Când preţul libertăţii e moartea
0
„Ziua cea mai lungă” a fost anunţată Rezistenţei franceze de Radio Londra, o seară înainte, prin difuzarea primelor note din Simfonia a V-a beethoveniană, măsuri care, în Morse, echivalează cu ”V”-ul Victoriei. A urmat prima strofă a „Cântecului de toamnă” de Verlaine: „Al toamnei cânt/ Viori de vânt/ Îl plâng topite,/ Lovindu-mi lin/ Sufletul plin/ De corzi rănite”.
Bizar ales poemul atât de încărcat de melancolie şi resemnare, pentru dezlănţuirea celei mai mari invazii navale din istorie. Dar profetic, mai ales prin finalul său, pentru destinul atâtor combatanţi şi, la scară continentală, al multora din cei pentru a căror libertate s-au jertfit: ”acelaşi joc de frunză moartă”.
Grandioasa comemorare a celor şapte decenii de la debarcarea din Normandia e un prilej de reflecţie nu numai despre eroism, ci şi despre orbirea conducătorilor care fac inevitabil sacrificiul uman.
Din păcate, contradicţiile actuale, tot mai intense, dintre marile puteri arată că omenirea riscă să se învârtă în cercul închis al soluţionării tensiunilor prin băi de sânge.
Criza ucraineană e un avertisment sever că rănile celui de-al doilea război pot fi, încă, instrumentate în competiţia geostrategică. Cei 160.000 de civili sirieni morţi în cei trei ani de război civil sunt indiciul că viaţa rămâne o cantitate neglijabilă în balanţa intereselor geostrategice. Iar tendinţa de re-divizare a Europei arată cât de abstractă e lecţia istoriei, până şi pe acest continent îmbătrânit de atâtea bătălii.
Umbra îngrijorării în faţa unui viitor incert a plutit, înainte de orice, peste Omaha Beach şi celelalte plaje pe care au pierit, într-o singură zi, 10.000 de oameni. Cel mai onest omagiu ce poate fi adus eroismului lor e strădania pentru apărarea păcii. Asta ar trebui reţinut din comemorarea aşezată, cum s-a tot spus, la graniţa dintre amintire şi istorie. Pentru că a fost una din ultimele şanse de a-i omagia pe veteranii nonagenari ai masacrului ce-a marcat debutul eliberării Europei occidentale.
După strădania politico-diplomatică şi încărcătura mediatic-emoţională a comemorării Debarcării, nu ne rămâne decât să sperăm la înţelepţirea mai-marilor lumii, pentru a nu mai fi nevoie ca omenirea să treacă prin jocul absurd în care preţul libertăţii devine moartea. Să sperăm, mai ales, că America şi-a amintit care sunt riscurile izolaţionismului său. (Cum ar fi arătat, de pildă, al doilea război dacă SUA intervenea din toamna lui ‘39?) Şi să mai sperăm că viziunea continentală a Germaniei şi cea insulară a Marii Britanii pot fi conciliate ori că Rusia se va gândi, în sfârşit, şi la viaţa cetăţenilor săi, nu doar la întinderea propriilor graniţe.
Istoria Europei obligă la stare de veghe, pentru că suntem avertizaţi tot mai des că libertatea, democraţia şi integrarea nu sunt ireversibile. O ştim mai ales în Estul mereu sacrificat, unde a izbucnit a doua conflagraţie mondială şi în urma concesiilor repetate ale democraţiilor occidentale în faţa agresiunilor totalitare, nazistă şi sovietică. Un Est în care sfârşitul războiului nu a însemnat eliberarea, ci doar înlocuirea unei ocupaţii cu alta.
Liniştea Occidentului între 1945 şi 1989 s-a datorat, în mare măsură, şi sacrificiului Estului Europei.
E un lucru care trebuie spus răspicat când vreun politician de la Londra ori Paris ne mai arată uşa Europei, la care am aspirat crezând-o unificatoare, nu umilitoare.
Acum 70 de ani, plajele normande au devenit ”capul de pod al democraţiei”, spunea vineri preşedintele Obama, în discursul din cimitirul combatanţilor americani căzuţi în debutul Operaţiunii Overlord. Înălţat mult mai târziu, celălalt capăt al podului e încă fragil şi supus unor ameninţări tot mai serioase din imediata vecinătate. Şi mai grav însă, capul de pod estic al democraţiei europene e subminat din interiorul UE.
Se încarcă comentariile...
