţării şi capacitatea reală de operare, decalajul este enorm.

De aceea, când Marea Britanie va dori să obţină de la Europa nişte avantaje, România trebuie să spună: nu îmi afectaţi libertatea circulaţiei forţei de muncă, studenţii mei de acolo să nu fie nevoiţi să plătească peste noapte dublul taxelor, companiile britanice care fac afaceri în România sau cele care vor să se relocheze sunt binevenite în România şi da, nu ne mai folosiţi în campaniile voastre negative.

Dar nu vom putea face asta fără o evaluare lucidă a situaţiei reale în care ne aflăm la 10 ani de la integrare. Fără un negociator şef, o persoană de mare calibru care construiască în jurul său o echipă de finanţişti, diplomaţi, specialişti în fonduri europene, şi care să ne apere şi promoveze interesele atât în relaţia cu Marea Britanie, cât şi în cea cu Uniunea Europeană. Să venim cu o poziţie proprie şi a celor care avem interese similare şi să încetăm să mai recităm o partitură pregătită de alţii şi la care „ne aliniem”. Negocierea viitorului statut al Marii Britanii nu reprezintă decât declanşatorul unui proces obligatoriu de redefinire, recalibrare şi renegociere a proiectului european.

La activarea deja faimosului articol 50, România devine al şaselea membru ca mărime al UE 27. Pe hârtie, am fost poziţia 7 aproape 10 ani, timp în care ne-am fi putut erija ca un stat important în UE. Realitatea ne plasează necruţător ca „lanterna roşie” a UE. Cu alte cuvinte, între potenţialul nominal al ţării şi capacitatea reală de operare, decalajul este enorm. De la neputinţa de a atrage fonduri europene, la dificultatea învăţării jocului bizantin al formării de majorităţi ad-hoc în favoarea intereselor noastre pe cele mai diverse subiecte, la rămânerea în inelul cel mai periferic la nivel politic, cu MCV şi fără Schengen şi în afara zonei Euro. Iar în ce priveşte jucarea cărţii relevanţei strategice în regiune - unde am realizat un salt considerabil în relaţia cu NATO şi SUA - încă nu ştim să atragem dividendele economice ale acesteia saufructificăm atuul geografic de poartă economică spre şi dinspre Europa.

În comunicatul comun de după întâlnirea celor şase ţări fondatoare se vorbeşte despre stabilirea de către fiecare stat membru al „nivelului propriu de ambiţie”. În traducere, asta înseamnă că fiecare stat membru trebuie să decidă gradul de integrare suplimentară pe care şi-l doreşte şi pe care este capabil să îl susţină în termeni concreţi. O Europă cu mai multe viteze devine o certitudine. Aici intervine şi principala problemă a României: discrepanţa dintre ambiţia politică declarată şi realitatea politică, economică şi capacitatea instituţională reală a ţării.

Cu 3 milioane de români în străinătate, România şi românii vor deveni şi mai abitir ţapul ispăşitor al naţionalismelor şi populismelor de tot felul.

După costurile uriaşe ale crizei economice şi financiare, după Grexit şi criza încă nerezolvată a Zonei Euro sau deficitul democratic al Uniunii, criza migraţiei a reprezentat declanşatorul unei isterii publice şi a unor fobii faţă de străini, pe care politicienii populişti din Marea Britanie au ştiut să o amplifice, în detrimentul argumentelor economice raţionale ale taberei „Remain”. Rezultatele economice şi culturale ale globalizării sau efectele austerităţii asupra şomajului în rândul tinerilor şi al reducerii beneficiilor sociale pentru cei vârstnici creează un teren fertil pentru o generaţie de politicieni şi partide populiste, xenofobe sau naţionaliste care nu vor ezita să amplifice cu o voluptate cinică şi o eficacitate electorală incertitudinile, fricile şi anxietăţile opiniei publice.

O contagiune care îşi poate găsi teren fertil oricând şi în România. Polarizarea socială, nemulţumirea faţă de instituţiile incompetente sau corupte care nu îşi fac treaba, cotele de imigranţi mai mici sau mai mari pe care vom fi nevoiţi să le acceptăm, diferenţele uriaşe dintre bogaţi şi săraci, favorizează ridicarea, mai devreme sau mai târziu, de curente extremiste şi anti-occidentale şi la noi. În regiune au apărut deja lideri care sunt admiratori deschişi ai regimurilor de mână forte şi ai democraţiei „iliberale”. Cei care îşi văd ameninţate privilegiile şi libertatea de acţiunea justiţiei sunt pe cale formeze o adevărată coaliţie politică, economică şi mediatică pentru stoparea luptei împotriva corupţiei. Adică pentru păstrarea actualului mod corupt şi ineficient de a aloca resursele publice, amplificând frustrarea cetăţenilor şi încurajând exodul tinerilor.

