La
presiunea Uniunii Europene, regimul de la Minsk a dat câţiva paşi înapoi. Uniunea
Europeană a acţionat prompt, a impus sancţiuni Belarus, a intrat într-o dispută
greu de gestionat cu Polonia pe marginea oportunităţii folosirii fondurilor UE
în vederea construirii unui gard la frontiera cu Belarus, după care propunerea
de a modifica regimul acordării azilului a generat o altă controversă cu
Polonia.
Dincolo
de controversele între Varşovia şi Bruxelles, un fapt este cert: există o
abordare unitară faţă de încercarea lui Lukaşenko de a destabiliza Uniunea
Europeană. Problema migraţiei este privită astăzi cu foarte mare reticenţă în
cancelariile europene, experienţa semi-eşuată a gestionării valului de
refugiaţi din 2015 şi-a spus cuvântul odată cu trecerea timpului.
Reacţia
Poloniei era previzibilă, guvernul de la Varşovia fiind un critic binecunoscut
al regimului autoritar din Belarus şi de asemenea poziţionat foarte ferm
împotriva migraţiei. Apărarea graniţei estice a fost şi este un motiv foarte
bun pentru a accentua diferenţele politice interne: Donald Tusk şi PO sunt
acuzaţi de PiS că ar favoriza o presupusă poziţie a Germaniei în favoarea
preluării migranţilor aduşi de Lukaşenko la frontiera externă a UE. Odată cu
declanşarea războiului hibrid, adversarii lui Lukaşenko au avut şi continuă să
aibe poziţii perfect raţionale, previzibile, iar migranţii au acţionat de
asemenea previzibil, încercând să facă orice pentru a intra pe teritoriul UE.
Chiar şi comportamentul foarte dur al autorităţilor poloneze care returnează sistematic
migranţi şi refuză orice argument pe motive umanitare era previzibil, date
fiind antecedentele comportamentului PiS.
Singurul
actor din această ecuaţie care nu are un comportament uşor de descifrat este
Lukaşenko. Desigur, la o privire superficială, războiul hibrid pe care l-a
declanşat ar fi o reacţie la sancţiunile impuse de UE după reprimarea violentă
a protestelor din 2020. Aceasta a fost şi este schema de interpretare
predilectă a media: Lukaşenko vrea să se răzbune pe un episod din trecutul
recent în care a fost umilit, după ce mai bine de 25 de ani opoziţia la regimul
său autoritar a fost practic inexistentă, iar Uniunea Europeană s-a rezumat la
câteva comunicate de presă prin care condamna abuzurile la adresa opozanţilor.
Privind mai atent, ipoteza unei contra-reacţii nu are sens. La graniţa cu
Polonia se află în acest moment 50.000 de migranţi, iar alte 20.000 se află în
Belarus. Întrucât Uniunea Europeană s-a implicat în repatrierea mai multor
migranţi deja ajunşi în Belarus, numărul acestora a început să scadă. Să presupunem
că Polonia i-ar lăsa pe toţi aceştia să treacă graniţa fără niciun obstacol. În
niciun caz nu s-ar ajunge la situaţia din 2015. 70.000 de solicitanţi de azil
reprezintă o cifră care poate fi gestionată de statele membre UE. Lukaşenko nu
poate aduce în Belarus mai mulţi migranţi, războiul hibrid pe care l-a
declanşat a atins deja un punct maxim şi este pe o pantă descrescătoare.
Lukaşenko nu a dorit să provoace o nouă criză a refugiaţilor, deoarece pur şi
simplu o asemenea criză nu mai poate fi generată în acest moment decât tot de
statul care a declanşat-o pe cea din 2015: Turcia.
Să
fie oare vorba de o motivaţie financiară, în sensul că aducerea de migranţi pe
teritoriul Belarus ar fi o afacere pentru regimul aflat la putere? Din datele
disponibile, costul pe care îl plăteşte un irakian sau yemenit care doreşte să
ajungâ în Belarus se ridică la câteva mii de euro. Din aceşti bani, o mare
parte revin traficantului - respectiv statul. Suma totală încasată de Belarus
de la aceste persoane este însă mai mică decât cheltuielile pe care Belarus le
are cu cazarea migranţilor şi cu plata forţelor de ordine care îi îndrumă la
frontieră. Dacă adăugăm la aceasta şi cheltuilele cu drumul înapoi - de la
frontieră la aeroportul din Minsk, ca urmare a implicării Uniunii Europene -
pentru Belarus aducerea şi întreţinerea migranţilor pe teritoriul său naţional
este o afacere păguboasă. Cei aflaţi în cercul de putere a lui Lukaşenko au
surse de venit mult mai mari decât orice profit l-ar putea aduce migranţii.
Totuşi,
Lukaşenko nu este nebun, nu întreprinde acţiuni iraţionale. Care este în acest
caz adevăratul motiv al acestui râzboi hibrid şi de a fost declanşat acum?
O
altă ipoteză ar trebui luată serios în considerare. Televiziunea poloneză a
redat înregistrări video în care se poate vedea foarte clar cum forţele de
ordine belaruse instruiesc migranţi cum să folosească arme albe împotriva grănicierilor
polonezi şi le acordâ sume de bani după ce aceştia deprind ce trebuie să facă.
Lukaşenko a înţeles foarte bine lecţia provocărilor care dau naştere unui
conflict pe scară largă. Provocările la graniţă sunt frecvente dar până acum nu
au degenerat. Să presupunem însă că un soldat polonez şi-ar pierde controlul şi
ar deschide focul. În această situaţie, o ripostă a forţelor armate ale Belarus
ar fi considerată o apărare legitimă. Un alt scenariu ar presupune apariţia
unor persoane îmbrăcate în uniforme poloneze dar care de fapt sunt din Belarus şi
care încep să comită agresiuni asupra migranţilor. Înscenarea unui conflict
violent nu este o sarcină grea. Lukaşenko duce nu numai un război hibrid dar şi
un război de aşteptare. Dacă înscenarea reuşeşte, Lukaşenko va avea de partea
sa nu numai propriul aparat de propagandă dar şi, mai ales, pe cel rus.
