Carambol în NATO: Franţa trimite nave militare în sprijinul Greciei în conflictul său cu Turcia

Mediterana semănă acum din ce în ce mai tare cu un spital de nebuni din care, din cauza lipsei acute de fonduri, a fost retras personalul specializat şi, în consecinţă, onorabilii pacienţi, care de care cu mintea pornită în lungi plimbări pe pustii, nu mai beneficiază nici de tratament, nici de paza corespunzătoare.

În asemenea situaţie, sigur că, pentru început, se altoiesc între ei, în ritmul închipuirilor şi coşmarurilor care-i stăpânesc. Dar nu trece mult şi ies în curtea instituţiei zisă de sănătate mintală, apoi ies în stradă şi fac prăpăd. Caz în care, fireşte, într-o lume care zice c-ar fi normală la cap, se face urgent apel la instanţele superioare şi oarecum responsabile. Cât de cât.

Asta este, fără niciun fel de exagerare, situaţia din acest moment din spitalul de nebuni „Mediterana“, iar lucrurile pot degenera extrem, extrem de rapid, îndreptând continentul nostru spre o tragedie care se poate extinde la nivel mondial. Bătălia este deja deschisă şi, de ieri, a căpătat o turnură foarte îngrijorătoare deoarece numărul băieţilor care au arme este foarte mare şi tot la fel le sunt ambiţiile de a demonstra că merită un loc de primă mărime în istoria naţiunii lor.

Vectorii de conflict se cumulează acum foarte rapid, adăugându-se pe scheletul unui eşec anunţat, acela al Conferinţei ONU pe problema Libiei. Un eşec deoarece toate angajamentele luate în acel cadru au avut strict valoarea hârtiei pe care au fost înşirate, promisiunile fiind încălcate cvasi instantaneu, transporturile de arme continuând să sosească pentru una sau cealaltă dintre părţile aflate în conflict, iar fluxul de mercenari este şi el perfect funcţional. Marea promisiune de încetare a focului în 26 ianuarie a dispărut şi ea în neant odată cu reluarea violentă a luptelor, începând atunci o nouă ofensivă a trupelor rebele ale Mareşalului Haftar (susţinut, printre alţii, şi de Franţa) în direcţia Misrata, cartierul general al forţelor guvernamentale. Şi, tot în această perioadă, se multiplică relatările privind sosirea unor nave de război turceşti încărcate cu soldaţi şi echipamente. Din sursa AHVAL, iată-le, aşa cum apăreau duminică în largul portului Tripoli. E vorba despre fregatele TCG Goksu şi TCG Gokova dispun, fiecare, câte opt grupe de lansatoare verticale Mk înzestrate cu rachete RIM-163 Evolved Sparrow Missiles şi care ar putea fi extrem de utile în lupta împotriva dronelor militare de mari dimensiuni cu care a fost dotată recent armata rebelilor. Pe lângă asta, turcii au adus vehicule blindate de mai mult tipuri, inclusiv cele specializate pentru deminare (BCM Kirpie), transportoare şi vehicule blindate de comandament.

Prima miză o constituie controlul rezervelor uriaşe de hidrocarburi din subsolul Libiei.  Rezervele sunt imense şi cine va asigura controlul lor va dispune şi de o situaţie strategică privilegiată în întreg Maghrebul şi va avea cheile de control pentru Sahel, poziţia dominantă de care s-a folosit Ghadafi atâtea decenii pentru a se propune ca actor indispensabil în regiune. Iată, din sursa S&P Global Patts, infrastructura libiană (gaze şi petrol), dar şi situaţia exporturilor, dramatică după cum se vede, din cauza blocadei impuse de trupele rebele asupra cvasi-totalităţii porturilor.

