Cafeneaua Coanei Europa: Grecia, criza şi democraţia directă

Grecii au ieşit în stradă în timpul şi după referendum FOTO AP

Grecii sunt inventatorii democraţiei. Pentru că sunt şi inventatorii istoriei, tot ei sunt cei care analizează şi fenomenul crizei, încercând să-l traverseze, de fiecare dată când apare. Ca de obicei, Coana Europa oftează, mai ales că ştie cât datorează Greciei.

Coana Europa a stat cu ochii aţintiţi pe Grecia şi pe referendumul de ieri. Criza este un aspect esenţial în istoria Greciei. Fie că vorbim de stenochoria (pământul sterp), tarachai (tulburări), stasis (criză, concept prezentat de Aristotel, autorul Constituţiei Ateniene), toate aceste fenomene sunt prezente în istoria elenilor. Prima contramăsură a lor a fost „marea colonizare greacă”, adică o emigrare masivă, controlată, după un anumit ritual, către ţărmuri ospitaliere, precum cele ale Mării Mediterane şi Mării Negre. Termenul convenţional este cel de „apoikia”, emigrare. Mulţi i-au suspectat pe greci de interes economic. În istorie, însă, e consemnat faptul că s-a spus despre ei că ”au avut orbul găinilor” când au întemeiat colonia Chalkedon, deoarece era în cel mai rău loc posibil, iar abia 20 de ani mai târziu, au ales locul propice, unde s-a fondat Byzantion, viitorul Constantinopol.

Nici în Sudul Italiei, numit Magna Graecia, Tarentum nu a avea o pozţiţie mai bună. Poziţia cea mai favorabilă, potrivit istoricului Moses I. Finley, a fost găsită de romani, care au ales Brundisium, Brindisi de astăzi.

Aşadar, crizei din secolele VIII-VI a.Chr., grecii i-au găsit rezolvarea. Atena în epoca ei de glorie, în secolul V. a.Chr., ca şi Sparta de altfel, egala sa doriană, găsiseră calea de a menţine bunăstarea locuitorilor. Atenienii întemeiaseră ”Liga de la Delos”, iar spartiaţii ”Liga Peloponesiacă”. Cele două puteri şi-au dat mâna în faţa ameninţării persane, dar după aceea au ajuns să se înfrunte în Războiul Peloponesiac. Chiar dacă Sparta, care se conducea după rhetra lui Lykourg îşi antrena cetăţenii la moderaţie şi prudenţă, atenienii lui Perikles au început să construiască Acropola, să plătească cetăţenii care nu aveau venituri, pentru a putea ocupa demnităţi publice, deoarece reforma lui Pericle (triumful demokratiei – înaintaşa democraţiei contemporane), pe linia celor ale lui Solon şi Kleisthenes a dat drepturi politice tuturor cetăţenilor din categoriile cenzitare impuse de Solon.

Democraţia a alternat cu episoade de tiranie, de care grecii s-au descotorosit de mai multe ori în istorie, inclusiv în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial. O cale prin care ei şi-au decis soarta a fost reprezentată de referendum, adică o consultare populară.

Apăsătoarele obligaţii impuse de Atena au determinat multe cetăţi să părăsească Liga, aliindu-se cu Sparta şi ajungându-se la Războiul Peloponesiac, câştigat teoretic de Sparta, dar în realitate de nimeni dintre oponenţi (în fapt adevăratul câştigător a fost Imperiul Persan care va profita de slăbirea lumii greceşti), deoarece criza s-a instalat, situaţia fiind calmată abia în 386 a.Chr., prin ”Armistiţiul Marelui Rege”, adică al regelui Persiei, negociat de Antalcidas.

De fiecare dată, grecii au apelat la democraţia directă, adică decizia Demosului, reglementată de Boule, adică Sfat, un fel de Senat.

S-au găsit destui retori (oratori) ca Isokrates, Demosthenes, care să vorbească de unitate, de luptă contra duşmanilor comuni. Termenul clasic al istoricilor era că grecii colaborau ”întorcându-şi spatele”. Ascesniunea Macedoniei regelui Filip II i-a făcut într-un fel să accepte uniunea politică, uniune consolidată după epopeea lui Alexandru cel Mare.