Rusia
şi Belarus fac parte din Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, pe
modelul NATO: în caz de agresiune asupra unui stat membru al acestei
organizaţii, celelalte state trebuie să îl sprijine din punct de vedere
militar. Un incident, chiar minor, la graniţa cu UE, l-ar determina pe Lukaşenko
să ceară sprijinul lui Putin. Trupele ruse ar putea intra în Belarus cu
motivaţia că au fost chemate oficial de Lukaşenko pentru a face faţă
“agresiunii Poloniei”. S-ar crea o situaţie în avantajul lui Lukaşenko şi pe
placul lui Putin: Belarus lipsit de suveranitate dar condus în continuare
formal de Lukaşenko. Putin ar realiza proiectul său de suflet, uniunea Rusia -
Belarus, iar Lukaşenko şi-ar asigura menţinerea la putere.
Unui
asememea scenariu i s-ar putea contrapune un argument de bun simţ: dacă acesta
este scopul urmărit de Lukaşenko, nu era mai simplu să accepte pur şi simplu
uniunea Rusia - Belarus? De ce a mai fost nevoie de declanşarea unui război
hibrid destul de complex?
Dacă
Lukaşenko ar fi acceptat pur şi simplu uniunea Rusia - Belarus, rolul său
ulterior ar fi fost de simplu administrator şi nimic nu ar fi garantat
rămânerea sa în funcţie. Rolul lui Lukaşenko într-un Belarus ocupat de armata
rusă este însă esenţial: el devine astfel garantul legitimităţii forţelor de
ocupaţie. La fel s-a întâmplat în Siria: Putin nu a dorit după implicarea
Rusiei în conflict să-l dea jos de la putere pe Bashar al-Assad, deşi putea să
o facă şi să instaleze un lider şi mai aservit. Assad, ca şi Lukaşenko, acceptă
iluzia puterii dată de Putin: doi lideri autoritari care îşi păstrează
privilegiile dar nu mai exercită puterea.
Miza
scenariului pus în aplicare în prezent este prezenţa trupelor militare ruse pe
teritoriul Belarus printr-un act legitim. De ce este însă important ca forţele
militare ruse să fie prezente în Belarus la un moment dat? Motivul este acela
că scopul războiului hibrid din prezent este de a prefaţa un război clasic,
angrenat de Federaţia rusă asupra Ucrainei.
Putin
acţionează în prezent simultan pe două fronturi: Belarus şi Ucraina. Dacă
diversiunea Belarus va reuşi prin evoluţiile războiului hibrid pus la cale de
Lukaşenko, atenţia aliaţilor occidentali va fi focalizată pe Belarus. Planurile
militare ale Rusiei împotriva Ucrainei presupun nu doar un atac direct direct
de pe teritoriul Federaţiei ruse dar şi de pe teritoriul Belarus. Condiţia
preliminară a unui astfel de atac ar fi, desigur, ca trupele ruse să se afle pe
teritoriul Belarus la data declanşării conflictului cu Ucraina.
În
ciuda tuturor acumulărilor de forţe militare de la graniţa cu Ucraina, nu este
sigur dacă Rusia va ataca sau nu Ucraina. Este însă cert că Putin a pus pe tabla
de şah piesele pe care poate conta: forţe armate la graniţa cu Ucraina şi
Lukaşenko activat pe rol de agresor şi falsă victimă într-un război hibrid. Va
fi sau nu o agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei în viitorul imediat apropiat?
Motivaţia lui Putin este mult mai complexă decât cea a lui Lukaşenko şi, spre
deosebire de cea a acestuia, este complet autonomă. Vom formula un răspuns la
cea din urmă întrebare într-o contribuţie care va fi publicată foarte curând.
Adauga Comentariu
Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos
Varianta 1
Autentificare cu contul adevarul.ro
Varianta 2
Autentificare cu contul de Facebook
4 Comentarii
Sortare: Cronologic · Dupa popularitate
Motivatia lui Lukasenko in declansarea unui razboi hibrid cu Polonia este ca Polonia ii ataca pe imigranti desi Papa striga continuu ca asta este o Odisee odioasa
Este mult mai veridică ideea că pe Frontul de Est este deocamdată doar o hârjoneală, o hărţuire reciprocă pentru cărţi cât mai bune în negocierile finale de "marcare a teritoriului" între Rusia pe de o parte şi SUA+UE+NATO pe de altă parte. În discuţie intră linia Belarus-Ucraina-Moldova şi Georgia unde trebuie să se fixeze sub ce control se află fiecare stat. NB 1. Se pare că soarta Moldovei deja a fost tranşată, FĂRĂ România. NB 2. Generalizând, se pare că Polonia+România NU SUNT parte a negocierilor.
ca de obicei domnu luci îşi neglijează îndatoririle pe culoarele ministerului de externe şi în loc să pună mîna cu seriozitate pe mop şi cîrpă, face eseuri "bine" documentate aici...vezi bă că s a pus prafu pe biroul lu piticu aurescu...păi???
tataia are toată îndreeptăţirea să i şicaneze pe bandiţii de la brucseles....aceşti bandiţi nealeşi de nimeni, au vocaţia să se bage să dirijeze ei tot...ei, dincolo de polonia, nu mai e băi leprelor, curtea voastră! Neamestecul în treburile interne e sfînt. Bagă le tataie un milion de bronzaţi, să vedem cum ne distrăm?