ONU este în faliment, la fel şi sistemul mondial de management al conflictelor. Iar asta a devenit evident nu numai în momentul în care deciziile Conferinţei de la Berlin ar fi trebuit să fie aplicate, ci şi într-un proces paralel, la fel de exploziv: acordul între Turcia şi Libia (guvernul recunoscut de comunitatea internaţională) privind exploatarea şi securizarea unei zone din Marea Mediterană revendicată acum drept „zonă economică exclusivă“ de cele două ţări, fapt contestat violent de Grecia şi Cipru. La ONU au ajuns prezentările de motive ale tuturor părţilor, cu solicitarea de soluţionare urgentă. Degeaba.

De aici, lucrurile au început să se învenineze extrem de tare.

Ieri, la Paris, după ce l-a primit la palatul Elysee pe Kyriakos Mitsotakis, primul ministru grec, preşedintele Macron a anunţat că va trimite fregate militare în Mediterana de est: „vedem în aceste ultime zile cum nave turceşti cu mercenari sirieni ajung în Libia, este ceva în contradicţie explicită şi extrem de gravă cu ceea ce, la Conferinţa de la Berlin, s-a angajat să facă preşedintele Erdogan , asta este nerespectarea cuvântului dat. Este un lucru care reprezintă un atentat la securitatea tuturor europenilor şi a celor din Sahel“.

Macron a reafirmat că Franţa susţine Grecia şi Republica Cipru „în ceea ce înseamnă respectarea suveranităţii lor asupra spaţiilor maritime şi condamnă... intruziunile şi provocările Turciei“. Mai mult, ca lucrurile să fie foarte clare şi avertismentul să nu poată crea niciun fel de dubiu, Macron a precizat că, până în luna iunie, va fi pus la punct „parteneriatul strategic de securitate“ între Paris şi Atena. Acesta va însemna „o prezenţă navală crescută a marinei naţionale franceze în regiune precum şi o cooperare industrială întărită şi operaţiuni comune, maritime şi terestre“. La care primul ministru grec a avut o adăugire idilică, frumoasă şi plină de înaltă încredinţare umanistă: navele militare franceze vor fi „garanţii ale păcii“. Chiar binevenită precizarea în contextul în care Nikos Panagiotopoulos, ministrul grec al Apărării, anunţase recent, public, că forţele armate greceşti „examinau toate scenariile posibile, chiar şi cel al unei angajări militare“.

Dar, pe fond, dincolo de toate aceste lucruri, avem întrebarea fundamentală: până unde poate evolua această situaţie conflictuală care implică patru state membre NATO şi riscă să destabilizeze situaţia nu numai în Mediterana de est, în Mediterana în ansamblul său, ci să implice dezvoltări globale la care să participe mai multe state interesate, poate începând cu cele care deţin deja concesiuni în celelalte perimetre din Medietrana şi se vor afla în proximitatea imediat a unei eventuale zone de luptă? Aventura Franţei în Burkina Faso şi Mali a costat mult şi cu rezultate îndoielnice. Este mişcarea de acum o încercare de a se impune ca lider militaro-politic european indispensabil în Mare Nostrum, revenind cumva la vechea iniţiativă franceză (complet eşuată) a unei Uniuni euro-mediteraneene?

Cert este un singur lucru: dacă NATO nu poate media, înseamnă că s-a blocat încă una dintre supapele de siguranţă ale lumii în care trăim şi consecinţele ar putea fi tragice.Întrebarea mea este logică deoarece marina militară nu poate fi trimisă în zonă fără un mandat, minimal şi maximal, inclusiv cu un ordin de luptă care să acopere toate situaţiile imaginabile. În punctul ăsta am ajuns, adică să vedem cum Franţa, ţară NATO şi putere nucleară, ia măsuri de sprijin şi asiguratorii în favoarea altor două state membre, Grecia şi Cipru în contextul acţiunilor Turciei, alt stat membru NATO?

Păi atunci, scuze, de ce să ne mai facem griji că vin alţii să ne bată, când avem deschisă o asemenea perspectivă de ciomăgeală internă în NATO, exact în interiorul spaţiul NATO?