La presiunea Uniunii Europene, regimul de la Minsk a dat câţiva paşi înapoi. Uniunea Europeană a acţionat prompt, a impus sancţiuni Belarus, a intrat într-o dispută greu de gestionat cu Polonia pe marginea oportunităţii folosirii fondurilor UE în vederea construirii unui gard la frontiera cu Belarus, după care propunerea de a modifica regimul acordării azilului a generat o altă controversă cu Polonia.

Dincolo de controversele între Varşovia şi Bruxelles, un fapt este cert: există o abordare unitară faţă de încercarea lui Lukaşenko de a destabiliza Uniunea Europeană. Problema migraţiei este privită astăzi cu foarte mare reticenţă în cancelariile europene, experienţa semi-eşuată a gestionării valului de refugiaţi din 2015 şi-a spus cuvântul odată cu trecerea timpului.

Reacţia Poloniei era previzibilă, guvernul de la Varşovia fiind un critic binecunoscut al regimului autoritar din Belarus şi de asemenea poziţionat foarte ferm împotriva migraţiei. Apărarea graniţei estice a fost şi este un motiv foarte bun pentru a accentua diferenţele politice interne: Donald Tusk şi PO sunt acuzaţi de PiS că ar favoriza o presupusă poziţie a Germaniei în favoarea preluării migranţilor aduşi de Lukaşenko la frontiera externă a UE. Odată cu declanşarea războiului hibrid, adversarii lui Lukaşenko au avut şi continuă să aibe poziţii perfect raţionale, previzibile, iar migranţii au acţionat de asemenea previzibil, încercând să facă orice pentru a intra pe teritoriul UE. Chiar şi comportamentul foarte dur al autorităţilor poloneze care returnează sistematic migranţi şi refuză orice argument pe motive umanitare era previzibil, date fiind antecedentele comportamentului PiS.

Singurul actor din această ecuaţie care nu are un comportament uşor de descifrat este Lukaşenko. Desigur, la o privire superficială, războiul hibrid pe care l-a declanşat ar fi o reacţie la sancţiunile impuse de UE după reprimarea violentă a protestelor din 2020. Aceasta a fost şi este schema de interpretare predilectă a media: Lukaşenko vrea să se răzbune pe un episod din trecutul recent în care a fost umilit, după ce mai bine de 25 de ani opoziţia la regimul său autoritar a fost practic inexistentă, iar Uniunea Europeană s-a rezumat la câteva comunicate de presă prin care condamna abuzurile la adresa opozanţilor. Privind mai atent, ipoteza unei contra-reacţii nu are sens. La graniţa cu Polonia se află în acest moment 50.000 de migranţi, iar alte 20.000 se află în Belarus. Întrucât Uniunea Europeană s-a implicat în repatrierea mai multor migranţi deja ajunşi în Belarus, numărul acestora a început să scadă. Să presupunem că Polonia i-ar lăsa pe toţi aceştia să treacă graniţa fără niciun obstacol. În niciun caz nu s-ar ajunge la situaţia din 2015. 70.000 de solicitanţi de azil reprezintă o cifră care poate fi gestionată de statele membre UE. Lukaşenko nu poate aduce în Belarus mai mulţi migranţi, războiul hibrid pe care l-a declanşat a atins deja un punct maxim şi este pe o pantă descrescătoare. Lukaşenko nu a dorit să provoace o nouă criză a refugiaţilor, deoarece pur şi simplu o asemenea criză nu mai poate fi generată în acest moment decât tot de statul care a declanşat-o pe cea din 2015: Turcia. 

Să fie oare vorba de o motivaţie financiară, în sensul că aducerea de migranţi pe teritoriul Belarus ar fi o afacere pentru regimul aflat la putere? Din datele disponibile, costul pe care îl plăteşte un irakian sau yemenit care doreşte să ajungâ în Belarus se ridică la câteva mii de euro. Din aceşti bani, o mare parte revin traficantului - respectiv statul. Suma totală încasată de Belarus de la aceste persoane este însă mai mică decât cheltuielile pe care Belarus le are cu cazarea migranţilor şi cu plata forţelor de ordine care îi îndrumă la frontieră. Dacă adăugăm la aceasta şi cheltuilele cu drumul înapoi - de la frontieră la aeroportul din Minsk, ca urmare a implicării Uniunii Europene - pentru Belarus aducerea şi întreţinerea migranţilor pe teritoriul său naţional este o afacere păguboasă. Cei aflaţi în cercul de putere a lui Lukaşenko au surse de venit mult mai mari decât orice profit l-ar putea aduce migranţii.

Totuşi, Lukaşenko nu este nebun, nu întreprinde acţiuni iraţionale. Care este în acest caz adevăratul motiv al acestui râzboi hibrid şi de a fost declanşat acum?

O altă ipoteză ar trebui luată serios în considerare. Televiziunea poloneză a redat înregistrări video în care se poate vedea foarte clar cum forţele de ordine belaruse instruiesc migranţi cum să folosească arme albe împotriva grănicierilor polonezi şi le acordâ sume de bani după ce aceştia deprind ce trebuie să facă. Lukaşenko a înţeles foarte bine lecţia provocărilor care dau naştere unui conflict pe scară largă. Provocările la graniţă sunt frecvente dar până acum nu au degenerat. Să presupunem însă că un soldat polonez şi-ar pierde controlul şi ar deschide focul. În această situaţie, o ripostă a forţelor armate ale Belarus ar fi considerată o apărare legitimă. Un alt scenariu ar presupune apariţia unor persoane îmbrăcate în uniforme poloneze dar care de fapt sunt din Belarus şi care încep să comită agresiuni asupra migranţilor. Înscenarea unui conflict violent nu este o sarcină grea. Lukaşenko duce nu numai un război hibrid dar şi un război de aşteptare. Dacă înscenarea reuşeşte, Lukaşenko va avea de partea sa nu numai propriul aparat de propagandă dar şi, mai ales, pe cel rus.

Rusia şi Belarus fac parte din Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, pe modelul NATO: în caz de agresiune asupra unui stat membru al acestei organizaţii, celelalte state trebuie să îl sprijine din punct de vedere militar. Un incident, chiar minor, la graniţa cu UE, l-ar determina pe Lukaşenko să ceară sprijinul lui Putin. Trupele ruse ar putea intra în Belarus cu motivaţia că au fost chemate oficial de Lukaşenko pentru a face faţă “agresiunii Poloniei”. S-ar crea o situaţie în avantajul lui Lukaşenko şi pe placul lui Putin: Belarus lipsit de suveranitate dar condus în continuare formal de Lukaşenko. Putin ar realiza proiectul său de suflet, uniunea Rusia - Belarus, iar Lukaşenko şi-ar asigura menţinerea la putere.

Unui asememea scenariu i s-ar putea contrapune un argument de bun simţ: dacă acesta este scopul urmărit de Lukaşenko, nu era mai simplu să accepte pur şi simplu uniunea Rusia - Belarus? De ce a mai fost nevoie de declanşarea unui război hibrid destul de complex?

Dacă Lukaşenko ar fi acceptat pur şi simplu uniunea Rusia - Belarus, rolul său ulterior ar fi fost de simplu administrator şi nimic nu ar fi garantat rămânerea sa în funcţie. Rolul lui Lukaşenko într-un Belarus ocupat de armata rusă este însă esenţial: el devine astfel garantul legitimităţii forţelor de ocupaţie. La fel s-a întâmplat în Siria: Putin nu a dorit după implicarea Rusiei în conflict să-l dea jos de la putere pe Bashar al-Assad, deşi putea să o facă şi să instaleze un lider şi mai aservit. Assad, ca şi Lukaşenko, acceptă iluzia puterii dată de Putin: doi lideri autoritari care îşi păstrează privilegiile dar nu mai exercită puterea.

Miza scenariului pus în aplicare în prezent este prezenţa trupelor militare ruse pe teritoriul Belarus printr-un act legitim. De ce este însă important ca forţele militare ruse să fie prezente în Belarus la un moment dat? Motivul este acela că scopul războiului hibrid din prezent este de a prefaţa un război clasic, angrenat de Federaţia rusă asupra Ucrainei.

Putin acţionează în prezent simultan pe două fronturi: Belarus şi Ucraina. Dacă diversiunea Belarus va reuşi prin evoluţiile războiului hibrid pus la cale de Lukaşenko, atenţia aliaţilor occidentali va fi focalizată pe Belarus. Planurile militare ale Rusiei împotriva Ucrainei presupun nu doar un atac direct direct de pe teritoriul Federaţiei ruse dar şi de pe teritoriul Belarus. Condiţia preliminară a unui astfel de atac ar fi, desigur, ca trupele ruse să se afle pe teritoriul Belarus la data declanşării conflictului cu Ucraina.

În ciuda tuturor acumulărilor de forţe militare de la graniţa cu Ucraina, nu este sigur dacă Rusia va ataca sau nu Ucraina. Este însă cert că Putin a pus pe tabla de şah piesele pe care poate conta: forţe armate la graniţa cu Ucraina şi Lukaşenko activat pe rol de agresor şi falsă victimă într-un război hibrid. Va fi sau nu o agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei în viitorul imediat apropiat? Motivaţia lui Putin este mult mai complexă decât cea a lui Lukaşenko şi, spre deosebire de cea a acestuia, este complet autonomă. Vom formula un răspuns la cea din urmă întrebare într-o contribuţie care va fi publicată foarte curând.