Care pe care

Vremea vorbelor, a analizei erorilor istorice ori tactice, a retoricii drepturilor omului a trecut. E vremea armelor. Cine nu înţelege asta va pieri. În mod absurd, brutal, inutil, dar va pieri. Răul trebuie extirpat. Şi asta nu se face cu umanitarism împins la extrema suicidară. Vrem, nu vrem, ne-au adus în situaţia de „care pe care”.

Judecând la rece, era doar o chestiune de timp. Nu dacă sau unde, ci când? Aceasta a fost singura necunoscută. Era de aşteptat să fie vizate infrastructuri vulnerabile şi aglomerate, ca metroul şi aeroportul. După cum e previzibil că vor fi lovite, cândva, sediile instituţiilor europene ori, în plin sezon turistic, una din destinaţiile europene cele mai frecventate. De ce nu? Îi opreşte cineva?

După atentatele de la Paris din ianuarie şi noiembrie anul trecut, ameninţarea plana ca o fatalitate asupra Bruxelles-ului. Mai ales după ineficienta paralizie, veritabilă stare de urgenţă în capitala europeană, dintre 21 şi 26 noiembrie 2015, când Salah Abdeslam a dat cu tifla celor o mie de poliţişti trimişi pe urmele sale. S-a instituit acum un blocaj similar, odată cu trecerea la nivelul 4 de alertă antiteroristă, care avertizează asupra unui atac iminent. Starea de asediu, însă, nu poate dura la nesfârşit. Apoi, vor lovi din nou.

Bruxelles-ul rămâne, din perspectivă jihadistă, „pântecele moale” al Europei”.

Aşa numea Churchill, în Al Doilea Război, Balcanii – „pântecele moale al crocodilului” – şi considera că Germania nazistă acolo ar trebui să fie lovită. Acum, prin comasarea sediilor instituţiilor europene, densitatea populaţiei, existenţa unui periculos segment de populaţie musulmană deja radicalizată în cartierul Molenbeek, Bruxelles-ul e o ţintă probabilă. Din păcate, la aceasta contribuie din plin incapacitatea autorităţilor belgiene de a controla situaţia. Dovadă stă şi faptul că s-a adeverit dezolant de prompt avertismentul unei arestări fără glorie, asupra căruia încercam acum două zile să atrag atenţia.

„Ceea ce ne-am temut a devenit realitate”, a oftat azi premierul belgian Charles Michel. La fel ca omologii săi din fruntea scenei politice europene, omul e vizibil depăşit de situaţie. În afara unei inerente minorităţi senile, mai inspiră cuiva încredere pretinşi lideri ca Merkel ori Hollande?

Atacuri precum cel de azi (22 martie - n.r.) precipită criza europeană de leadership spre un deznodământ dur din punct de vedere politic: extrema dreaptă.

Pentru că partidele tradiţionale sunt vizibil depăşite de amploarea şi gravitatea provocărilor momentului. Modul în care sunt gestionate crizele ce zguduie UE din temelii deschide calea unor soluţii de mână forte. Responsabilitatea nu e atât a celor care le propun, speculând contextul, nici a celor ce-i votează, cât a politicienilor slabi, care cred că războiul împotriva terorismului se duce doar într-un studio tv. Fără să bage de seamă că nevoia elementară a cetăţenilor de siguranţă personală e pe cale să reconfigureze politica europeană şi americană la vârf, cu implicaţii pe termen lung.

Cred că de azi, tot mai pronunţat, occidentalii se vor orienta spre cei care le pot fi conducători într-un război devenit realitate cotidiană. Din păcate, vremea vorbelor, a lamentărilor, a analizei erorilor istorice ori tactice, a retoricii drepturilor omului a trecut. E vremea armelor. Cine nu înţelege asta va pieri. În mod absurd, brutal, inutil, dar va pieri. Răul trebuie extirpat. Şi asta nu se face cu umanitarism împins la extrema suicidară, ci pur şi simplu ucigând pentru a nu fi ucis. Vrem, nu vrem, ne-au adus în situaţia de „care pe care”.

Mă tem că UE, aşa cum am apucat să o cunoaştem, a murit deja.

Ceea ce vedem e o mumie în fereastră, în care cred tot mai puţini şi care nu face decât să insufle curaj inumanului năpustit asupra noastră. Ce punem în loc – rămâne de văzut după război.