Iar cu 3 milioane de români în străinătate, România şi românii vor deveni şi mai abitir ţapul ispăşitor al naţionalismelor şi populismelor de tot felul. În condiţiile în care criteriile „obiective” legate de MCV, Schengen, îndeplinite cu prisosinţă de România, au condus la refuzul obstinat de a permite României să evadeze de la periferia politică a Uniunii, cum putem crede că o eventuală aderare la Zona Euro ar fi acceptabilă pentru decidenţi, în condiţiile experienţei cu Grecia şi a evoluţiilor obligatorii ale transformării zonei Euro către o uniune bancară şi o politică discală integrată? Criteriul politic va prima, iar ciclurile electorale nesfârşite vor face ca România şi masiva noastră comunitate din Europa, inclusiv problema nerezolvată a integrării sociale a rromilor, să devină un cal predilect de bătaie. Problemele reputaţionale, reale sau imaginare, ale României vor conta la fel de mult în deciziile UE şi ale statelor membre ca şi nivelul înalt de corupţie, administraţia precară sau vulnerabilităţile modelului nostru economic şi social.

Şocul Brexit la nivelul opiniilor publice, al economiei, al echilibrului politic şi strategic al Europei şi al întregii comunităţi transatlantice trebuie să declanşeze o obligatorie conversaţie naţională privind calea de urmat. Se reîmpart cărţile in Europa, dar se şi redesenează sferele de influenţă la nivel global. Cu ce implicaţii asupra intereselor şi viitorului nostru? Putem evada de periferia economică şi politică a Europei? Putem reinventa statul român şi transforma modelul nostru economic? În care dintre „Europele” aflate în construcţie ne putem mai bine atinge obiectivele? Cum putem transforma parteneriatele noastre strategice cu SUA şi Marea Britanie, garanţii reali ai securităţii noastre militare, în relaţii de alianţă pe termen mediu şi lung?

România are astăzi atuul unui relativ consens în societate cu privire la opţiunea privind democraţia liberală, statul de drept şi economia de piaţă. Acest consens este astăzi şi la noi sub asalt.

Pentru că şi dimensiunea strategică pe care Summit-ul NATO de la Varşovia şi noua politică externă şi de securitate a Uniunii, la care lucrează echipa Federicăi Mogherini şi care se află pe masa decidenţilor din fiecare stat membru, sunt elemente indispensabile în încercarea noastră de a desluşi calea de urmat. Pe lângă desemnarea urgentă a unei echipe excepţionale de negociere a Brexit, dar mai ales a renegocierii proiectului european însuşi, va trebui să declanşăm neîntârziat o campanie viguroasă şi perseverentă de comunicare, lobby şi influenţă la Bruxelles şi în toate statele Uniunii, inclusiv în Marea Britanie şi la Washington.

Cu şi fără Brexit, Uniunea avea nevoie de un restart. În loc să ne concentrăm pe instinctul mai degrabă primar de a pedepsi Marea Britanie pentru votul popular, mai bine căutăm metode de a reduce dezechilibrele sociale dintre oameni, să readucem un sentiment de justeţe şi oportunitate, de competiţie sănătoasă pe o piaţă care e generatoare de locuri de muncă şi bunăstare. Să ne întoarcem privirea către familii, clasa de mijloc şi categoriile vulnerabile, atât de lovite de criza financiară şi de dislocările globalizării.

România are astăzi atuul unui relativ consens în societate cu privire la opţiunea privind democraţia liberală, statul de drept şi economia de piaţă. Acest consens este astăzi şi la noi sub asalt. Elitele româneşti au fost întotdeauna permeabile şi mimetice faţă de marile curente de gândire din străinătate. Ele sunt încă majoritar în favoarea proiectului de occidentalizare şi modernizare accelerată a României. Contrarevoluţia politică în faţa globalizării şi a efectelor acesteia este de abia la început. Iar alte mari puteri nu vor ezita să profite de slăbiciunea de care modelul occidental de organizare a economiei şi societăţii dă astăzi dovadă, pentru a-şi promova interesele. Ca ţară de flanc şi de frontieră a UE şi NATO, presiunea asupra noastră va continua să se amplifice.

„Definirea nivelului de ambiţie” al unei Românii de succes într-o Europă a incertitudinilor înseamnă, de fapt, reluarea neîntârziată a tuturor dimensiunilor unui nou proiect naţional, clamat, declarat şi demarat pe prea multe voci, în prea multe colţuri politice sau instituţionale. Întâlniri pur instituţionale nu mai sunt demult suficiente. Construirea unei coaliţii în societate în jurul unei concepţii de democraţie, bună guvernare, dezvoltare echilibrată şi echitate socială, ancorarea definitivă în Occidentul democratic şi dezvoltat reprezintă singura cale urmat. Şi, dacă mai avem nevoie de un motiv în plus faţă de incertitudinile care plutesc în jurul nostru, de ce sa nu folosim centenarul Marii Uniri drept catalizatorul energiilor pozitive ale naţiunii? A propos, cum ar fi ca, după Brexit şi eliminarea preşedinţiei britanice a Consiliului Uniunii Europene în semestrul II din 2017, preşedinţia românească să fie în 2018?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite