Ce nu sunt europarlamentarii

Parlamentul de la Strasbourg e puţin cunoscut, deşi e constituit prin alegeri directe de aproape patru decenii. România nu face excepţie. În ultimul deceniu, ea a fost reprezentată în forul legislativ european, dar cunoaşterea instituţiei n-a sporit şi acasă. Dimpotrivă. S-au născut mai multe percepţii eronate în privinţa europarlamentarilor, fără ca vreunul dintre ei să le contrazică. Voi încerca să fac eu aşa ceva.

Prima idee greşită îi asociază pe deputaţi cu diplomaţii din statul în care sunt aleşi. Conform unei idei vechi despre diplomaţie, se aşteaptă de la ei să „mintă frumos”. Sau, cum zic unii la noi, să „apere interesele României”. A se citi: interesele guvernului de la Bucureşti. Ale oricărui guvern, căci – nu-i aşa? – rufele murdare se spală în familie! Altfel zis, dacă unul dintre deputaţii europeni aleşi în România îndrăzneşte să critice executivul de acasă, e trecut în categoria „trădătorilor”. A devenit, de altfel, banal ca orice opinie diferită să fie considerată „trădare”. Această percepţie eronată este cu atât mai solidă cu cât publicul ignoră, în general, faptul că interesele guvernelor din statele membre sunt exprimate în Consiliul Uniunii Europene, nu în Parlamentul European. Într-adevăr, în cele 10 „formaţiuni” ale acestui Consiliu – domeniile acoperite mergând de la agricultură la externe, de la transport la justiţie şi afaceri interne – se reunesc periodic miniştrii de resort. În Consiliu, deciziile se iau cu majoritate calificată, adică e nevoie de sprijinul a 55% din statele-membre reprezentând 65% din populaţia europeană. Din păcate, de multe ori, miniştrii români nu merg la aceste reuniuni. Instituţional vorbind, ei nu pot fi în niciun caz înlocuiţi de deputaţii europeni. De ce? Pentru că PE şi Consiliul UE sunt două părţi distincte angajate în negocieri, pentru a aproba sau modifica propunerile legislative venite de la Comisia europeană. Un ministru – atunci când merge la Consiliu – are mandat din Parlamentul de acasă, în vreme ce un europarlamentar are mandat de la cetăţeni. Nu poţi trişa decât dacă ţii cu tot dinadinsul să fii ridicol şi ineficient.

În total, în forul de la Strasbourg găsim 205 partide. Da, aţi citit bine: peste două sute!

Potrivit unei a doua percepţii eronate, europarlamentarii români ar trebui să îmbrăţişeze aceleaşi opinii, să vorbească „pe o singură voce”. E ignorat faptul că, la fel ca orice cameră deliberativă, şi PE e organizat în grupuri parlamentare. Criteriul de alcătuire al acestora nu e cel naţional. Nu avem, altfel zis, 28 de fracţiuni corespunzând celor 28 de state care formează Uniunea. Deputaţii se grupează în funcţie de afinităţi ideologice, nu pe baza paşaportului deţinut. Azi, în PE, există opt grupuri diferite. Unele sunt foarte complexe. În cel mai mare dintre ele, Partidul Popular European, sunt 214 deputaţi, care au fost aleşi în 27 de state, pe listele a 47 de partide. A stabili un punct de vedere al PPE într-o chestiune nu e, de aceea, lucru simplu. O ştiu din proprie experienţă, fiind responsabil pentru sinteza poziţiilor de politică externă ale fracţiunii mele. Şi la alţii e la fel. În grupul socialist, al doilea ca mărime şi singurul cu deputaţi din toate ţările UE, aleşii europeni provin din 37 de formaţiuni politice diferite. În total, în forul de la Strasbourg găsim 205 partide. Da, aţi citit bine: peste două sute! E, de fapt, imposibil de identificat o opţiune ideologică nereprezentată în PE. Social-democraţii români sunt în grupul socialist, în vreme ce peneliştii şi udemeriştii fac parte din PPE, ca şi semnatarul acestui articol, neafiliat la vreo formaţiune în ţară. Listele de vot sunt decise în fiecare grup în parte. Pesediştii nu au de ce să voteze cum vrea PPE. Şi invers. Asta nu înseamnă că deputaţii din aceeaşi ţară nu interacţionează niciodată. O fac, însă, ca membri ai grupurilor la care sunt afiliaţi, şi având, desigur, în vedere interesul comun european, aşa cum îl defineşte fiecare fracţiune parlamentară în parte. De pildă, europarlamentarii din PSD au votat recunoaşterea Kosovo ca stat, în acord cu filosofia grupului lor politic, în timp ce deputaţii români din PPE, de fiecare dată când a venit vorba despre asta, au votat împotrivă ori s-au abţinut, fiindcă fracţiunea din care fac parte respectă litera rezoluţiei 1244/99 a Consiliului de Securitate al ONU referitoare la Kosovo.

Ne pronunţăm – fiecare dintre noi – în diverse chestiuni care ţin de politica internă. Dar mizând pe puterea opiniei, nu abuzând dispozitivul politic de acasă.

Al treilea mit e cel mai straniu. Se aşteaptă de la eurodeputaţi să se substituie instituţiilor de acasă. Să ne înţelegem: în baza Tratatului de la Lisabona, membrii PE legiferează în aproape o sută de domenii, alături de Consiliul UE. Ei nu au, însă, puterea de iniţiativă legislativă, pe care doar Comisia Europeană o deţine. Votul asupra bugetului e cel mai important vot pe care îl dau membrii PE. Dar asta nu îi îndreptăţeşte să înlocuiască autorităţile din statele-membre. Competenţele sunt clar stabilite în Tratate, iar subsidiaritatea e unul dintre principiile majore. E adevărat că, în ultimii ani, atât Comisia, cât şi Parlamentul European au intervenit în chestiunea statului de drept, atunci când tirania majorităţii a destabilizat anumite regimuri, precum în România, Ungaria ori Polonia. Încălcarea criteriilor politice de la Copenhaga este un lucru grav, dar nu s-a ajuns niciodată la vreo propunere de sancţiune, care ar putea fi decisă, de altfel, exclusiv la nivelul Consiliului. Comisia lansează, pe de altă parte, proceduri de infringement, atunci când legislaţia europeană nu e respectată de o capitală sau alta. Dar niciun membru al Comisiei sau al PE nu poate interveni, în nume personal, pentru a anula o decizie a unei instituţii cu competenţe naţionale. Cu atât mai puţin în domenii intangibile şi pentru deputaţii de acasă. Mi s-a cerut, de pildă, recent, să casez hotărârea luată de preşedintele Curţii Constituţionale referitoare la publicarea opiniilor separate ale membrilor acestei instanţe. Mai demult, altcineva îmi solicita să intervin într-un proces aflat pe rol sau chiar să schimb de la Bruxelles un ministru! Ne pronunţăm – fiecare dintre noi – în diverse chestiuni care ţin de politica internă. Dar mizând pe puterea opiniei, nu abuzând dispozitivul politic de acasă.

Ar trebui să explicăm pe îndelete ce facem şi ce putem face în forul de la Strasbourg.

Percepţiile pe care le-am schiţat sunt pe cât de puternice, pe atât de nefaste. De vină pentru ele suntem chiar noi, cei aleşi să reprezentăm interesele europene ale cetăţenilor români. Ar trebui să explicăm pe îndelete ce facem şi ce putem face în forul de la Strasbourg. De multe ori, retorica deputaţilor români întreţine miturile cu pricina. Nu neapărat din neştiinţă. S-a întâmplat frecvent ca un coleg să exagereze o poziţie de autoritate deţinută în grupul său politic, ca un altul să susţină că a schimbat de unul singur o lege europeană, ca un al treilea să mintă în privinţa pârghiilor deţinute de PE, ori ca alţii să anunţe că au introdus un amendament care ar anula tot ceea ce ceilalţi 750 de deputaţi voiau să facă. Aceste copilării sunt preluate, de multe ori, de către gazetari care nu vor să informeze publicul, ci să flateze amorul propriu al unor europarlamentari. În anumite situaţii, vanitatea e cea mai fecundă creatoare de erori şi imagini false. Dorind să supralicitezi propria putere, te trezeşti că ai creat o legendă care se grăbeşte să vină, apoi, spre tine ca un bumerang.