Istoricul Indro Montanelli spunea că romanii au asigurat grecilor liniştea de care aveau nevoie, ”liniştea de mormânt”, deoarece ei şi-au văzut de treaba lor, de cultură, treabă de care s-au ocupat şi în Bizanţ, până la cucerirea otomană.

În Imperiul Otoman, ei au reuşit să controleze sforile diplomatice, deoarece erau cei mai buni traducători şi comercianţi, din unirea cu evreii care s-au apropiat de cultura greacă, după alungarea lor din Ierusalim, prin importantul centru elenistic Alexandria.

Emanciparea grecilor s-a făcut în momentul în care Rusia şi state ca Franţa şi Anglia doreau influenţă în zona Mediteraneeană şi eliberarea grecilor era un pretext bun pentru dispute geopolitice.

Grecia ca stat a cunoscut numeroase momente de prosperitate, dar şi de criză. Conflictele cu turcii, apăsătoarea ocupaţie nazistă, războaiele, foametea, toate acestea i-au îndârjit pe greci, dar nu i-a făcut mai puţin ospitalieri şi amatori de petreceri. Muzica de bouzuki, în care se aruncă cu flori şi se sparg farfurii arată acea filosofie de ”râs-plâns”, pe care numai balcanicii o au.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, au fost ajutaţi de Planul Marshall, apoi, în 1981, au aderat la Uniunea Europeană, după un episod de dictatură militară, fapt care le-a adus beneficii de care au profitat, mai mult decât noi românii.

Europa nu putea să lase în afară ţara care i-a dat numele şi care i-a influenţat profilul politic. Grecii au făcut ce ştiau ei mai bine. Au negociat cu străinii, au făcut afaceri cu ei, din care europenii au avut de câştigat (că tot vine vorba de corupţie, Occidentul nu doar a dat împrumuturi, a încasat destui bani de la greci). ”Para-ndărătul” de la greci s-a concretizat prin ”închiderea ochilor” de către europeni la ”minusurile” grecilor. Grecii au luat banii, spre deosebire de alte ţări, folosindu-i la bunăstarea locuitorilor, nu la terenuri de fotbal în pantă sau centre multifuncţionale în localităţi obscure unde nici măcar toate casele nu sunt electrificate. Grecii nu au vândut petrolul, aurul, pe nimic, ca noi. La ei nu s-au dărâmat fabrici de importanţă strategică pentru a face loc unor astfel de parcuri, în care, ciudat, nu se joacă nimeni.

Dacă Grecia iese din ”zona euro” este actul de deces al misiunii Uniunii Europene de garant al stabilităţii, securităţii sociale şi întrajutorării pe continent, al cooperării, al liberei circulaţii. Nici Italia, Spania, Portugalia nu stau mai bine decât Grecia. Nu e Grecia singura ţară cu o datorie enormă. Grecii, prin referendum, vor să arate că ”au avut o înţelegere” cu europenii, iar când europenii vor să o facă pe corecţii, li se bate obrazul, în cel mai pur stil balcanic.

Coana Europa ştie cât de mult datorează Greciei, aşa că e dispusă la concesii, mai devreme sau mai târziu, că aşa e vorba: ”părinţii ţi-i dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi singur”.

Prin asta trebuie să înţelegem că distinsa Coana Europa va încerca să tempereze cumva impulsivitatea Germaniei. În plus, grecii au făcut şi ei cum zicea Tito, fostul om forte al Iugoslaviei, „hai să ne împrumutăm că nu vom plăti noi, ci urmaşii”. Nu pot grecii de azi să plătească doar ei dezmăţul ultimilor 34 de ani de după integrare.

Acesta este mesajul referendumului. Să nu uităm însă că Filip II al Macedoniei avea o vorbă: ”nicio cetate nu ţine porţile închise în faţa unui măgăruş cu desagii încărcaţi cu aur”. Ce nu înţelege nimeni este că grecii au resursele întregi şi pot oricând să negocieze cu forţele care le vor uşura povara financiară. De aceea, se va ajunge, indiscutabil la un compromis istoric. Să nu uităm, că diplomaţia e tot invenţia grecilor. Ei au invenat şi istoria şi economia şi moneda în Europa. Ca orice inventator, ştiu ei punctele slabe ale propriilor invenţii. De acest fapt, e conştientă însăşi Coana Europa.