Ce ar însemna Igor Dodon pentru Republică

La aceste alegeri, nu se votează decisiv viitorul Republicii, ci doar supravieţuirea printr-o perioadă de incertitudini.

Presa românească abundă de scenarii halucinante cu privire la victoria socialiştilor în turul doi al alegerilor din Republica Moldova, pe de o parte clamând ingerinţele unei Rusii resurgente şi violente la porţile Europei civilizate, iar pe de altă parte pierderea parcursului european al vecinilor noştri de peste Prut. Fiind perioadă electorală, sunt de înţeles anumite exagerări, poate chiar derapaje în retorica politică a părţilor. Aş vrea doar să subliniez câteva mici aspecte legate de un candidat, ca să înţelegem că moldovenii îşi aleg viitorul într-un context extrem de fragmentat care nu are, neapărat, legătură cu ce vedem la televizor. 

În România, Maia Sandu cuprinde imaginea unui tehnocrat responsabil, aproape cioloşian, independent şi pro-european. O femeie subţire, ascuţită de greutăţile luptei politice moldoveneşti, cu CV de Banca Mondială este, aparent, unica salvare a ţării în faţa unei hoarde de comunişti reşapaţi. Imaginea ei a fost atent dezvoltată, inclusiv în brandingul care duce cu gândul la campania lui Klaus Iohannis din România. În aceste două săptămâni, a doua clasată se zbate să obţină voturile mai multor electorate pentru care ideea europeană prinde mai multe înţelesuri, inclusiv cel unionist.

De cealaltă parte, Igor Dodon, socialist şi mai atrăgător electoratului rusofon, candidează pentru apropierea RM de Moscova, de Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, pe o platformă anticorupţie ceva mai adresată exceselor din perioada anterioară. În România, este faţa răului, a Rusiei, bidimensional şi necarismatic.

Există mici detalii interesante în această întreagă poveste. Acolo unde românii au susţinut, printr-un vot de blam la adresa social-democraţilor conduşi de Victor Ponta, un sibian cu origini nemţeşti, taciturn şi cam provincial, în Republică lucrurile sunt inversate: un socialist cel puţin necarismatic candidează pe votul de blam împotriva partidelor pro-europene, percepute, la nivel popular, drept corupte şi oligarhice. Acesta este Igor Dodon.

Moldova nu s-ar muta în Rusia a doua zi după rezultatul unor alegeri cu Dodon câştigător.

În mod interesant, votul de numire al actualului preşedinte pro-european (când Preşedintele era votat de către Parlament) a fost şi al lui Dodon. Votul pentru partidul socialist pe care-l conduce s-a dublat, în doi ani, de la parlamentare, la care au obţinut cele mai multe voturi, la alegerea preşedintelui. Parţial de înţeles din perspectiva opoziţiei, parţial şi din moartea lentă a comuniştilor - pentru care nu este chiar cea mai apreciată figură, Dodon şi-a construit o imagine fidelă electoratului său, care cuprinde 48% din cei care s-au prezentat la urne. Este reprezentantul unui electorat îmbătrânit, care priveşte la un trecut mai bun, sărac, rural şi profund nemulţumit de pasul reformelor actuale.

Acum, preşedintele nu are o slujbă uşoară şi este destul de bine constrâns de constituţie să apere independenţa ei, inclusiv integritătea teritorială. Din această perspectivă, de la primele zvâcniri transnistrene, mai toţi preşedinţii Republicii ar putea fi cel puţin bănuiţi de încălcarea Constituţiei. Apropierea de interesele Rusiei, în contextul dat, în special campania de includere a Moldovei în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, pentru care Dodon pledează, ar fi cam în aceeaşi poziţie cu interesele europene ale Moldovei: departe şi nerealiste fără o consultare publică. 

Moldova nu s-ar muta în Rusia a doua zi după rezultatul unor alegeri cu Dodon câştigător. În plus, apropierea de România, ca şi de alte ţări din UE care au ajutat RM în ultimii ani ar continua să vină cu condiţii, deoarece sintagma „continuării parcursului european” ţine mai mult de securitatea Europei decât de principalul partener comercial al Moldovei (ţările UE). Pe româneşte, Europa ar avea mult mai mult de pierdut din neaderarea Republicii Moldova, pe care oricum o ţine pe preşul de la intrare, decât Moldova. Un negociator serios, presupunând că se va deschide vreodată, din nou, uşa Europei, ar putea folosi asta. 

Din această perspectivă, Dodon nu ar avea ce să facă, în afara exagerărilor de campanie cu un viitor luminos şi rusesc. Ca preşedinte, şi în Parlament, fără majoritate, Dodon ar fi forţat să lucreze cu fracţiunile pro-europene, pentru că nu ar avea majoritate nici măcar cu iertarea păcatelor sale de către comunişti. Realist vorbind, alegerea sa nu ar schimba mare lucru. Retorica sa politică, în următoarea perioadă, ar trebui să trădeze nevoia unui consens naţional, oricât de diluat.

Europa ar avea mult mai mult de pierdut din neaderarea Republicii Moldova, pe care oricum o ţine pe preşul de la intrare, decât Moldova.

Ideea este, pentru români, că Dodon nu este chiar răul întruchipat, la fel cum Sandu nu poate fi altceva decât imaginea mult polişată a unor probleme de care moldovenii nu vor scăpa mâine, doar cu alegerea ei. Nici uşile Europei nu se vor deschide, odată cu alegerea ei. 

Dacă am ieşi un pic din mentalitatea naţionalistă şi stupidă a unionismului forţat, larg susţinut de politicienii români, poate am înţelege mai bine infinitele nuanţe ale politicii unei ţări suverane, dar nenorocite de sărăcie. La aceste alegeri, nu se votează decisiv viitorul Republicii, ci doar supravieţuirea printr-o perioadă de incertitudini. Dintr-o anumită perspectivă, legat de rigorile constituţionale şi cu un Parlament neprietenos, Dodon ar putea fi nesperat electoratului său şi să unească, acolo unde alţii au dezbinat. Desigur, moldovenii vor decide.